Fragmente despre o teză de doctorat

Nu mi-am dorit niciodată să fiu doctor (nu mi-am dorit niciodată să merg măcar o singură zi la şcoală). Am făcut doctoratul ca să pot sta acasă şi să citesc. În general, nu am orgolii intelectuale şi nici nu am nevoie de un scut de legitimitate universitară.

Mă plimbam prin Copou şi, trecând pe lângă Universitatea Cuza, mi-am amintit că, acum 18 ani, decisesem să abandonez studiile şi orice fel de studiu (Decizia a fost reversibilă, dar a avut consecinţe majore asupra mea). Când m-am întors în camera de hotel, am constatat că tocmai primisem, în căsuţa de email, titlul de doctor. Două momente, cu semnificaţie opusă, la fel de importante pentru mine.

*

Nu m-am înscris la doctorat când mă aflam „la putere”, când lucram în Guvern sau cu clienţi politici, ci când eram aproape un şomer şi nimeni nu mă băga în seamă. Şi nu am făcut nimic pentru a obţine un job în învăţământ atunci când eu am fost ”la putere”, ci am dorit să merit acest lucru şi, de fapt, am considerat că îl merit. Am considerat că îl merit nu în mod absolut, căci nu am o părere extraordinară despre mine. Am considerat că-l merit, raportându-mă la ceilalţi şi la pregătirea lor.

*

Nimic mai fals decât împărţirea cărţilor în fiction şi non-fiction. În realitate, cărţile se împart în cele care susţin sistemul şi cele care, în forme dintre cele mai diferite, îl contestă. - Nu există cititori profesionişti (adică cititori care deţin instrumentarul ştiinţific al lecturii specializate) şi cititori naivi sau pasivi. Cititorii specializaţi pot fi şi adesea chiar sunt bine integraţi în sistem. Adevăraţii cititori sunt, dimpotrivă, cititorii distanţaţi, cei care găsesc într-o carte prilejul unei confruntări cu ei înşişi şi cu lumea.

*

Doctoratul a fost o cale onorabilă de ieşire din sistem (am primit o bursă europeană nu mare, însă relativ sigură, printr-un proiect POSDRU), dar la fel de adevărat este că proiectul de teză mi-a creat probleme de la bun început. Având în vedere evoluţia mea profesională, ar fi fost util să mă specializez în comunicare politică. Mă aştepta o teză despre campaniile electorale în perioada postcomunistă, despre efectele comunicării prin Internet sau chiar despre strategia discursivă a preşedintelui Traian Băsescu. Am decis însă - şi asta foarte repede - că mă voi desprinde în mare măsură de politică.

Colegii şi profesorii de la facultate, cei mai mulţi dintre ei legaţi, într-un fel sau altul, de domeniul comunicării, au privit cu mari rezerve, ca să nu spun cu dispreţ anunţul că voi face o teză despre… comunicarea prin literatură. Tot ce le poate trece prin cap este să se implice în campaniile electorale. Pentru ei, să părăseşti zona politică echivalzează cu sinuciderea. Evident, nu mi-a fost uşor să-mi impun tema. Am avut însă noroc cu profesorul meu, un domn de formaţie filosofică clasică. Văzând că nu mă motivează decât literatura, profesorul a înghiţit tema, ca un fel de excepţie.

*

În susţinerea tezei mele de doctorat, am întâmpinat două dificultăţi majore. Pe de o parte, mă aflam la o facultate de ştiinţe ale comunicării, unde se studiază comunicarea prin canalele moderne: presă scrisă, radio, televiziune, Internet. Fireşte că şi comunicarea prin literatură (old media), adică ceea ce-am făcut eu în primul rând, este, teoretic, o direcţie posibilă de cercetare. În practică însă nimeni nu se ocupă de aşa ceva. Abordând comunicarea prin literatură, m-am situat aşadar în contra direcţiei dominante de cercetare, definită prin studii sociologice, de obicei cantitative (SPSS), de factură americană.

Dimpotrivă, abordarea mea este esenţialmente calitativă (hermeneutică), iar influenţa pregnantă vine de la McLuhan (cel puţin în problema mediilor şi anti-mediilor). Pe de altă parte, a fost foarte greu să explic ce înţeleg eu prin autonomia discursului. Fie eram trecut în barca retrogradă a susţinătorilor „autonomiei esteticului”, fie în cea structuralistă a „morţii autorului” (Barthes şi Foucault). Or, din punctul meu de vedere, autonomia se defineşte prin raportare la politică, la discursul dominant, care este discursul politic. Strategiile de autonomizare vizează distanţarea de discursul dominant. Mi s-a spus de o mie de ori că „nu există aşa ceva”, că autonomia este o iluzie sau că ea ţine exclusiv de stil etc. Ei bine, eu am mers în continuare pe ideea mea. Tocmai de aceea, deşi abordează teme din domeniul literaturii, în special al teoriei literare, lucrarea are mare legătură cu politica.

*

Unul dintre reproşurile constante, previzibile şi, fireşte, neîntemeiate, care mi-au fost aduse în timpul doctoratului: teza mea n-ar avea prea mult de-a face cu domeniul ştiinţelor comunicării. Reproşul îşi are originea, desigur, într-o anumită viziune asupra ştiinţelor comunicării, într-o anumită ideologie a comunicării. Ştiinţele comunicării sunt centrate pe studiul mediilor şi al discursurilor dominante dintr-o perspectivă şi cu o metodologie care nu fac decât să impună şi mai mult aceste medii şi aceste discursuri. De exemplu, este studiat discursul televizual, dar aproape complet ignorat discursul literar. Potrivit acestei viziuni asupra ştiinţelor comunicării, scriitorii, pictorii, sculptorii etc. nu comunică. Aşa se face că niciunul dintre modelele comunicării, aflate sau ieşite din uzul acestor ştiinţe, nu semnalează posibilitatea existenţei unei surse private a unui discurs destinat publicului. Aceasta se întâmplă pentru că un asemenea tip de comunicare este trecut, în mod greşit, la comunicarea interpersonală.

Comunicarea literară nu este însă comunicare interpersonală, ci una mediată şi mediatică, având însă anumite particularităţi în raport cu televiziunea sau alte medii de masă. Chiar şi atunci când este studiat în ştiinţele comunicării, discursul literar sau filosofic este luat laolaltă cu discursul presei, fără nicio discriminare. Discriminare însă există, şi tocmai aici e problema. Ea nu se referă neapărat la limbaj (reificat sau înstrăinat) şi nici la diferenţe de registru (comercial vs elitist). Diferenţa vine din altă parte: unele discursuri participă la întărirea ordinii dominante (discursul jurnalistic şi publicitar în mare măsură), altele o sabotează (discursul artistic în mare măsură). Numai că ştiinţele comunicării nu se încurcă în astfel de distincţii, n-au niciun interes s-o facă. Ceea ce am făcut eu este să includ acest tip de discurs, care sabotează discursul dominant, în rândul discursurilor care trebuie să fie studiate şi, de asemenea, am cerut ca discursul dominant să fie cercetat în calitatea sa de discurs dominant, cu toată conştiinţa a ceea ce cercetezi. Astfel, nu numai că m-am încadrat în domeniul ştiinţelor comunicării, dar chiar am dat o anvergură destul de mare acestor ştiinţe, incluzând în domeniul lor studiul literaturii şi al filosofiei.

*

Sunt unii - cu predilecţie cei din mediul universitar - care fac distincţia între stilul eseistic şi cel ştiinţific. Dacă scrii bine, imediat eşti acuzat că ai un stil eseistic. Mai grav decât atât: să ai un stil jurnalistic. Distincţia îmi pare că nu face decât să ilustreze un interes de breaslă (al profesorilor şi cercetătorilor). În realitate, o teză ştiinţifică este un eseu, cel puţin în disciplinele umaniste şi sociale. Există multe cărţi de filosofie sistematică, al căror titlu începe aşa: ”Eseu despre...”. Distincţiile corecte ar fi, după părerea mea, între o teză scrisă bine şi una scrisă prost, precum şi între o teză informată şi una trasă din condei. Dacă eşti bine informat, poţi să scrii în orice stil, căci cunoaşterea nu ţine, în principiu, de stil. (Kracauer are, în Salariaţii, un stil jurnalistic, iar Nietzsche este eseistic cap-coadă (nici Nasterea tragediei, teza lui ştiinţifică, nu e mai mult decât un eseu). Şi-a permis cineva, cu toate acestea, să nu-i ia în serios?

*

Cursurile, masterele, studiile cam de orice fel care au legătură cu Uniunea Europeană - despre integrare, multiculturalitate, europenizare etc. - sunt, în cele mai multe cazuri, un bullshit. Sunt aşa nu pentru că subiectul e, în principiu, greşit, ci pentru că abordarea este totdeauna pozitivă şi integrativă. Rezultatele cercetării trebuie să slujească unei mai bune integrări, unei mai bune relaţii între culturi, unei mai bune europenizări etc... Ele trebuie să aibă în vedere anumite valori, care constituie norma europeană. Trebuie, aşadar, văzute prin lentila ideologică a UE, ceea ce nu e doar incorect sau neştiinţific, ci şi neproductiv şi plictisitor la culme.

*

Unul din motivele pentru care continui să fiu atât de nervos şi pentru care ştiu sigur că, până la urmă, voi avea de pierdut: mi-e jenă să vorbesc despre lucrurile penibile care mi s-au întâmplat, de teamă să nu par un frustrat sau un nebun sau, mai rău, să nu mi se închidă toate porţile. De fapt, cred că ăsta e motivul principal: SĂ NU MI SE ÎNCHIDĂ TOATE PORŢILE. Dar am fost unul din cei mai buni doctoranzi (fără glumă). Mai erau şi alţii, nu eram singurul, dar eu vorbesc despre mine. Am terminat filosofia la Cuza din Iaşi, am urmat studii aprofundate la filosofie, în Bucureşti (Universitatea din Bucureşti), am experienţă profesională în comunicare. După primul an de doctorat, unul dintre doctoranzi a devenit cadru didactic. Terminase o facultate la Târgovişte, un master la Spiru Haret şi fusese prins cu furt chiar la primul examen la doctorat (în mod normal, trebuia să fie exmatriculat). Cum să nu fii nervos? Asta s-a întâmplat acum trei ani şi încă nu mi-a trecut. Şi nu e nici pe departe singurul lucru care mi s-a întâmplat.

*

Doctoratul mi-a stricat stilul. Înainte eram mai insolent şi mai direct.

*

La un interviu, sunt întrebat dacă cercetarea mea se va putea integra într-o anumită carte, care ar urma să fie publicată. - Nu-mi dau seama, am răspuns. Nu cercetez ceva ca să mă integrez într-o carte, ci ca să "caut adevărul".

*

Dacă Cioran ar pleca astăzi, la Paris, cu o bursă, ar trebui să aleagă între a scrie, pentru Universitate, o duzină de articole ISI, de orientare post-structuralistă, şi a accepta să fie retrimis, după trei luni, acasă, împreună cu ţiganii care împut atmosfera pariziană. Rue de l’Odeon? Nici un scriitor român (dar oare numai român?) nu va mai primi vreodată din partea statului francez o locuinţă la o asemenea adresă.

*

La o prezentare despre Lev Şestov, l-am întrerupt pe conferenţiar pentru a-i pune următoarea întrebare:
- Cu ce se ocupa Şestov după plecarea din Rusia, în afară de scrisul cărţilor?

Am primit un răspuns vag (ţinea conferinţe!) şi uşor iritat. Întrebarea prea era vulgară.

*

Tot ce este de spus poate fi spus clar. A te ascunde sub croieli verbale mistice, conceptuale sau poetice, a crea confuzie cu bună ştiinţă prin acrobaţii ale sintaxei, prin grimase adjectivale, prin hibridizări de limbaje, prin aşa-zise revoluţii ale logicii denotă totdeauna o dorinţă de înşelare. Jargonul, filosofic sau literar: el nu slujeşte cunoaşterii, ci nevoii de a ieşi cu orice preţ în evidenţă, de-a crea o diferenţă acolo unde ea nu există - căci nu poţi fi diferit decât prin faptele şi nu prin cuvintele tale. Să nu ne facem iluzii. Toate limbajele sunt goale de conţinut. În spatele lor, nu-i nicio fiinţă sau realitate, ci doar un tâlcuitor şmecher şi ridicol.

*

Marx îşi scria, se pare, singur recenzii la propriile cărţi, ceea ce nu-i atât o escrocherie, cât o dovadă de încredere peremptorie în sine, dublată de luciditate. Nimeni nu scrie despre tine dacă n-au scris, mai întâi, alţii: lumea, în general, trebuie încurajată (cu atât mai mult breasla ipocrită a criticilor) şi orientată în direcţia potrivită unei receptări corecte. Or, cine îşi cunoaşte mai bine marfa decât autorul?

*

Profesorii m-au exasperat dintotdeauna. Îşi dau aere de cunoscători, de intangibili, când de fapt nu-i interesează decât scaunul lor prost plătit. La Sorbona, situaţia nu este foarte diferită; numai că, faţă de profesorii români, care nu produc aproape nimic, francezii sunt obligaţi să se acopere de hârtii, scriind anual un număr de articole şi publicându-le în reviste de mare prestigiu, pe care nu le citeşte nimeni. Acest din urmă aspect nu pare să-i deranjeze prea mult; dimpotrivă. Dacă ar fi citiţi cu adevărat, dacă producţiile lor ar ajunge, printr-un miracol, să fie cunoscute, aşa cum sunt cunoscute, de pildă, declaraţiile politicienilor, mai mult ca sigur toată reputaţia lor de profesori la Sorbona s-ar duce de râpă. Din fericire pentru ei, nu are nimeni curiozitatea sau măcar flerul să se bage între hârtiile lor. Nici măcar statul. Astfel, se adună o arhivă infinită, care se numeşte Ştiinţă.

*

Care-i problema cu post-docurile? Nu e foarte complicat. E vorba despre burse bunicele, între 2.000 şi 3.700 de lei pe lună, acordate doctorilor într-un contract de cercetare care durează, în medie, un an şi jumătate. La aceasta se adaugă, de obicei, plăţi suplimentare pentru stagii în străinătate şi participări la conferinţe internaţionale, uneori şi un premiu pentru rezultate foarte bune. Bursele sunt acordate aproape exclusiv internilor, celor din proximitatea mediului sociologic, dacă, în plus, aceştia dispun de o relaţie cu cei care organizează concursul. Astfel, dacă eşti lector la Iaşi şi ştii pe unul dintre organizatori, ai şanse să câştigi bursa. Dacă eşti lector la Iaşi, dar participi la Bucureşti, nu ai nicio şansă deoarece, chiar dacă ştii pe cineva la Bucureşti, cunoştinţa ta nu are cum să facă faţă presiunii mediului intern şi să te impună pe tine, ca extern. Au existat însă şi anumite module, unde concurenţa a fost slabă, iar admiterea externilor a fost posibilă. Situaţia aceasta reflectă o realitate tristă, şi anume auto-izolarea sociologică a cadrelor didactice şi cercetătorilor. De regulă, lectorul de la Iaşi publică articole în reviste din Iaşi sau cărţi la edituri din Iaşi. El poate să încerce la Bucureşti, dar şansele lui de publicare sunt mai scăzute. (Invers, în schimb, este ceva mai simplu. Universităţile din Iaşi şi chiar din Cluj sunt mai deschise faţă de Bucureşti, care are un prestigiu mai mare.) Treptat, lectorul se limitează la mediul său, care, în plus, îi aduce şi avantaje relaţionale, de care poate profita ulterior. Numărul celor care publică articole ISI este deocamdată scăzut, iar unul din motive este că ele nu ajută deocamdată la mare lucru. Marea masă a cadrelor didactice şi a cercetătorilor publică, în România, la publicaţii din oraşul lor universitar. Acest sistem este construit, evident, nu pentru a stimula cercetarea, ci pentru a asigura prestigiu şi bani unor grupuri aproape închise. Cei care au fost admişi n-ar trebui să fie, de aceea, blamaţi foarte tare, căci fiecare se descurcă în viaţă cum poate. Pur şi simplu, aşa stau lucrurile în România.
Când se vor schimba? Habar n-am, probabil niciodată.

*

Sunt unii care au citit multe cărţi. Care au futut multe femei. În fine, care au câştigat foarte mulţi bani sau au ajuns în funcţii importante. Dar, sunt foarte puţini - şi aici îmi permit să spun o banalitate - care SĂ SE FI DEPĂŞIT PE EI ÎNŞIŞI.