FRAGMENT „Paturi oculte“, de Doina Ruşti, deschide noua colecţie a Editurii Litera, dedicată literaturii contemporane române. Ce alte titluri urmează

Doina Ruşti, coordonatoarea noii colecţii, deschide şirul apariţiilor cu romanul „Paturi oculte”

„Biblioteca de Proză Contemporană” este noua colecţie a Editurii Litera, coordonată de Doina Ruşti. Pornind de la convingerea că literatura naţională este, printre altele, şi o evaluare subiectivă a istoriei, editura consideră că în momentul actual este nevoie de o reconfigurare identitară, de o înnoire a imaginarului colectiv. „Adevărul” prezintă în premieră un fragment din romanul care deschide colecţia, „Paturi oculte” al Doinei Ruşti.

Noua colecţie a editurii îşi propune să acorde atenţie debuturilor şi prozei cu o perspectivă epică nouă, să întregească viziunea narativă şi peisajul cărţii româneşti. Primele cinci volume publicate au teme diverse şi sunt semnate de scriitori tineri - acestea fiind obiectivele de durată ale colecţiei.

Colecţia debutează cu cinci titluri, în stiluri diferite, cinci poveşti contemporane pe care vă invităm să le descoperiţi. Călătorii fabuloase, oraşe abulice, întâmplări cotidiene ori experienţe metafizice - sunt doar câteva dintre temele abordate.

Bucureştiul mistic - în romanul 𝑃𝑎𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑜𝑐𝑢𝑙𝑡𝑒 de Doina Ruşti

Un personaj gotic - în romanul 𝐶𝑢𝑖𝑏𝑢𝑙 𝑏𝑢𝑓𝑛𝑖𝑡̦𝑒𝑖 de Tudor Runcanu

Un bărbat infidel şi bântuit - 𝐼 𝑝𝑢𝑡 𝑎 𝑠𝑝𝑒𝑙𝑙 𝑜𝑛 𝑦𝑜𝑢... de Allex Truşcă

Un încornorat exact ca în povestea pe care o descoperă - 𝐶𝑖𝑚𝑖𝑡𝑖𝑟𝑢𝑙 𝑡𝑟𝑎𝑛𝑑𝑎𝑓𝑖𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 de Cristi Nedelcu

Plus un volum de proze scurte - 𝐾𝑦𝑝𝑎𝑟𝑖𝑠𝑠𝑖𝑎 de Alexandra Niculescu

În „Paturi oculte”, romanul Doinei Ruşti, doi studenţi de la Litere se îndrăgostesc în mod straniu, după ce intră în contact cu nişte paturi mistice. În spatele întâmplării se află un şir lung de poveşti dintr-o lume mai veche sau mai nouă, palpabilă sau subtilă, dar în mod clar legată de istoria actuală.

„Cu totul copleşitoare este explozia de expresii originale şi fulminante prin care Doina Ruşti îşi descrie personajele.“ - La Stampa

-FRAGMENT-

„Pe cât de mare a fost stresul, pe atât de repede s‐a dus amintirea bacului. Imediat ce s‐au afișat rezultatele, totul părea pierdut într‐o ceață albastră. Au făcut o petrecere, ea și taică‐său, în bucătărie, iar el i‐a spus că, dacă vrea, poate să bea bere ori să fumeze cu el o țigară, în timp ce făcea socoteli mâzgălind o jumătate de foaie, uite, Flori, i‐a spus, aș putea să‐ți dau două mii. Îți ajung pentru mare?

Și atunci s‐a deschis ușa și a apărut Magda, încărcată cu bagaje, cu Ramón după ea. Prin tricou i se vedeau sfârcurile, n‐avea să le mai uite după aceea, un tricou verde de sub care două boabe de struguri se chinuiau să nu cadă.

– Vrem neapărat să te duci la facultate, hija, iubita mea care a luat bacul! La orice facultate vrei tu, la o particulară, nu‐ți bate capul! Noi o să plătim tot!

Taică‐său privea resemnat, iar Ramón a pus mâna pe o bere, precizând că nu e berea lui preferată.

– Și, după ce terminăm treaba cu înscrisul la facultate, te luăm în Spania, să vezi ce vacanță o să ai, chica!

Prin mintea lui Flori au trecut caprele lui Ramón, și, aducându‐și aminte că Magda îi părăsise ca să aibă grijă de ele, a început să țipe, mai întâi moderat, apoi, pe jumătate ridicată de pe scaun, simțind cum se face roșie, cum se zburlește, urlând din ce în ce mai tare, ignorând privirea imploratoare a tatălui și bătăile în țeava caloriferului venite de prin vecini. A ridicat vocea peste vocea Magdei, aducând din nou vorba de pat, și de liceul care trecuse, și de diminețile pe care tatăl ei le petrecuse lângă tigaia albastră, iar pe măsură ce țipa, aruncând vorbele după cum îi veneau, și‐a dat seama că ajunsese ca eunucul: repeta, fără să fi vrut, enervarea lui, nefericirile lui. Și‐o perdea, invizibilă până‐atunci, i s‐a luat de pe față. Bineînțeles! Fusese trădat, fusese uitat. Protesta ca și ea – sau invers, pentru că ajunsese în acel punct din care nu voia să mai facă un pas înapoi. Poate că și el se supărase pe mă‐sa! Dar dacă eunucul ăla era o parte a ei, sufletul ei în formă de eunuc supărat?

Citise undeva despre omulețul interior, un avatar care exprimă adevărata natură, esența ta. Uneori arată ca un bețiv, murdar, urduros, nu pentru că tu ai arăta chiar așa, ci pentru că sufletul îți este confuz, iar personajul ăsta din tine te avertizează, exagerând puțin lucrurile ca să te sperie. Eunucul era un bărbat ponosit și cam trecut. Dacă sufletul ei era exact așa? Îmbătrânit și isteric? Un fior tulbură ghirlandele din balcoane: întotdeauna i se păruse că e mai matură și mai educată, de exemplu, ca taică‐său, care în multe momente se purtase ca un copil. Citea niște cărți de te apuca râsul, romane cu spioni, la nivel de benzi desenate! Nici măcar nume nu aveau acei scriitori! Când dai de un scriitor prin vreo postare sau auzit pe la școală, primul lucru obligatoriu pe care îl faci e să cauți pe net și în câteva minute știi tot ce e important: dacă e mort sau nu, ce‐a scris, ce filme s‐au făcut după el. Astea sunt informații reale. Abia după aceea, dacă e cazul, citești ceva, te uiți puțin să vezi despre ce e vorba. La cărțile importante există mii ori milioane de prezentări. Dacă o carte merită, e imposibil să nu găsești ceva des- pre ea. Nu citești cartea decât dacă te mănâncă rău o curiozitate, ceva, ceea ce pentru Flori nu era cazul. Cum zicea profa vreun titlu, cobora ochii în telefon și în scurt timp era edificată, putea să spună și nume de personaje, și ce făceau ele, dacă erau bune sau nu. Odată a pomenit de Boccaccio, iar până când să încheie fraza, Flori se uitase la două trailere, încât la teste a fost singura care s‐a referit la Decameronul. Și cine n‐a auzit astăzi despre Shakespeare, Balzac sau Dostoievski?! Mare rahat! Nu e obligatoriu să‐i citești ca să vorbești despre ei ori să dai citate la greu! Și‐n condițiile astea, taică‐său citea niște chestii fără nume, fără valoare. Erau multe lucruri pe care ea le știa, dar de care el habar n‐avea, n‐auzise măcar! Era adultă în multe privințe. Se simțea oricum cu mult deasupra vârstei, deasupra educației chiar. Caraghiosul ăla cam bătrâior dintre roșcovi ar fi putut să fie un produs al subconștientului ei. Un mesaj. Uite, Flori, îi spunea lumea ei din adâncuri, din măduvă și din celulele roșii, populația numeroasă ascunsă în tenebrele de dincolo de prostime, de ficat, de mațe și de carne, și chiar de creier, care se îndopa cu nesimțire din plăcerile cele mai fine, lumea interioară, ce‐o fi fost ea, îi spunea clar: uite, Flori, holbează‐te bine la omul ăsta pe care l‐am așezat pentru tine sub roșcovi! Ce nu știi despre tine găsești aici! Uită‐te bine la el, studiază‐l cu înțelepciune!

Acum, că se gândea la el astfel, nu i se mai părea așa de penibil. Era un bărbat poate de‐o vârstă cu taică‐său, un scofâlcit care voia să‐i dea un mesaj de la acea populație invizibilă din sângele ei. Dar îi dăduse o palmă!

Flori a ieșit intempestiv din bucătărie, îmbrâncind‐o pe Magda, și s‐a închis în camera ei. A tastat mai întâi „palmă“, apoi a scris „i‐a dat o palmă“ și‐a dat căutare. Papa Francisc își ieșise din fire și‐i dăduse cuiva o palmă. Maradona i‐a dat o palmă... În fine, erau multe palme pe net, date prin școli, în special între fete, palme date unor amante, unor neveste, apoi palme peste economie, peste promisiunile unui politician. Apoi a dat de‐un text mai lung, unde Google marcase căutarea. Pe Flori a tre- cut‐o un fior. Scria, bizar: „Și‐atunci Moartea lui i‐a dat o palmă“. Simțea nevoia să citească mai mult. Moartea, mică și vai de capul ei, închisă într‐o ladă, i‐a dat o palmă prințului. Era ceva amuzant, dar totodată voia să știe cum se‐ajunsese aici. Fragmentul era dintr‐un basm, își amintea că mai auzise de el, oricum nu povestea o interesa, ci doar amănuntul legat de palmă. Dar, ca de la pălmuit la pălmuit, trebuia să afle ce se petrecuse înainte de palmă. A intrat pe Wikisource și‐a citit de la capăt: un prinț caută nemurirea și bla‐bla, trece prin tot felul de chestii nasoale, apoi ajunge în lumea zânelor. Flori zâmbi: la roșcovi! Dar prințul nu se mulțumește cu tinerețea eternă, i se face dor de părinți. O clipă, silueta Magdei, cu tricoul ei verde, îi trecu prin spatele ochilor. Și dac‐ar muri? Un fir de ață îi tăie inima. N‐ar fi fost bine. Așa cum era ea, cu Ramón și cu caprele lui, dac‐ar fi murit... ce gând idiot! Citi mai departe. Prințul ajunge acasă, au trecut niște secole. Părinții s‐au dus, castelul e în ruină. Dar în pivnițele lui, într‐un cufăr străvechi, răbdulie, îl aștepta moartea. Evident, se simte trădată: prințul a abandonat‐o, dându‐i cu șu- tul, așa că moartea îi trage o palmă.

Povestea i se părea tristă, iar gândul că eunu- cul ar fi moartea ei era aiurea. Și, chiar de‐ar fi fost, de ce trebuia s‐o ia la bătaie? Nici moartea aia din ladă n‐avea dreptate: o abandonase, foar- te bine! Putea să‐și vadă de treabă.

Peste ecran trecu o pană subțire, iar Flori părăsi laptopul, retrăgându‐se în balcoanele verzi, unde totul se limpezea. Eunucul era nebun. Nu voia să‐l mai vadă. Și totuși, cum putea să intre la roșcovi fără să dea de el? Iar fără pat, fără dumbrava de roșcovi, viața nu merita. Din tot ce trăise până atunci, doar întâlnirea cu paturile conta”. (Copyright: Editura Litera)

Doina Ruşti este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă. 

Dintre romanele sale, amintim Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, Zogru (2006) şi Lizoanca la 11 ani (2009, reeditat în 2017 la Editura Polirom cu titlul Lizoanca) – recompensat cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Manuscrisul fanariot (2015) şi Mîţa Vinerii (2017) s-au remarcat pe piaţă, devenind bestselleruri.

Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist.