Cărţi

articolul anterior articolul urmator

FRAGMENT „Pastoralia“, volumul de povestiri al lui George Saunders, publicat în limba română

0
10 Aug 2020 15:58:29
Autor: Otilia Andrei
Scriitorul american George Saunders                                                                   FOTO: David Crosby
Scriitorul american George Saunders                                                                   FOTO: David Crosby

La Editura Humanitas, a apărut recent volumul lui George Saunders, autorul romanului „Lincoln între vieţi“, câştigător al Man Booker Prize, în traducerea din limba engleză a lui Radu Paraschivescu. „Adevărul“ prezintă, în premieră, un fragment din volumul de povestiri al lui Saunders.

Destinat să devină unul dintre cele mai bune volume de povestiri ale anilor 2000, „Pastoralia” l-a ridicat pe George Saunders la rangul de „maestru care distilează haosul vremurilor pe care le trăim în ficţiune“ (Salon). Cele şase povestiri din Pastoralia afirmă un mare talent exploziv şi resurse de imaginaţie care nu par în pericol să se epuizeze vreodată. 

 

„Criticii susţin că în prozele din Pastoralia găseşti adieri din Vonnegut, din Pynchon şi din David Foster Wallace. Aşa o fi, sau poate nu. Cert este că America din povestirile lui Saunders pare un parc de distracţii unde lucrurile scapă de sub control. Goticul şi absurdul îşi dau mâna, pasajele fruste alternează cu reveriile, naturalismul bea bruderşaft cu drama existenţială. Saunders e un cronicar al picajului, un martor la subteranele prin care se pierde omul, un arhivar al experienţelor amare, un sceptic camuflat în spatele hohotului.“- Radu Paraschivescu 

-FRAGMENT-

Nefericirea frizerului (povestire)

În dimineaţa următoare, mami avu chef de o omletă. Când el îi spuse că întârzie, ea zise „nu-i nimic“ pe un ton care-i dădu clar de înţeles că o se ardă din nou din greşeală / intenţionat încercând, chipurile, să-şi facă singură omletă. Aşa că-i făcu omleta. Când o întrebă dacă era bună, ea spuse că merge, ceea ce însemna că era proastă şi că trebuia să facă clătite. Aşa că făcu clătite. Pe urmă o sărută pe obraz şi zbură pe uşă afară, în mare întârziere, la Şcoala de Şoferi.

Şcoala de Şoferi se afla pe locul unei foste parcări elegante de serviciu de pe vremea lui Carter, devenită acum un buncăr alb cu stucaturi şi năpădit de bălării, cu geamuri mate şi o firmă instabilă pe care scria: Şcoala de Şefori. Înăuntru era o masă de conferinţe care ocupa cea mai mare parte a unei încăperi care mirosea ca o masă de conferinţe lăsată în soare, cu nişte cafea vărsată pe ea.

— Cine întârzie mănâncă bătaie, spuse instructorul de la Şcoala de Şoferi.

— Scuze, zise frizerul.

— Am glumit! spuse instructorul, înmânându-i un teanc de materiale în dezordine frizerului, care încerca să-şi scoată ochelarii. Ce ziceam adineauri e că scopul nostru e să studiem o serie de lucruri sau de aspecte în ceea ce priveşte şofatul, da? Asta înseamnă siguranţă, asta înseamnă dacă mergem cu viteză când e liber sau dacă poate să apară un pieton sau o fatalitate sau o familie care a ieşit să se distreze la volan, iar dacă nu ai mereu bine întipărită în minte siguranţa sau destinul familiei ăleia, ce poate să se-ntâmple? Cine ştie?

— O ciocnire? spuse cineva.

— Un accident? zise altcineva.

— Pot să se producă amândouă, ciocnire şi accident, spuse instructorul. Oricare dintre ele poate sau ar putea. Fiindcă am văzut, în calitatea mea de paramedic care face resuscitare cardiopulmonară, multe situaţii când, şi-mi pare rău dacă vi se pare de prost gust sau exagerat, a trebuit să stau în vehiculul de intervenţie cu mâna sau cu braţul retezat al cuiva, chiar al unui copil, plângând de unul singur de parcă n-aş fi fost instruit corespunzător, aşa cum ştiu că n-a fost nici unul dintre voi, pe când eu am fost, şi de ce ţineam mânuţa sau braţul ăla mic şi boceam? Din cauză că unul ca voi, oameni buni, cum ştiu că sunteţi, nu asta spun, da’ ce a decis? Ce aţi decis? Sau ei. Ce au decis ei? Persoana care i-a retezat braţul copilului pe care-l ţineam în ziua despre care v-am vorbit?

Nu ştia nimeni.

— Au decis s-o calce, asta aţi făcut, spuse instructorul trist, cu milă atât pentru copilul fără braţ, cât şi pentru acei oameni altminteri cumsecade care, în ziua aceea de rău-augur, au decis s-o calce şi care stăteau acum în faţa lui, cu vieţile ţăndări.

— Eu n-am lovit pe nimeni, zise o fată cu un tricou pe care scria Deranj. Doar m-a oprit agentul.

— Dar eu vorbesc despre aspectul posibilităţii, da? zise amabil instructorul. Vorbesc despre ce se-ntâmplă dacă pleci de-aici ca bărbat sau femeie care nu şi-a schimbat tiparele de gândire după materialul pe care sunt pe punctul să vi-l prezint, cu imagini şi date statistice, da? Unele dintre lucrurile astea sunt ciocniri, altele sunt răni de parcurs de care m-am ocupat personal, iar altele sunt răni pe care le-am descărcat de pe internet, ca să aveţi ocazia să vedeţi nişte tipuri de vătămări care se produc peste tot în ţară, da? Şi din ce cauză? Din cauză de consecinţe. Din cauză că suntem oare pe pământul ăsta sau pe o insulă?

— Aha, spuse fata cu Deranj, care păru acum pusă la respect şi convinsă.

Dincolo de geamul mat erau o pădurice, un pârâu, o agenţie de asigurări şi o cutie poştală Fed-Ex înclinată din cauza săpăturilor de la conducte. Erau şase elevi. Unul era frizerul. Un altul era un băiat de la ţară cu o servietă, care-şi lua notiţe conştiincios şi punea întruna întrebări cu fruntea încreţită, ca şi cum, dacă tot fusese prins conducând cu viteză, cocheta acum cu o carieră de om al legii. Radarul funcţiona prin raze de sonar? Cât de obraznic trebuia să fie cineva ca să-l poţi imobiliza cu pistolul cu spray paralizant? Lângă băiatul de la ţară stătea fata cu Deranj. Alături de fata cu Deranj era un bărbat mai în vârstă, foarte, foarte fericit şi tuns perie, cu o cămaşă de cowboy şi o cravată de piele cu eghileţi, care râdea la tot ce se spunea şi părea să considere un mare privilegiu prezenţa la Şcoala de Şefori chiar în ziua asta, cu grupul ăsta de oameni de ispravă, şi care la sfârşitul întâlnirii propuse să se facă un grătar pe lună la el acasă, ca să se păstreze legătura. De partea cealaltă a mesei, vizavi de Fericilă, stătea o femeie cu părul alb, cam de-o vârstă cu frizerul, care făcea întruna trimiteri ironice la filme şi la cărţi de care frizerul nu auzise în viaţa lui şi care-şi dădea ochii peste cap la lucrurile pe care le spunea instructorul, scriind totodată Ajută-mă! şi Înveseleşte-mă! în agendă şi arătându-i-o peste masă lui Fericilă, ca să citească, fapt care părea să-l facă pe Fericilă să nu se simtă în largul lui.

Lângă femeia cu părul alb stătea o fată drăguţă. O fată foarte drăguţă. Frăţică! Una dintre cele mai drăguţe fete pe care le văzuse vreodată frizerul. Mamă, dar drăguţă mai era! Avea părul încreţit şi lung până la talie, ochi de ciută, cam cum au egiptencele, şi răspândea o sinceritate şi o inteligenţă care-l făceau să nu se poată uita în altă parte. Era clar că locul ei nu era aici, la masa de conferinţe, cu o mână la ochi, în calea unei raze de soare ce strălucea pe un inel turcoaz foarte frumos, care părea s-o confirme ca pe o persoană exotică, ascunsă şi versată în treburile orientale, o persoană cu care te puteai închipui foarte uşor făcând dragoste la bordul unei barje pe Nil, să zicem, înconjuraţi de mii de lumânări care miroseau ciudat, sau, dacă stai să te gândeşti, poate că era amerindiană, şi o văzu stând la uşa unui cort, purtând aceeaşi expresie sinceră şi inteligentă, pe când el se întoarcea de la vânătoare cu o pradă bogată de iepuri morţi, şi asta fiindcă fusese acceptat în trib la cererea ei, după ce omorâse public un iepure alb drăgălaş, ca să demonstreze că era un om al pădurilor, sau poate că de fapt îl lăsaseră să sară peste partea cu iepurele fiindcă le vorbise cu atâta francheţe despre necinstea omului alb şi le dăduse informaţii despre un fort, după ce-i făcuse la început să promită că n-o să ucidă femei sau copii. Şi-l închipui pe unul dintre viteji spunându-i, pe când ea freca doi ştiuleţi de porumb unul de altul în lumina asfinţitului, lângă o terasă de piatră care-ţi lua ochii, că era norocoasă să-l aibă pe frizer, care avea leacuri puternice din cauză că era un vraci puternic, iar ea zâmbi în tăcere, frecând cei doi ştiuleţi ceva mai repede, amintindu-şi-l pe frizer gol la ei în cort, deşi, dacă te uitai mai bine, se părea că era de fapt italiancă.

Fata îşi ridică privirile şi-l surprinse holbându-se la ea. El îşi plecă ochii şi începu să frunzărească materialele de la curs.

După o serie de planşe cu răni îngrozitoare, instructorul întrebă dacă ştia cineva câte droguri lua o persoană care zbura prin parbriz cu o sută treizeci pe oră, după ce lovea un capăt de pod sau o vacă. Nu ştia nimeni. Instructorul spuse că foarte multe. Fericilă zise că avusese o presimţire că erau foarte multe, ăsta fiind şi motivul, nu-i aşa?, pentru care oamenii mureau. Instructorul spuse că ori asta, ori resturile ricoşate, ori strivirea totală a pieptului.

— Probabil c-ar fi suficient, zise Fericilă cu un rânjet.

— Deci ce vreau să spun? zise instructorul, arătând cu indicatorul spre o planşă de retroproiector cu o caricatură în care un bărbat mergea cu maşinuţa spre piatra de mormânt, vorbind vesel la telefonul din maşină. Să zicem că ne simţim bine, foarte bine, sau rău, ceea ce e exact opusul, să zicem că tocmai am avut parte de un deces, o avansare, naşterea unui copil, o ceartă cu soţia sau cu consoarta, dar ce vreau să spun e că experimentăm un vârf emoţional, da? Fiindcă lucrul pe care poate că-l uităm atunci, indiferent dacă suntem fericiţi, certăreţi, trişti sau bucuroşi, nu contează, e că două tone de maşină reprezintă obiectul în care sau înăuntrul căruia vă aflaţi, conducându-l, şi sper că nu cu viteză mare sau mai ştiu eu cum, deşi de dragul exemplului ăstuia ipotetic mă tem că trebuie să plecăm de la ideea că, da, aveţi viteză mare, fiindcă aşa şi nu altfel se produce următoarea imagine oribilă.

Acum, pe planşa de retroproiector erau împrăştiate părţi din corpul caricaturizat al bărbatului, iar telefonul lui din maşină zbura spre ceruri pe aripi de îngeraşi. Frizerul se uită din nou la fata drăguţă. Ea îi zâmbi. Inima lui începu să bată accelerat. Asta nu se întâmpla niciodată. Nu-ţi zâmbeau. Mă rog, era tânără. Poate că-i zâmbise doar fiindcă nu ştia cum să reacţioneze în faţa unui bărbat mai în vârstă de care nu avea chef. Sau poate că avea chef. Era posibil. Poate că se săturase de tinerei încinşi, cărora le ardea doar de una mică în fân. Poate că voia pe cineva suficient de matur ca s-o aprecieze cu adevărat, care nu termina prea repede, avea o afacere a lui şi ştia cum să-şi poarte de grijă. Frizerul spera că era o fecioară foarte severă şi bisericoasă, care nici măcar nu se tăvălise vreodată în fân. Nu c-ar fi sperat cumva că era frigidă. Spera că era acel tip de fecioară severă şi bisericoasă care, odată măritată, îşi dădea drumul cu totul, iar când nu-şi dădea drumul cu totul se deplasa cu o demnitate tăcută, în haine sobre, ca să nu bănuiască nimeni cât de complet şi de total îşi dădea drumul când avea chef, şi că provenea dintr-o familie săracă şi putea prin urmare să aprecieze cu adevărat munca grea pe care o presupunea conducerea unei afaceri, ba poate chiar avea un pic de experienţă în ale contabilităţii şi putea să-l ajute cu actele. Deşi, la drept vorbind, şi dacă s-ar fi tăvălit de sute de ori în fân şi nu ştia să adune doi cu doi, tot nu-i păsa, era nespus de drăguţă, o s-o scoată cumva la capăt, presupunând bineînţeles că o să-l vrea şi ea, şi cu inima cât un purice îşi aminti că nu avea degetele de la picioare. Îşi aminti de ziua de pe malul lacului cu Mary Ellen Kovski, când erau aproape patruzeci de grade şi el stătuse pe un şezlong complet îmbrăcat, susţinând că-i era frig. Un stol de prietene de-ale lui Mary Ellen se strânseseră s-o ajute să-l dezbrace şi să-l arunce în apă, iar el îi şoptise disperat despre degetele de la picioare, la care ea se albise la faţă şi-şi potolise prietenele, pentru ca după două luni să se mărite cu prăjina aia tâmpită de Phil Anpesto. Ah, se săturase să-şi tot ascundă lipsa degetelor. Voia să vorbească pe şleau despre ele. Voia să fie deschis în privinţa lor. Voia să fie iubit în ciuda lor. Poate că fata asta avea o înţelepciune peste vârsta ei. Poate că tatăl ei avea o diformitate, un ochi de sticlă sau o cicatrice pe faţă, poate că, prin anii îndelungaţi în care-l iubise pe bărbatul acela cumsecade, dar sluţit, aproape că ajunsese să aibă nevoie ca bărbatul pe care-l iubea să aibă o anumită diformitate.

Instructorul ridică o păpuşică însângerată, pe care o aruncă apoi în cealaltă parte a încăperii, într-o ladă.

— Evacuarea, spuse el. Hai să zicem că lada aia reprezintă o criptă sau un mormânt şi a fost din vina voastră, din cauza vitezei, cum vă simţiţi?

— Rău, spuse fata cu Deranj.

Fata drăguţă îi trecu frizerului condica de prezenţă, care trebuia semnată pentru primirea de puncte pentru curs şi declaraţii de renunţare la condamnări asociate / reduceri de puncte.

Se priviră deschis câteva clipe care părură un timp foarte îndelungat.

— Hokaaaay! spuse vioi instructorul. Bănuiesc că nu-i nevoie să vă fac creierii piftie, aşa că luăm o pauză, ca să nu mă priviţi ca pe un fel de marchiz de Sade sau ca pe un supraveghetor sever, care vă cere să vă uitaţi la imagini şi la planşe oribile până vă putrezeşte mintea.” (Copyright: Editura Humanitas)

Scriitor proeminent, considerat unul dintre maeştrii prozei americane actuale, George Saunders s-a născut pe 2 decembrie 1958 la Amarillo, Texas. Şi-a luat licenţa în inginerie geofizică în 1981 la Colorado School of Mines, iar după absolvire a plecat să lucreze în Sumatra. După un an şi jumătate s-a întors în Statele Unite, unde a fost, rând pe rând, portar, vânzător, muncitor într-un abator. În 1986 a fost admis la masteratul de scriere creativă de la Syracuse University, unde îşi cunoaşte viitoarea soţie, scriitoarea Paula Redick. 

Între 1989 şi 1996 a lucrat ca scriitor tehnic şi inginer geofizician, iar din 1996 predă scriere creativă la Syracuse University. Saunders a debutat în 1986 cu o povestire, „A Lack of Order in the Floating Object Room“, publicată în Northwest Review. Primul lui volum de proză scurtă, CivilWarLand in Bad Decline (1996), a fost urmat de o carte pentru copii, The Very Persistent Gappers of Frip (2000), apoi de alte două volume de povestiri, Pastoralia (Pastoralia, 2000; Humanitas Fiction, 2020) şi In Persuasion Nation (2006). Între timp a publicat nuvela The Brief and Frightening Reign of Phil (2005) şi volumul de proze/eseuri A Bee Stung Me So I Killed All the Fish (2006). Volumul său de eseuri The Braindead Megaphone a apărut în 2007, iar volumul de proză scurtă Tenth of December: Stories în 2013. 

Primul lui roman, Lincoln între vieţi (Lincoln in the Bardo, 2017; Humanitas Fiction, 2018) a câştigat Man Booker Prize în 2017, iar pentru proza sa scurtă a primit numeroase premii: de patru ori National Magazine Award for Fiction, PEN / Malamud Award for Excellence in the Short Story, World Fantasy Award for Best Short Story, Folio Prize, The Story Prize etc. George Saunders publică în mod regulat în The New Yorker, Harper’s Magazine, Esquire, GQ şi The New York Times Magazine. În 2018 pri­meşte Premio Gregor von Rezzori şi intră în American Academy of Arts and Letters.

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările