FRAGMENT „Trei ani în Turcia“, de John Mason, jurnalul unei misiuni medicale în Iaşii de acum un secol şi jumătate, pentru prima dată în limba română

„Adevărul“ prezintă în premieră un fragment din jurnalul lui John Mason, „Trei ani în Turcia“, recent apărut la editura Polirom, în traducerea şi cu un cuvânt înainte de Mihai-Răzvan Ungureanu.

„John Mason ajunge în Moldova, apoi la Constantinopole, în calitate de medic misionar, cu un contract de trei ani – pe care nu îl va putea împlini pînă la capăt. La Iaşi ajunge la început de mai 1846, după un lung drum pe Mediterana şi pe uscat apoi, trecînd prin carantina de la Galaţi şi întîlnindu‑i pentru prima oară pe evreii localnici. Mason detaliază, utilizînd un fel de antropologie religioasă avant la lettre, sărbători şi ritualuri observate în casele evreilor, elementele semnificative de calendar religios, portretizînd membrii de frunte ai comunităţii locale. Acelaşi spirit de observaţie se va manifesta şi în capitala Imperiului Otoman, de această dată, însă, curiozitatea sa oprindu‑se asupra învăţăturilor islamice şi a Coranului. 

Descrierile privind starea evreilor din Iaşi, Iaşii înşişi – capitală a Moldovei –, modalităţile prin care medicul putea interveni pentru a uşura suferinţele trupeşti, interacţiunea cu localnicii fac lectura interesantă atît pentru istoricul epocii, cît şi pentru profan. Rostul aventurii sale în Moldova şi în Imperiul Otoman trebuie înţeles ca datorie a civilizaţiei căreia îi aparţinea şi ca tribut firesc oferit propriei educaţii.” (Mihai-Răzvan Ungureanu)

-FRAGMENT-

„De cum s‑a aflat că a sosit un doctor din Anglia printre evreii din Iaşi, mulţimea a dat năvală la consultaţii, chiar şi când încă mai locuiam în casa dlui Edwards. Iar când am deschis un dispensar, pe la începutul lunii iunie, chiar în casa mea, au venit puhoi, cu toate bolile posibile. Noutatea de a putea fi consultat de un doctor englez, şi încă pe gratis, a constituit o mare atracţie, deoarece consultaţia şi medicamentele erau scumpe la Iaşi, iar evreii săraci nu şi le puteau permite.

Am fost foarte dezamăgit şi incomodat de faptul că medicamentele trimise de Comitet pentru evreii din Iaşi fuseseră reţinute de carantina de la Galaţi, dar îmi adusesem cu mine şi un mic cufăr cu medicamente. Cu acestea şi cu cele aduse de misionarul nostru din Edinburgh, şi pe care nu le folosise, am putut deschide dispensarul. Medicamentele s‑au epuizat însă repede. Farmaciştii din oraş primiseră ordin de la guvernul moldovean să nu‑mi vândă medicamente şi nici să nu le dea pe cele prescrise de mine, sub pedeapsa de a‑şi pierde dreptul de a profesa şi a li se închide prăvăliile. Evreii bolnavi veneau însă în continuare la mine în număr mare, nu mai aveam medicamente şi nu ştiam ce să fac. Dl Weiss – catihetul nostru – mi‑a făcut cunoştinţă cu un evreu de pe Strada Mare, care avea o spiţerie şi care a fost de acord să ne aprovizioneze dispensarul, pe ascuns, cu riscul de a‑şi pierde prăvălia dacă ar fi fost descoperit de cei de la guvern. Pentru a nu fi prins, îmi aducea în fiecare noapte cantităţi mici din medicamentele de care aveam nevoie a doua zi. Când am deschis dispensarul, am început să ţinem evidenţa fiecărui pacient, cu numele, boala de care suferea, tratamentul şi rezultatul final. Dar veneau atât de mulţi evrei, încât ne‑a fost practic imposibil să ţinem evidenţa tuturor şi am notat doar câteva cazuri. […]

22 iunie. Azi dispensarul a fost aglomerat. Am avut un caz de epilepsie în care am introdus un seton în ceafa bolnavului. În această dimineaţă, în timp ce vizitam nişte pacienţi evrei din oraş, au apărut doi ofiţeri de poliţie moldoveni. Erau trimişi de şeful poliţiei, la cererea „Comisiei Medicale”, cu ordin să sigileze toate medicamentele găsite în casă. Aveau ceara şi sigiliul gata pregătite. […] Le‑am spus pe un ton ferm că este casa mea, a unui supus britanic, şi nu au niciun drept să intre, deci trebuie să plece imediat. Nu aveau nicio vină – îndeplineau doar ordinele primite. Le‑am spus să le transmită şefilor lor să ia legătura cu consulul britanic în orice problemă care mă priveşte. Au plecat imediat şi activitatea de preparare şi prescriere a medicamentelor pentru evreii bolnavi a continuat, ca de obicei. M‑am dus însă la consulatul britanic cât de repede am putut. La uşă era trăsura consulului care abia venise şi din care a coborât consulul, dl Gardiner. Dl Gardiner mi‑a spus de îndată ce m‑a văzut că venea de la Principele Moldovei, căruia i‑a solicitat o audienţă în problema mea. I‑a explicat totul Înălţimii Sale, i‑a prezentat diploma, iar acesta mi‑a acordat un drept temporar de practică.“ (Copyright: Editura Polirom)