FRAGMENT „Scara lui Iakov”, de Ludmila Uliţkaia, lansată la Humanitas Cişmigiu

Un roman-parabolă, o cro­nică de familie cu accente autobiografice traversând un secol de istorie tumultuoasă, „Scara lui Iakov”, de Ludmila Uliţkaia, a apărut în 2016, câştigând, în cadrul Premiilor Bolşaia Kniga, cel de-al treilea loc şi premiul cititorilor. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din romanul care va fi lansat miercuri, 5 decembrie, de la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu.

Nora, tânără scenografă şi mamă singură, găseşte la moartea bunicii ei un cufăr vechi, de care uită ani întregi. În 2011, când îl deschide, des­coperă scrisorile şi jurnalele bunicului său, Iakov Oseţki, care fusese deportat în Siberia.

 Citindu-le, simte o mare afinitate cu bunicul pe care l-a întâlnit o singură dată, iar destinul acestuia o face să-şi pună întrebări despre propria viaţă, şi mai cu seamă una: până la ce punct traiectoria fiinţei poate fi determinată de genele sale? 

Scara lui Iakov este povestea a patru generaţii ce se desfăşoară într-o alternanţă con­tinuă a planurilor, un caleidoscop de iubiri, trădări, idealuri, culpe, suferinţă, artă şi întrebări fără răspuns, în care istoria este omnipre­zentă, mereu personaj principal.

La evenimentul de lansare de la Librăria Humanitas Cişmigiu, vor prezenta cartea Ioana Pârvulescu, scriitoare, Marina Constantinescu, filolog, jurnalist şi critic de teatru şi Antoaneta Olteanu, Director al Departamentului de Filologie Rusă şi Slavă, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

„Din trecutul său de cercetătoare în domeniul geneticii, Ludmilei Uliţkaia i-a rămas pasiunea pentru investigaţie, metodă pe care o aplică astăzi psihologiei umane. Pentru autoarea rusă, literatura este antidotul pentru opresiune.“ – Télérama

„Ludmila Uliţkaia este cea mai cunoscută şi mai impresionantă scrii­toare rusă a timpurilor noastre. Oricine îi citeşte cărţile înţelege ceva mai bine această Rusie care ne pare atât de străină şi de ameninţătoare.“ – Frankfurter Allgemeine Zeitung

-FRAGMENT-

„Plecări (1988‑1989)

— Bunica a murit, Iurik!

 El continuă să cânte. Termină şi zise:

— Am simţit…

 Cântă din Beatles până se făcu dimineaţă, şi pentru prima oară în ultimii ani, sunetele n‑o enervară deloc pe Nora. Ciudat… Iurik cânta tare, din toţi rărunchii, cu vocea lui spartă de la treisprezece ani Your Mother Should Know, I Want to Hold Your Hand, She’s Leaving Home, şi muzica i se păru potrivită şi binevenită. Uimitor lucru, el cânta fără cuvinte, dar muzica, de care era sătulă până‑n gât, i se păru dintr‑odată că suna trist şi chiar înălţător.

 Andrei Ivanovici continua s‑o ţină de mână pe iubita lui soţie, aşa că Nora simţi că nu are chef să se ocupe acum de veşnicele pregătiri – slujbă religioasă, înmormântare, parastas… Ce absurd şi zadarnic e totul… Cât de rău îmi pare, regret până la lacrimi că am iubit‑o atât de puţin, că nu i‑am iertat iubirea pentru el, că nu i‑am înţeles darul lăsat de natură, geniul cu care şi‑a hrănit iubirea, iubirea asta pentru… Nora se aşeză lângă Andrei Ivanovici, şedea cu un gol mare în suflet, apoi încet, încet, se înduioşă, se simţi vinovată şi, la urmă, o linişti gândul că se sfârşise chinul dureros al despărţirii Amaliei de lumea care nu însemna aproape nimic altceva decât iubirea pentru bărbatul bătrân şi chel de lângă ea. Andrei Ivanovici o ţinea de mâinile moarte – mâini cu palme late, cu unghii triunghiulare tăiate scurt, cu degete puternice şi sigure. „Cât de sigure şi precise erau mişcările mâinilor ei, chiar artistice, când stătea la planşetă, îi veni în minte Norei o imagine din copilărie. Ea m‑a învăţat să ţin creionul în mână…Pe Iurik nu l‑a învăţat…“

 Cum de nu mi‑a trecut niciodată prin cap că mâinile mele, atât de asemănătoare cu ale Marusiei, sunt ale mamei prin felul cum ţin creionul, prin precizia cu care trag liniile, prin siguranţa înnăscută a mişcărilor…

 Henrik veni la slujba religioasă ţinută la biserica Sfântul Ilie dintr‑o‑zi, stătea la distanţă, avea în mână un buchet de garoafe roşii. Lume era puţină — două sau trei foste prietene de la serviciu, nişte vecini din Nikitski, doi vecini din Priokski. Alături de Nora stăteau Andrei Ivanovici şi Iurik cu chitara. Ea se uită la Henrik şi îşi dădu seama cât de singur şi abandonat se simţea.

 Când slujba luă sfârşit, se duse la el şi‑l întrebă dacă vine la cimitir. El nu spuse nici da, nici ba, mormăi ceva în genul: „nu ştiu, i‑ar fi plăcut ei, i‑o plăcea lui… Dar se urcă împreună cu toţi în autobuzul care îi duse la cimitirul Vagankovo, unde erau înmormântaţi părinţii Amaliei, Zinaida Filipovna şi Aleksandr Ignatievici Kotenko, sub crucea masivă din lemn, înălţată de biserica Sfântul Pimen în 1924 pentru fostul şef al corului. Henrik veni apoi la parastasul din casa unde locuise cândva împreună cu Amalia. Stătu la aceeaşi masă cu Andrei Ivanovici şi nu‑şi luă ochii de la el – de ce‑l părăsise oare Malecika pe el, băiat de ispravă, şi‑l alesese pe bărbatul ăsta uscăţiv, chel şi cam necioplit? Andrei Ivanovici nici măcar nu‑i remarcă prezenţa.

 În seara aceea Nora nu avea cum să‑şi imagineze că momentul ei de linişte va fi foarte scurt. Trecură trei luni şi‑i veni rândul lui Henrik… Îi găsiră şi lui un cancer. Cancer pulmonar. Trebuia operat. Veni la Nora soţia lui Henrik, grasa de Irina, cu cizme mari şi lacrimi mari în ochi, care începură să‑i curgă şiroaie în vreme ce Nora îi turna ceaiul. Cât duraseră analizele şi examenul medical pentru Henrik, fata Irinei născuse al doilea copil, şi acum se mutase la ea în camera mare, cu soţul şi cu cei doi copii – unde să mă duc, doar n‑o s‑o gonesc pe fiică‑mea, nu‑i aşa? – şi acum ne e imposibil, mie şi lui Henrik, să trăim nas în nas în camera de doisprezece metri, fiindcă e vorba de cancer, fiindcă fumează, fiindcă plâng copiii…

  — Ia‑l la tine, Norocika, ginerelui meu i‑au promis un apartament, cum îl primeşte, se mută imediat, e sigur că i‑l dau anul ăsta, au promis… Şi atunci îl iau înapoi…

 „S‑a zis cu mine“, se gândi Nora. Şi nu de milă, ci de furie. Şi de totală neputinţă. Nu fiindcă apartamentul Irinei fusese cumpărat de Henrik, şi izgonirea însemna o lovitură grea pentru el. Nu mai avea putere să ia asupra sa povara unei boli, când abia trecuse printr‑o asemenea… Şi ce să zic, pe mama am iubit‑o, dar pe tata… Sincer? Foarte sincer? Da, nu‑l iubesc. Nu‑mi place. Văd tot şi ştiu tot… E greu… Nu, n‑o să spun cu voce tare, bineînţeles… Dacă o să spun cuiva, în nici un caz vacii ăsteia… Sunt alergică la tatăl meu. Nu vreau… Şi zise:

— Când vrei să‑l iau?

 Irina se bucură, nu se aştepta la aşa victorie uşoară:

— Ah, Norocika! Norocika! Nora nu se putu abţine:

— Mă cheamă Nora, e din piesa lui Ibsen Casa păpuşilor. Eroina principală se numeşte Nora. Nora Helmer. Bunica mea atât de instruită mi‑a pus numele Nora în onoarea ei.

— Asta şi zic, Norocika! Adică Nora! se corectă Irina.

 Nora lăsă patul bărcuit în acelaşi loc. Înlocui perdelele de in, albastre‑verzui, cu o bucată de pânză împrumutată de la teatru. În camera „de bolit“ mută biroul mult mai mare al lui Iurik şi lui îi aduse secreterul. În ce priveşte discuţia cu Henrik despre mutat, Irina o lăsă pe seama Norei: tu ştii mai bine cum să‑l iei…

 Nora îşi vizită tatăl la spital. Se afla internat într‑un spital foarte bun, destinat academicienilor, pe bulevardul Lenin, şi părea mândru de situaţia sa privilegiată. Când sosi Nora, îl găsi plimbându‑se pe coridor împreună cu un bărbat rotofei, în pijama de mătase, cu o căciuliţă de schi. Henrik i‑o prezentă: „Iat‑o pe fiica mea, Nora, face scenografie de teatru. Boris Grigorievici, fizician renumit, laureat al premiului Stalin…“ Căciu‑ liţa de schi se înclină şi alunecă mai departe pe coridor.

— Ştii cine e? îi şopti la ureche Henrik pe un ton umil.

 Nora se pregătise pentru întâlnire tot drumul – cancer, cancer, cancer, nu se ştie cât o mai duce, stăpâneşte‑te, situaţia e fără ieşire, îşi ţine nasul pe sus, e gură‑spartă, dar e om bun, bun, şi e convins că place tuturor, că toţi îl iubesc… nu are nici o vină, nici una, eu trebuie, trebuie… dar abia se stăpâni:

— Cine‑i?

— Directorul Institutului Academic, mare grangur! Mare canalie, aşa se vorbeşte, îi zise el făcând o mutră poznaşă.

 Nora izbucni în râs, avea totuşi ceva farmec flecarul bătrân…

— Cum te simţi?

— Minunat, fato, minunat! Ăştia mă hrănesc bine, da’ şi Irişka se străduieşte, nu‑i vorbă, ieri mi‑a adus o găleată cu borş. În salon e un frigider. Vrei puţin borş? Au şi bucătărie pentru pacienţi! Personalul medical e excepţional. Asistente numai una şi una!

 El plescăi din limbă, de parcă se pregătea să profite numaidecât de farmecul lor. Sensibilă la tonul vocii, Nora fu şocată de remarca lui. Cât de mult îmi displace, e groaznic… nu‑i nimic de făcut.

— Vrei să ne plimbăm? îi propuse Nora.

— Vreau, cum să nu! M‑am plimbat alaltăieri.

 Nora îl ajută să se îmbrace – nu avea controlul mâinii stângi. Îi scoseseră plămânul stâng. Nu‑i spuseseră ce le spuseseră soţiei şi fiicei – cu cancerul lui de plămâni, speranţa e s‑o ducă cinci ani. Judecând după radiografii, patru ani deja trecuseră. „Operaţia poţi s‑o faci, poţi să n‑o faci, oricum nu se schimbă nimic, afirmase un renumit chirurg. Operaţia e grea, şi nu prea are sens, al doilea plămân e atins şi el. Se întâmplă însă şi minuni, uneori procesul se opreşte de la sine…“

 Decizia o luase Irina – să fie operat. Nu s‑a sfătuit cu Nora…

 Se plimbară prin curtea spitalului. Trecuseră cinci săptămâni şi ceva de când se internase, reuşise să se cunoască cu jumătate din spital. Se saluta cu toţi.

 „Sociabil“, îşi zise Nora făcând o mutră strâmbă. Apoi se stăpâni şi‑i zise:

— Îţi propun ceva, tată. Ştii şi tu că Ninka s‑a mutat cu copiii la voi pentru o vreme…

— Da, Ninka e fată bună, nu văd nimic rău în asta, lasă‑i să locuiască acolo până vor primi apartamentul. Le tot promit…

— Da, bineînţeles. Dar copilul mic o să urle noaptea, îţi dai seama şi tu. Eşti după operaţie… Hai, mută‑te la mine până li se rezolvă problema cu locuinţa…

 Şi în momentul acela se întâmplă un lucru incredibil: Henrik, cu buzele strânse, îşi miji ochii şi izbucni în plâns…

— Fetiţo, fetiţo… Nu m‑am aşteptat… Vorbeşti serios? Numai pentru asta şi făcea să mă îmbolnăvesc… Fetiţa mea bună…Eu... Eu nu merit asta…

 Îşi şterse ochii cu batista murdară, şi Nora îl privi ce‑l privi, apoi îl sărută pe frunte.

 Doamne, e un om nefericit, tonul cocoşesc, glumele, anecdotele răsuflate, ironiile spuse la chef, toată purtarea lui neghioabă e numai un camuflaj, un zid de apărare pentru nefericirea lui… Doamne Dumnezeule, cum de n‑am văzut asta? Cât de idioată sunt…

 Patru zile mai târziu, Nora îl aduse pe Henrik pe bulevardul Nikitski. Trebuia să se achite de această sarcină tristă pentru a doua oară.

 Cu câteva zile înainte să moară Henrik, tusea istovitoare îl lăsă în pace, încetă să mai vorbească despre cum vor pleca la primăvară în Crimeea, nu mai putea să fumeze, dar din când în când, lua ţigara între degetele îngălbenite, o strângea cu blândeţe şi o punea alături. Cu puţin timp înainte să‑şi piardă cunoştinţa, o rugă pe Nora să‑l îngroape lângă mama… Vorbea foarte încet, Nora îl rugă să repete…

— Lângă mama ta, repetă el desluşit. Lângă Amalia…

 Nora nu putea să‑i îndeplinească dorinţa din cauza lui Andrei Ivanovici, care, în fiecare zi nelucrătoare, venea cu sufletul la gură la mormânt ca la o întâlnire de dragoste… Dar nu‑i spuse nimic.

 Tatăl fu incinerat la primul crematoriu moscovit, construit pe pământul mânăstirii Donskoi, şi Nora puse urna în columbarul Nr.6, în firida unde fusese aşezată urna cu cenuşa părinţilor lui, Iakov Oseţki şi Maria Kerns. În timp ce muncitorul scotea placa de marmură ca să introducă urna nouă prin deschizătura îngustă, Nora îşi aminti de dorinţa Marusiei comunicată lui Henrik cu puţin timp înainte să moară: poţi să mă îngropi unde vrei, numai nu lângă Iakov. Nici Henrik nu voise să‑şi petreacă existenţa postumă, materialistă şi plictisitoare, în compania părinţilor. Ce relaţii complicate, obscure…

 Cu puţin timp înainte de moartea lui Henrik, când zilele îi erau numărate, Nora îl rugase să deseneze arborele genealogic al familiei şi să scrie ce‑şi aminteşte despre copilăria lui la Kiev şi despre părinţii lui. El a scris ceva, nu mare lucru, abia putând să se sprijine în coate, tuşind înfundat.

 Când Nora a deschis sertarul mesei după moartea lui, a găsit acolo o singură coală de hârtie cu scrisul tatălui, cu rânduri strânse, înclinate spre dreapta: „Eu, Oseţki Henrik Iakov, m‑am născut la 11 martie, 1916, în oraşul Kiev. În 1923 m‑am mutat cu părinţii la Moscova. Am terminat opt clase la şcoala Nr. 110, am intrat la facultatea muncitorească în 1931. Am lucrat ca miner la înaintare pe şantierul metroului. În 1933 am intrat la o şcoală tehnică de construcţii de unelte şi utilaje, pe care am absolvit‑o în 1936. În 1938 am intrat la Institutul de Maşini‑Unelte, pe care l‑am absolvit în 1944. În 1945 am intrat în partid (subliniat). În 1948 mi‑am susţinut disertaţia şi am devenit şef de laborator la Institutul…“

 Aici se terminau rândurile. Nora se întristă citindu‑le… Pentru serviciul cadrelor erau foarte utile, dar de ce nu scrisese nici un cuvânt din inimă despre familia sa? Ce putuse să i se întâmple, de ce nu voia să‑şi amintească de nimeni? Istorie plină de enigme… Acum nu le rămânea decât să se suporte unii pe alţii dincolo de moarte, pentru un timp nemăsurat de lung… Sau să se iubească…” (Copyright: Editura Humanitas)

                                                                                                     Ludmila Uliţkaia (Foto: Le Figaro)

Ludmila Uliţkaia, una dintre cele mai im-portante şi apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce îşi ia licenţa în bio-logie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfâr-şitul anilor ’70 se angajează consilier la Tea-trul Evreiesc din Moscova şi scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), îi aduce instantaneu noto-rietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi recompensat cu premiile Médicis étranger şi Giuseppe Acerbi. 

Următorul roman, Me-deea şi copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2014), îi sporeşte renumele cu o nouă no-minalizare la Premiul Booker, pe care şi-l adjudecă în 2001 pentru Cazul Kukoţki, ro-man încununat şi cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate roma-ne ale autoarei, este tradus în peste două-zeci de limbi. De acelaşi succes se bucură volumul de povestiri Fetiţele (2002; Huma-nitas Fiction, 2013), precum şi romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) şi Al dumneavoastră sincer, ªurik (2003; Humanitas Fiction, 2008), câştigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Naţional pentru Literatură în China (2005) şi Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolşaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) şi Simone de Beauvoir pentru li-bertatea femeilor (Franţa, 2011). 

În 2010, Uliţkaia publică bestsellerul Cortul verde, tradus în română cu titlul Imago (Huma-nitas Fiction, 2016), iar în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018). Cărţile Ludmilei Uliţkaia s-au vândut până în pre­zent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincţia Officier de la Légion d’honneur şi în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.