Cărţi

articolul anterior articolul urmator

FRAGMENT Seară dedicată lui Amos Oz şi lansării volumului de convorbiri „Din ce este făcut un măr?“ – convorbiri cu Shira Hadad

0
18 Feb 2020 19:03:17
Autor: Dana Mischie
Amos Oz                                                                                                                          FOTO: Uzi Varon
Amos Oz                                                                                                                          FOTO: Uzi Varon

Miercuri, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, se va vorbi despre Amos Oz şi volumul „Din ce este făcut un măr?“, volum de convorbiri cu Shira Hadad, editoarea israeliană a scriitorului, recent apărut la Editura Humanitas, în traducerea lui Gheorghe Miletineanu. Vor vorbi despre acest volum Sabina Fati, Ioana Pârvulescu şi Sever Voinescu. „Adevărul“ prezintă în premieră un fragment din volum.

Shira Hadad, editoarea israeliană a scriitorului, îl provoacă pe Amos Oz la un dialog fascinant prin temele abordate, dar mai ales prin faptul că înlesneşte oglindirea nefiltrată a unei imagini de sine pe care acesta ne-o înfăţişează cu o generozitate dezarmantă.

Fie secondat, fie pus în dificultate de întrebările editoarei, Amos Oz se dezvăluie pe parcursul celor şase convorbiri cu Shira Hadad, trasând conturul unei poveşti de viaţă în care personajul este el însuşi, privit din interior, din ipostaze diferite: de copil retras, de adolescent orfan, de tânăr bărbat singur şi confuz, de scriitor de succes, de autor criticat, de militant pentru pace, de soţ, de tată, de profesor universitar nonconformist, de prieten şi coleg. Rezultatul acestui demers este un autoportret complex, expus publicului în toată vulnerabilitatea sa. 

-FRAGMENT-

Mi se pare că pe măsură ce trec anii se face simţit în cărţile tale tot mai mult umor. Poveste despre dragoste şi întuneric, din care mulţi cititori ţin minte sfârşitul ei tragic, şi pe care şi eu am terminat­o de citit plângând amarnic, e printre altele şi o carte teribil de amuzantă. Iar asta e adevărat şi cu privire la alte cărţi ale tale, mai cu seamă la cărţile de maturitate. Crezi că asta e o schimbare care s­a petrecut în tine ca scriitor?

Da. Tatăl meu aproape că n-avea simţul umorului, şi nici mama n-avea. Tatei îi plăcea mult să glumească, dar folosea mai mult anecdotele, aforismele tăioase, calambururile, nu umorul spontan, viu. Toţi copiii mei au mult mai mult umor decât mine, umorul copiilor şi al nepoţilor mei e şi mai fin, şi mai sofisticat. Fiecare dintre ei, în feluri diferite, are un simţ deosebit pentru paradoxuri, pentru exagerări delirante, dar nu e vorba de un umor răutăcios. râd de orice, adesea râd de mine. Câteodată mă gândesc că poate am moştenit simţul umorului de la unchiul Zvi, soţul mătuşii Haia, deşi între noi nu e rudenie de sânge. Unchiul Zvi ştia să fie spiritual, surprinzător, chiar caustic, dar niciodată cu răutate. Şi fiul lui, vărul meu Igael, ştie să ne facă pe toţi să ne tăvălim de râs. Când eram copil, îi invidiam pentru faptul că imediat ce deschideau gura, oamenii se tăvăleau de râs, eu n-aveam darul ăsta. Eu adunam tot felul de glume uzate şi le povesteam ca să amuz oamenii. Mai ales ca să amuz fetele. Dar fetele nu râdeau la glumele mele. Uneori râdeau de mine, dar nu de glumele mele.

Da, glumele nu sunt umor.

Nu e umor în povestirile mele timpurii. Nu în povestiri, aproape deloc în Soţul meu, Michael.

Şi cum explici schimbarea asta? E un mecanism pe care l­ai descifrat? Sau e mai puţin respect paralizant, ca pentru ceva sfânt, faţă de literatură? Poate că pur şi simplu priveşti lumea, iar ea ţi se pare mai amuzantă decât ţi se părea odinioară?

Toate răspunsurile pe care le-ai dat acum sunt corecte, ele nu se exclud reciproc. În afară de faptul că în loc de „respect paralizant“ trebuie spus „şezut crispat“. Ăsta-i adevărul. Când am început să scriu, da, aveam fundul crispat. Mă gândeam că sunt lucruri nedemne de literatură. Nu credeam asta despre chestiuni erotice. Nici măcar despre incest. În Acolo unde urlă şacalii am scris despre incest, şi am scris despre fantezii erotice, dar de umor pur şi simplu mi-era ruşine: ce-i asta? Viaţa e un picnic? Ce sens are să râzi aşa, aiurea? Chiar şi atunci când ceva mă amuza, mă gândeam că nu e un lucru potrivit pentru o poveste scrisă. asta s-a schimbat. Cum s-a schimbat? nu ştiu. Se pare că a fost ceva îngropat tot timpul. Când anume s-a schimbat? Poate că tocmai după ce a fost cât pe ce să fiu omorât într-un accident de circulaţie, în 1976, şi am ieşit din accidentul ăsta cu tot felul de beteşuguri. Îndată după asta am scris o cărticică pentru copii, Sumki. În Sumki mi-am îngăduit deja să zâmbesc. Nu chiar să râd, dar să zâmbesc şi să invit cititorul să zâmbească împreună cu mine.

Şi schimbarea asta s­a produs numai înăuntrul scriitorului, sau şi la nivel personal? Adică, astăzi crezi că lumea e mai amuzantă, sau că viaţa e mai amuzantă decât credeai cândva?

Da. Îmi amintesc că bunica Shlomit spunea întotdeauna: „După ce ţi-ai plâns de-acum toate lacrimile şi nu mai ai lacrimi de plâns, e semn că a venit timpul să-ncepi să râzi“. ea mai spunea că o doare îngrozitor aici, şi o doare îngrozitor acolo, şi asta doare şi doare şi doare, aşa că începe să fie amuzant. Şi mai spunea: „omul ăsta e atât de urât, încât e aproape frumos“. Şi: „e atât de instruit, atât de învăţat, atât de deştept, că de-acuma nu mai înţelege nimic“. adeseori ceva ne amuză din cauza automatismului, din cauza exagerării, din cauza a ceea ce ne-a învăţat Bergson, din cauza lui „doare şi doare într-atât că e deja comic“.

Sau deprimant.

Astea chiar nu sunt două lucruri opuse. Comedia şi tragedia nu sunt două planete diferite. Cehov, pe care îl iubesc din ce în ce mai mult, cum e? Amuzant sau sfâşietor? Deznădăjduit sau surâzător? Ce e el? Într-una dintre piesele lui Cehov este un personaj, cred că un medic bătrân, care stă tot timpul deoparte şi murmură, iar de fiecare dată când are ceva de spus, replica lui permanentă e că peste două sute de ani o să fie aici oameni cu totul diferiţi. Şi ei nu vor înţelege deloc de ce noi am trăit atât de nenorociţi, fiindcă ei o să fie întotdeauna fericiţi, ei o să fie întotdeauna sănătoşi, plini de bucurie şi de dragoste, ei vor şti să trăiască. el spune asta tot timpul, şi tu nu înţelegi de ce l-a pus Cehov acolo, fiindcă nu-i decât un pisălog care se repetă la nesfârşit. Dar este un moment în piesă în care unul dintre personaje leşină, şi doctorul ăsta bătrân îl examinează, îşi îndreaptă spinarea şi spune cu tristeţe: „Am uitat totul“. În toată opera lui Shakespeare n-am găsit două cuvinte mai tragice decât acestea pe care le spune bătrânul doctor: „Am uitat totul“. Sunt amuzante şi îmi sfâşie inima: „Am uitat totul“. Că veni vorba, Cehov şi-a catalogat aproape toate piesele comedii. S-A încăpăţânat să le denumească astfel. oamenii se mirau, ba chiar s-au amuzat pe seama lui. Unchiul Vania e o comedie? Pescăruşul? Trei surori? Astea sunt comedii? Dacă astea sunt comedii, atunci ce sunt tragediile? el s-a încăpăţânat să le numească comedii, şi chiar s-a luptat cu regizorii, fiindcă voia ca oamenii să râdă la spectacolele cu piesele lui. Când asista la interpretarea teatrală a unei piese de-a lui şi publicul nu râdea nici măcar o dată, vedea în asta un eşec total al regizorului şi al acto rilor. Şi totodată un eşec al piesei lui.

Cine te mai amuză?

Eu cred că şi Shakespeare e câteodată amuzant în tragediile lui, numai că nu întotdeauna lucrul ăsta e înţeles. Am predat Othello la şcoală, pe vremea când eram tânăr profesor în kibbutzul Hulda. Predam la clasa a 11-a, traducerea lui Nathan Alterman. E acolo pasajul acela îngrozitor în care Othello o sugrumă pe Desdemona cu mâinile lui. Şi ea moare. Iar atunci intră în odaie Emilia, nevasta lui Iago: „Aa, cine a făcut asta?“ sau ceva asemănător. Şi Desdemona murmură „Nimeni, eu însămi. Rămâneţi cu bine. Rămâi cu bine soţul meu cel bun. Fiţi binecuvântaţi.“ Toată clasa a izbucnit în râs, şi pe bună dreptate: ori a sugrumat-o Othello, ori n-a sugrumat-o. Dacă a sugrumat-o, atunci cum de mai face ea declaraţii? A sugrumat-o, sau n-a sugrumat-o? I-am mustrat pe elevi: Să vă fie ruşine, la scena cea mai tragică a piesei voi râdeţi? Ce-i cu voi? Şi pe urmă asta mi s-a întâmplat încă o dată, şi încă o dată. De fiecare dată când predam Othello la liceu, şi chiar şi după aceea, la universitate, peste tot, după ce Othello o sugruma pe Desdemona, când ea spunea „nu m-a omorât nimeni“, clasa izbucnea întotdeauna în râs. În cele din urmă am înţeles că e foarte probabil ca Shakespeare să fi intenţionat ca la scena asta publicul să râdă. E atât de groaznic, încât e de-acum comic. Shakespeare sigur ştia că se va râde, ce-i păsa lui dacă se râdea în momentul cel mai tragic? Şi la Hamlet mi s-a întâmplat câteodată să râd. În pasajul cu stafia răposatului tată, când el vede stafia tatălui său şi-o întreabă: „Cine eşti tu? Cine eşti tu?“, iar stafia spune cam aşa: „Sunt stafia nefericitului tău tată, ucis de-o mână mârşavă“. Acum când îmi amintesc asta mi se pare că Shakespeare a pus cu intenţie în gura stafiei cuvinte atât de festive, atât de teatrale, încât ce-a ieşit e aproape parodie, un fel de „teatru în teatru“. Sau în finalul piesei Hamlet, în ultima scenă, când toţi îi înjunghie sau îi otrăvesc pe toţi, pe cine au intenţionat să spintece şi să otrăvească şi pe cei pe care n-au intenţionat.

Am asistat odată la o lecţie pe care ai ţinut­o la Universitatea din Tel Aviv despre Fahrenheim al lui Agnon. De fapt, le­ai citit studenţilor povestea în întregime, iar pe măsură ce citeai, dădeai şi interpretarea ei. O lectură aplicată.

În toţi anii cât am predat literatură, lecţiile mele au fost aproape întotdeauna sub formă de „lectură aplicată. Aduceam în clasă un text – chiar şi Ieri, alaltăieri –, şi citeam cu ei cartea de la început şi până la sfârşit, sărind doar ici-colo câte puţin, şi indicam, ia uitaţi-vă la asta, ia uitaţi-vă la asta, ia uitaţi-vă la asta. Seamănă cu munca unui ghid, care ia un grup de excursionişti şi le spune, ia opriţi-vă un moment, priviţi spre cealaltă parte a văii, reţineţi stânca asta care se vede acolo, fiţi atenţi la ea. Şi, două ore mai târziu, când ei sunt pe partea cealaltă a văii, chiar sub stâncă, el spune: acum vreau să vă uitaţi de aici la locul unde am fost mai devreme şi să înţelegeţi de ce v-am spus atunci să priviţi încoace. Asta e cu aproximaţie ce fac eu. Pur şi simplu pentru că am străbătut de-acum itinerarul ăsta de câteva ori şi ştiu unde merită să te opreşti şi să priveşti, şi să fii atent, şi ce produce în continuare un ecou şi ce nu. Şi când predam la liceu, şi când predau la universitate. Mi se pare că majoritatea studenţilor vin din dragoste. O parte din ei poate crede că eu prefer o procedură lesnicioasă, că nu sunt destul de serios, fiind că mă folosesc de jargon şi terminologie numai când e absolut necesar, foarte puţin. Ici-colo spun „sinestezie“ sau explic ce este un oximoron, lucruri de felul ăsta, dar mult mai puţin decât alţi profesori. Chiar şi atunci când mă folosesc de noţiuni uzuale, le dau un sens puţin diferit de cel din dicţionar. De pildă „ironie“ explic în clasă, printre altele, cu ajutorul cuvintelor: „seriozitate imaginară, prefăcută. După mine lectura cu voce tare e în sine o interpretare, în orice caz e mai mult decât o jumătate de interpretare. Auzeam de la studenţi lucruri care uneori îmi deschideau ochii. Am citit odată cu o grupă de studenţi la universitate fragmente din cartea Aceeaşi mare, şi au fost studenţi care mi-au arătat lucruri pe care eu nu le văzusem. Ceva se leagă pentru ei de ceva, ceva seamănă cu ceva, în aceeaşi carte, sau în altă carte a mea, sau chiar în cartea altcuiva. Sau cu ceva ce li s-a întâmplat lor. Astea sunt lucrurile care fac vie pentru mine o lecţie de literatură. Chiar dacă e o sală mare, şi la Beer Sheva aveam câteodată amfiteatre cu 140 sau 150 de studenţi, dar chiar şi atunci aveam grijă să se ridice mâna şi să se vorbească. Şi dacă nu auzeau toţi întrebarea sau observaţia, repetam la microfon ceea ce spuseseră. Încă îmi face plăcere lucrul ăsta.

Nu puţini profesori de literatură îi fac pe elevii lor să urască lectura pentru toată viaţa. Unii dintre ei vin de la universitate şi cred că la liceu rolul lor e să instruiască o generaţie de cercetători. Dar un profesor care predă literatură la liceu nu trebuie să pregătească cercetători, după cum un profesor de muzică nu trebuie să formeze muzicologi sau compozitori. Un profesor de muzică ademeneşte ascultători, iar un profesor de literatură trebuie să ademenească cititori. Mă folosesc de verbul a ademeni deoarece întotdeauna am considerat că educaţia şi învăţământul sunt o chestiune de ademenire. E ceva aproape erotic. Profesorul aspiră să-i îndrăgostească pe elevi de ceva ce iubeşte el, profesorul. Da. Să ademenească. De fapt, educaţia ca ademenire e o idee a lui Aristotel. Te-ai gândit vreodată că dicţionarul Ministerului Educaţiei e plin de verbe preluate din domeniul violenţei sexuale? Să introduci valori, să adânceşti cunoştinţele, să înrădăcinezi dragostea de patrie, să deschizi, şi să înfigi, şi să lărgeşti, şi să semeni. De ce să nu schimbăm cuvintele astea cu verbe din domeniul curtării, al ademenirii şi al fermecării?“ (Copyright: Editura Humanitas) 

Amos Oz (4 mai 1939–28 decembrie 2018), cel mai important prozator şi eseist israelian, s-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, unde a fost şi înmormântat. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim a revenit în kibbutz, unde a practicat agricultura şi a predat la liceul local până în 1986, când s-a mutat cu familia în oraşul Arad, iar din 2014 a locuit la Tel Aviv. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, a apărut în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 a luptat în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 a participat la Războiul de Yom Kippur. 

După succesul internaţional al romanului Soţul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), a continuat să publice cărţi de ficţiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014, 2019), Odihnă desăvârşită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012, 2019), Să cunoşti o femeie (1989; Humanitas Fiction, 2015), Fima (1991; Humanitas Fiction, 2017), Să nu pronunţi: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008, 2016), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas Fiction, 2017), Rime despre viaţă şi moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viaţă campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014; Humanitas Fiction, 2016). A semnat de asemenea eseuri: Cum să lecuieşti un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Dragi fanatici (2017; Humanitas Fiction, 2018), Evreii şi cuvintele (împreună cu Fania Oz-Salzberger, 2012; Humanitas Fiction, 2015) şi volumul Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (2018; Humanitas Fiction, 2020). Opera sa e tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 40 de premii şi distincţii naţionale şi internaţionale.

 

 

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii