FRAGMENT „Rătăcitorii”, de Olga Tokarczuk: „Adevăratul Dumnezeu e animal. Îl poţi simţi în animale atât de mult...aproape că îl vezi cu ochiul liber”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În „Rătăcitorii”, Olga Tokarczuk arată ce înseamnă să călătoreşti, să fii hoinar, un trup în continuă mişcare nu numai în spaţiu, dar şi în timp. De unde suntem? Pe unde am trecut? Unde ne ducem?... se întreabă întruna cel care călătoreşte. Romanul dă sensuri acestor întrebări. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din „Rătăcitorii”, în traducerea Cristinei Godun.

Un anatomist olandez din secolul al şaptesprezecelea descoperă tendonul lui Ahile secţionându-şi propriul picior amputat. Inima lui Chopin călătoreşte clandestin spre locul odihnei veşnice, dusă la Varşovia de sora lui preaiubită. 

O femeie trebuie să se întoarcă în Polonia natală ca să-şi otrăvească iubitul din adolescenţă. Un tânăr simte că o ia razna când soţia şi fiul lui dispar misterios în timpul unei vacanţe, apărând apoi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

 Toate se regăsesc în romanul „Rătăcitorii”, al lui Tokarczuk, recent apărut la editura Polirom.

„Unul dintre puţinii scriitori europeni remarcabili ai ultimului sfert de secol.” (The Economist)

-FRAGMENT-

„Cartea mârşăviei

Nu-mi era prietenă. Am întâlnit-o pe aeroportul din Stockholm – singurul din lume cu podele de lemn ; un parchet frumos din stejar întunecat, lustruit, nişte plăcuţe îmbinate cu grijă – cu aproximaţie, câteva hectare de pădure nordică.

Stătea lângă mine, îşi întinsese picioarele şi le sprijinise de rucsacul negru. Nu citea, nu asculta muzică, îşi împreunase mâinile pe burtă şi se uita înainte. Mi-a plăcut că era atât de liniştită, capitulase cu totul în faţa aşteptării. Când m-am uitat la ea mai cu îndrăzneală, privirea ei aluneca pe podeaua lustruită. Ca să intru în vorbă cu ea, am îndrugat ceva de genul „păcat de pădure că a ajuns parchet în aeroport”.

Mi‑a răspuns :

— Se zice că la construirea unui aeroport este nevoie să sacrifici o fiinţă vie. Pentru a nu se ajunge la catastrofe. Stewardesele la bar au avut o problemă. S-a dovedit – ne vorbeau prin microfon nouă, celor care aşteptam – că avionul nostru este supraîncărcat. Pe lista pasagerilor, printr‑un ciudat concurs de împrejurări, se aflau prea mulţi oameni. O eroare de calculator – iată ce devine astăzi predestinare. Două persoane, care se vor hotărî să zboare a doua zi, vor primi două sute de euro, o noapte de cazare la un hotel din aeroport şi un bon de cină.

Oamenii îşi aruncau priviri nervoase. Cineva a spus : să tragem la sorţi ! Cineva a râs, dar apoi s‑a aşternut o tăcere incomodă. Nimeni nu dorea să rămână – era de la sine înţeles, nu trăim în vid, avem fixate întâlniri ; mâine avem programare la dentist, iar seara am invitat prieteni la cină.

M‑am uitat la încălţămintea mea. Eu nu mă grăbesc. Nu trebuie să fiu nicăieri la o anumită oră. Mai bine să fie timpul la dispoziţia mea, decât eu la dispoziţia lui. Şi încă ceva – sunt diverse mijloace de a‑ţi câştiga existenţa, aici se conturează o nouă dimensiune a muncii, poate chiar una de viitor, una care va oferi salvarea de la şomaj şi producerea excesivă de gunoaie. Să tragi pe margine, să dormi la hotel, să câştigi banii zilnici, să bei cafeaua de dimineaţă şi să mănânci micul dejun la un bufet suedez, profitând de o multitudine de iaurturi. De ce nu ? M-am ridicat de pe loc şi m‑am dus la stewardesele enervate. Şi atunci femeia care stătea lângă mine m-a urmat.

— De ce nu ? a întrebat.

Din păcate, bagajele noastre plecaseră deja. Autobuzul gol ne-a dus la hotel, am primit două camere drăguţe, alăturate. De despachetat nu prea aveam ce : periuţa de dinţi şi lenjeria curată – „rezervele de stat”. Şi crema de faţă şi cartea groasă, captivantă. O agendă. Voi avea timp să notez totul, să o descriu şi pe femeia aceea : Este înaltă, bine făcută, destul de lată în şolduri, cu mâini mici. Părul des, buclat e prins în coadă, dar întrucât e rebel, îi scapă şi formează în jurul capului o aureolă argintie ; e căruntă. Dar faţa e încă tânără, tenul alb, pistruiat. E cu siguranţă suedeză, ele nu‑şi vopsesc părul.

 Ne-am dat întâlnire jos, la bar, seara, după un duş lung şi trecerea în revistă a canalelor de televiziune.

Am comandat amândouă vin alb şi, după politeţurile de rigoare şi adresarea Celor Trei Întrebări Fundamentale de Călătorie, am trecut la subiect. Mai întâi i‑am povestit despre peregrinările mele, dar am avut repede impresia că ascultă numai din amabilitate. De aceea mi‑am mai pierdut din elan, ştiam deja că istoria ei e mult mai interesantă.

Adună dovezi, a primit pentru asta chiar şi un grant din partea Uniunii, care însă nu-i ajungea pentru călătoriile de documentare, a trebuit să se mai împrumute şi de la tatăl ei, între timp decedat. Şi‑a îndepărtat buclele de păr cărunt de pe frunte (m‑am asigurat atunci că nu avea cu siguranţă mai mult de vreo patruzeci şi cinci de ani) şi cu bonurile liniilor aeriene ne‑am comandat o salată ; ca preţ, ne-am permis numai salata grecească.

Rătăcitorii_coperta_olga tokarczuk

Vorbea cu ochii mijiţi, fapt ce conferea cuvintelor ei o notă ironică, poate de aceea în primele minute nu am ştiut dacă vorbea serios. Afirma că lumea la prima vedere pare foarte diversă. Oriunde ai merge, găseşti tot felul de oameni, culturile lor exotice, oraşe construite după planuri diverse şi din felurite materiale. Altfel sunt acoperişurile, ferestrele şi curţile. A înfipt furculiţa într-o bucăţică de brânză feta şi trasa cu ea cercuri în aer.

— Să nu te laşi totuşi înşelată de această diversitate aparentă, e doar o coadă de păun. Peste tot e la fel : animalele. Mă refer la ceea ce fac oamenii cu animalele, a adăugat.

Liniştit, de parcă repeta un curs ştiut pe dinafară, a început să enumere : câinii se zbat în arşiţă legaţi cu un lanţ prea scurt, aşteaptă apa ca şi cum şi-ar aştepta mântuirea, căţelandrii sunt priponiţi de lanţuri de jumătate de metru, când fac două luni deja nu mai sunt în stare să meargă ; oile fată iarna pe câmpuri, în zăpadă ; tot ce fac fermierii în situaţia asta e să le transporte mieii îngheţaţi cu maşinile lor mari ; în acvariile restaurantelor sunt ţinuţi homari pentru ca degetul clientului să îi condamne la moarte prin opărire, alte restaurante au în curţile dosnice crescătorii de câini, întrucât carnea de câine le redă bărbaţilor potenţa ; găinile ţinute în cuşti sunt definite de numărul de ouă pe care le fac, stimulate de chimicale în scurta lor viaţă ; câinii sunt dresaţi să lupte ; maimuţelor li se injectează viruşi ; produsele cosmetice sunt testate pe pielea crocodililor ; din pieile de miel se fac blănuri – a spus toate astea impasibil, băgând măslina în gură.

Am protestat. Nu, nu voi asculta aşa ceva.

Aşa că a scos din geanta ei de pânză, pe care o agăţase de spătarul scaunului, un teanc de foi puse în folie, scoase la imprimantă cu litere negre, şi mi l‑a întins peste masă. M-am uitat fără chef – nişte foi înnegrite, cu text pe două coloane, ca într-o enciclopedie sau ca în Biblie. Un scris mărunt, note de subsol.

„Proces-verbal al mârşăviilor” şi adresa paginii sale de Internet. Am aruncat o privire şi am ştiut imediat că aşa ceva eu nu o să citesc în veci. Totuşi am băgat mai târziu cu grijă foile în rucsac.

— Cu asta mă ocup eu, a precizat ea.

Apoi, la a doua sticlă de vin, mi-a povestit cum a făcut boala răului de înălţime1 în timpul unei excursii în Tibet şi cum era cât pe ce să moară. A vindecat-o o localnică, bătând în tobă şi dându-i ceaiuri de plante.

Ne-am dus la culcare târziu, limbile ni s-au dezlegat în seara aceea, însetate de fraze lungi şi istorioare stropite cu vin.

A doua zi dimineaţă, la micul dejun de la hotel, Alexandra – aşa se numea femeia aceea sangvină – s-a aplecat spre mine deasupra croasantelor şi a spus :

— Adevăratul Dumnezeu e animal. Îl poţi simţi în animale atât de mult, încât aproape că îl vezi cu ochiul liber. Se sacrifică zilnic pentru noi, moare în mod repetat, ne hrăneşte cu trupul său, ne îmbracă în pielea sa, ne permite să testăm pe el medicamentele ca să putem noi trăi mai mult şi mai bine. Aşa îşi arată dragostea faţă de noi, aşa îşi manifestă prietenia şi iubirea. Am încremenit, uitându-mă fix la gura ei, zguduită nu atât de revelaţie, cât de tonul cu care rostise cuvintele – liniştit. În timp ce întindea nepăsător cu cuţitul un strat de unt în burta molatică a cornului.

— Dovada se află la Gent.

A scos grăbită din geanta ei de pânză o carte poştală şi mi‑a aruncat-o în farfurie.

Am luat-o în mână şi m‑am străduit să descopăr un sens în mulţimea detaliilor ; mi-ar fi trebuit pentru asta o lupă.

— Oricine îl poate vedea, a spus Alexandra. În mijlocul oraşului este o catedrală, iar în altar se află un tablou mare, frumos. Vezi în el un câmp, un şes verde, undeva în afara oraşului, iar pe lunca aceea se află o simplă ridicătură, un podium. Uite-aici, mi-a arătat cu vârful cuţitului, aici este Animalul preamărit, sub forma unui miel alb”.  (Copyright: Editura Polirom)

olga tokarczuk

Olga Tokarczuk, născută în Sulechów în 1962, este unul dintre cei mai iubiţi scriitori polonezi contemporani. Ea se află pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel şi se numără printre cîştigătorii celei mai prestigioase distincţii literare poloneze, Premiul Nike. 

Este autoare a mai multor romane (printre care Casă de zi, casă de noapte, Călătoria oamenilor Cărţii şi Străveacul şi alte vremuri) şi volume de povestiri, traduse în mai multe limbi europene. În anul 2018, Rătăcitorii, romanul la a cărui lansare The Bookseller spunea că Olga Tokarczuk este „probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viaţă de care n-aţi auzit“, îi aduce prestigiosul Man Booker Prize International.

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite