FRAGMENT „Toţi copiii librăresei“, cel mai recent roman al scriitoarei Veronica D. Niculescu
0
„Adevărul” prezintă un fragment în avanpremieră din romanul „Toţi copiii librăresei“, de Veronica D. Niculescu, recent apărută în colecţia „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
Silvia Albu este o tînără librăreasă întoarsă de curînd în oraşul natal, după o absenţă forţată de aproape cinci ani. Sîntem în România anului 1983. Mîncarea e raţionalizată, nu se mai găseşte aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sînt interzise şi metodele de contracepţie inexistente, dragostea vine laolaltă cu ameninţarea morţii. În cartierul de la marginea Piteştiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sînt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poşta. În viaţa librăresei, marcată de traumă pe cînd avea doar 17 ani mişună o mulţime de copii.
De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea şi ceasornicar, un bărbat cu şapte ani mai în vîrstă. Apariţie atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poţi să crezi în promisiuni sau totul e scînteiere fugară? Toţi copiii librăresei este un cîntec al însingurării şi-al dragostei care poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei ce-au fost tineri în anii ’80. Un cîntec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de poveşti cu copii.
-FRAGMENT-
„Ieri după-amiază a venit ceasornicarul. Cred că mă strâmbam îngrozitor când a intrat în librărie. Citeam Cehov, de câteva zile citesc din volumul vechi de schiţe şi nuvele pe care mi l-am adus de acasă.
„Înţeleg că nu vă place Cehov, dar chiar aşa?” a întrebat, vizibil amuzat.
Îmi dădeam seama cât e de penibil, dar mi se strepeziseră dinţii şi nu puteam scoate o vorbă. Am dat să mă ridic de pe scaun şi i-am făcut un semn spre farfurioara de lângă mine, scuturând din cap. El a profitat de tăcerea mea şi, apropiindu-se, a continuat, mimând îngrijorarea:
„Sau poate vă supără prezenţa mea într-atât de tare?”
Am râs, dar probabil că nu-mi ieşea decât tot o strâmbătură.
„Mie să-mi spuneţi, că plec!”, a insistat.
Am plescăit ca un pelican care tocmai a înghiţit o scorpie-de-mare şi-am reuşit să spun:
„Za-ah-ar-zărele!...”
Dar bineînţeles că el văzuse deja farfuria. Se distra copios.
„Deci nici eu, şi nici Cehov!”
„Nu, nu...”
„Ce plăcută uşurare!”
În pauza de masă, ieşisem şi dădusem doar o roată pe-aici. Era coadă mare la Măcelărie, semn că urma să aducă ceva. Femei, bătrâni, copii, căutând să se ţină cât mai aproape de zid, unde încă mai era o dungă de umbră. Însă eu nu-mi permit să mă aşez la cozi. Sunt singură în librărie şi exact de aceea am o pauză de jumătate de oră la prânz. Cei care lucrează în două schimburi au dimineaţa sau după-amiaza liberă, dar n-au pauză. Unii sunt chiar şi doi sau mai mulţi în acelaşi schimb, dar asta în magazinele mari, cum ar fi la Alimentară, chiar dacă nu-i mare lucru de vândut pe acolo.
În tot cazul, dădusem o roată şi văzusem că au apărut în sfârşit ţărăncile cu marfa lor, întinsă pe jos în faţa aripii unde muncesc pantofarii şi instalatorii. O să rămână toată vara aici. Pe ştergarele lor sunt întinse grămezi de zarzăre, de mere văratice, legături de pătrunjel şi leuştean, usturoi, o să apară în curând fel şi fel de fructe de sezon, şi flori sunt întotdeauna, în buchete mici, colorate. Mi-a fost poftă de merele verzi-alburii, mi-am luat o grămăjoară de doi lei şi-n ultima clipă am cerut şi una de zarzăre. Cum le mai ronţăiam când eram mică! M-am pus pe ronţăit şi acum, citind din volumul adus de acasă. Aşa m-a găsit.
Nici n-a spus ce doreşte. Ne-am luat cu vorba. M-a descusut de carte. Cum de citesc dintr-o carte veche, când am lângă mine trei rafturi pline cu noutăţi? „Ia să vedem”, a făcut. Din două mişcări, a apucat cartea din mâinile mele, a deschis-o, a dat prima pagină şi a citit: „1971”. „Ca nouă!”, i-am răspuns prompt, nu ştiu de ce, aşa mi-a venit. Şi de aici a urmat o discuţie întreagă.
A spus că Cehov e întotdeauna ca nou. M-a întrebat pe unde-am ajuns. I-am arătat, pe la jumătate, la „Salonul nr. 6”, însă m-am grăbit să precizez că nu o citesc pentru prima oară. Am cartea de acum patru-cinci ani, de la cineva. De la mătuşa Gina o am, dar asta nu i-am mai zis.
A vrut să ştie care e preferata mea. „Îmi plac mult cele cu copii”, am spus imediat, deşi nu mă gândisem deloc la asta înainte. Totuşi, nu minţeam. Răspunsul venise firesc, de parcă aş fi vorbit cu mătuşa Gina. I-am înşirat titluri, gândindu-mă pe loc care-ar fi poveştile cu copii: „«Vanka», «Grişa», «Fugarul»...”. „Ah, «Fugarul»...”, a tresărit el, cu un zâmbet. „O ştiţi? Şi «Kaştanka»...”, am continuat eu, „...şi «Copiii»!”, a adăugat el. „Ah, da, chiar «Copiii»!”, am repetat şi eu, „Cum de uitam tocmai de ei?...”.
Mi-a spus că favorita lui e „Casa cu mezanin”. Dar „Moartea unui slujbaş” e cea care îl intrigă cel mai mult. De ce? Din cauza finalului. A luat iarăşi cartea din mâinile mele, a deschis-o, a dat câteva pagini, a găsit finalul povestirii care e aşezată chiar prima în volum şi a citit cu înfrigurare: „«şi... muri». Eu asta nu pricep, se întâmplă ce se întâmplă în povestire, cu strănutul, cu scuzele acelea penibile, v-amintiţi, şi deodată, ca din senin, asta: «şi muri». După două pagini, gata, deodată «muri». Eu asta nu pot să înţeleg. E ceva cu muritul aici, ori de câte ori aş reciti, tot mă surprinde.”.
N-am ştiut ce să zic. Parcă încurcat deodată, ceasornicarul mi-a întins cartea şi şi-a cerut scuze. N-am înţeles de ce. Poate simţea că dăduse buzna peste mine şi mă ţinea din treabă? Dar vedea că n-aveam treabă deloc. Toată lumea din cartier fugise la coadă la carne. Se vedea foarte bine de-aici. Nici unul dintre noi n-a comentat nimic, nici că aduce, nici ce aduce, nimic. Am rămas o vreme aşa, sprijiniţi de rafturile cu cărţi şi privind amândoi pe fereastră, pe deasupra jucăriilor. Zeci de oameni mititei stăteau înşiruiţi între urechile unui urs de pluş, sub ochii de sticlă ai păpuşilor întoarse cu spatele la noi. Coada groasă se pierdea pe lângă Cinematograf, puteai să-ţi imaginezi cum coboară cele patru, cinci scări spre Sifoane. Uşile Măcelăriei erau acum larg deschise, dar coada încă nu se clintea.“ (Copyright: Editura Polirom)
Veronica D. Niculescu este scriitoare şi traducătoare. A tradus peste 30 de volume din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier.
La Editura Polirom a mai publicat: Basmul Prinţesei Repede-Repede (în colab., 2009), Cad castane din castani (în colab., 2014), Spre văi de jad şi sălbăţie (2016) şi O vară cu Isidor (2017). Locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul ei, o mulţime de flori adevărate şi cîteva animale imaginare.
Se încarcă comentariile...
