FRAGMENTE „Dublă expunere“, între carte de literatură şi album de artă contemporană
0
Antologia „Dublă expunere“ este un dialog între zece scriitori şi zece artişti vizuali. Autori precum Ştefan Agopian, Bogdan Coşa, Adela Greceanu, Nora Iuga, Marin Mălaicu-Hondrari şi Radu Paraschivescu au parcurs portofoliile celor zece artişti prezenţi în proiect şi au ales o singură imagine drept sursă de inspiraţie pentru redactarea textelor.
Volumul „Dublă expunere“, publicat la sfârşitul anului trecut, la Editura Trei, cuprinde textele scriitorilor Ştefan Agopian, Bogdan Coşa, Augustin Cupşa, Filip Florian, Adela Greceanu, Nora Iuga, Marin Mălaicu-Hondrari, Mitoş Micleuşanu, Philip Ó Ceallaigh şi Radu Paraschivescu. Scrierile au fost inspirate de lucrările a zece artişti vizuali, din portofoliile cărora autorii au ales o singură imagine. La proiect au participat: Roman Tolici, Zoltan Bela, Ion Grigorescu, Gili Mocanu, Sandor Szasz, Dan Perjovschi, Andrei Gamarţ, Mircea Cantor, Tara von Neudorf şi Dumitru Gorzo.
Relaţia dintre scris şi arta contemporană este o operaţie discursivă. Elementar, arta contemporană este folosită la ilustrarea unor teorii, iar discursul legitimează arta. Un discurs perfect valid filtrat de structura mitului şi potenţa magiei, scrie Liviana Dan, curator şi critic de artă, în prefaţa volumului.
FRAGMENTE
Text: „Scurtă relatare despre Isaac Emmer“ de Ştefan Agopian
Imagine: „Nobody“ de Roman Tolici, 2014, tempera cu emulsie de ou şi ulei pe pânză
Începând din vara lui 2011 ieşeam din ce în ce mai rar din casă. De fapt, ieşeam numai de două ori pe
săptămână: lunea şi joia. Lunea fiindcă trebuia să predau cele trei articole pe care le scriam săptămânal pentru revista la care lucram, „Academia Caţavencu“, şi joia, când aveam şedinţă de sumar la aceeaşi revistă. Celelalte cinci zile ale săptămânii le foloseam astfel: marţi şi miercuri citeam trei cărţi, de obicei foarte proaste, pe care le prezentam pe scurt, cam cincisprezece rânduri pentru fiecare, vineri mă dregeam după beţia de joi, beţie trasă cu colegii de redacţie la un bar de pe Academiei, iar sâmbăta şi duminica scriam fără niciun chef cele trei articole. Redacţia era într-un bloc vizavi de Universitate, la Coada calului, cum zic bucureştenii, adică în spatele statuii lui Mihai Viteazu. (…)
Fiind o zi de treisprezece, adică o zi norocoasă pentru mine, autobuzul a venit imediat după ce am ajuns în staţie şi era aproape gol. M-am aşezat lângă o ochelaristă drăguţă, care tocea un curs de economie, şi am privit pe fereastră ploaia şi lumina ca o lingură de argint oxidat. La Spitalul Municipal au coborât un el şi o ea, el înalt, pletos şi cu acnee, ea micuţă, cu un aer de puştoaică din cauza nasului în vânt. Până să coboare vorbiseră despre sindromul Korsakow, adică despre tulburările psihice în paralizia alcoolică...Ca vechi beţiv, ştiam bine despre ce era vorba. La Eroilor n-a coborât nimeni, dar s-au urcat două babe cam de vârsta mea. Ca să nu pară mai bătrâne decât erau, au rămas în picioare în mijlocul autobuzului.
Text: „D.A.D.D.Y.“ de Bogdan Coşa
Imagine: „Dad just passed by“ de Zoltan Bela, 2010, ulei pe pânză
Ploua deja de o săptămână, iar râul dădea semne că în curând avea să se înfunde. Cioatele rămase de cine ştie când prin păduri şi crengile rupte de furtuni erau împinse de-a valma de şuvoaiele care spălau zi de zi coamele munţilor. Se rostogoleau în pârăuri, care le duceau cu ele în sat, şi le împlântau în gardurile grădinilor ieşite în cale. Parii cedaseră, iar acum puteai vedea de departe amestecul de lemnărie şi pietriş ajuns în dreptul ogoarelor, care nu mai aveau nici ele unde să sugă atâta apă şi începuseră să băltească. Unele erau clădite pe uliţe, drept în porţile oamenilor, altele, venite în vale cu pârâurile ce mergeau la pas pe lângă drumurile forestiere, trăceau peste mlădiţele sălciilor înecate, treceau în jos, unde se risipeau în râul mai puternic care, deşi învolburat, curgea nestingherit mai departe, fără să-şi piardă firea. (…)
Angela lucra la sanatoriu de-o viaţă şi tot acolo îşi crescuse şi cele două fete. Singură, fără bărbat, într-o clădire cu un singur nivel, construită pentru personal cu o sută de ani în urmă. O clădire solidă, compusă din apartamente cu două camere relativ înalte, tip vagon, în care se intra direct de afară, de pe aleea mărginită de flori. Flori plantate şi îngrijite de ea şi de celelate femei care, la fel ca ea, înţeleseseră la un moment dat că o să îmbătrânească şi o să moară acolo, printre nebuni, în mijlocul pădurii. Dar acum urma să se mute undeva mai în spate, într-o garsonieră lângă coteţele de găini, unde erau repartizaţi nefamiliştii. Acolo i se dăduse o locuinţă mezinei, care locuia tot în sanatoriu şi care, deşi căsătorită, nu avusese dreptul la un apartament, pentru că Victor, soţul ei, lucra în altă parte.
Text: „Păpuşa“ de Adela Greceanu
Imagine: „Ziar orizontal“ de Dan Perjovschi, 2013-2015, desen în spaţiul public
Dragă Udo,
Îţi scriu fiindcă în ultima vreme, când mă întorc în oraşul copilăriei noastre, mă pomenesc uneori gândindu-mă la tine.
Îţi scriu fiindcă mă întreb nu dacă te pomeneşti gândindu-te şi tu, ci dacă ţi se face dor vreodată de oraşul ăsta în care ţi-ai petrecut primii ani din viaţă, dacă ai vrea să-l revezi.
Îţi scriu fiindcă tu ai plecat şi nu te-ai mai întors niciodată.
Îţi scriu fiindcă tu, primul meu prieten, ai fost un străin. Te-ai născut străin. Şi, cum s-a ivit prima ocazie, ai plecat de aici, din străinătate, dincolo. Unde poate că eşti tot un străin, cine ştie. Şi nu doar fiindcă ai venit din Est. Îţi plăceau maşinile, îţi plăceau mijloacele de transport, îmi amintesc aşa de bine, te jucai mereu de-a autobuzul, poate şi fiindcă mama ta, profesoară de germană într-un orăşel din apropiere, făcea naveta de câteva ori pe săptămână şi tu erai adesea, în jocurile noastre, autobuzul care-o aducea pe mama ta înapoi acasă. (...)
Îţi scriu ca să te întreb dacă-ţi aminteşti cum o dată ne-am jucat de-a partea cealaltă a Pământului şi ne-am apucat să săpăm ca să ajungem dincolo, de fapt eu m-am apucat să sap, pe partea mea, că eu auzisem că Pământul e rotund şi deci, dacă sapi într-un loc mult, mult, mult, până la urmă ajungi în partea cealaltă, în timp ce pe partea ta tu continuai jocul de-a autobuzul, care era doar jocul tău. N-am ajuns prea departe cu lopăţica mea galbenă de plastic când, îmi amintesc în cele mai mici detalii, am dat peste ceva tare ca piatra, mi-am căznit să sap mai departe şi nu puteam, am început să scormonesc cu degeţelele în pământ şi, după multă trudă, tocmai când tu te întorceai la gard, am reuşit să scot un fel de păpuşă micuţă cât palma mea de la cinci ani, o păpuşă de piatră care a încăput cu greu printr-un ochi al gardului de sârmă, căci ţi-am dat-o s-o ţii şi tu în mână. „Arată!“ spuneai când erai foarte curios, era grea păpuşa, era neagră, avea mâinile subţiri, strânse pe lângă corpul cât o nucă, picioarele drepte lipite, capul cât o boabă de fasole, fără ochi, fără gură, fără nas, i le-am fi putut desena noi cu cretă albă, ai întors-o de pe-o parte pe alta, ai pus-o pe trotinetă şi ai plecat cu ea în lume.
Text: „Vorbind desprea aceasta“ de Nora Iuga
Imagine: „Talking about this“ de Andrei Gamarţ, 2013, ulei pe pânză
Cum o chema, cum o chema pe diriginta dintr-a şaptea? Bărbatul răscolea prin gândurile lui. Nu auzea vorbele femeii, fiindcă nu voia să le audă. Eu nu mă întreb decât pe mine, voia să-i spună, dar a tăcut. Cum Dumnezeu o chema? Pe mine nu mă cheamă Sofia Loren, nici Euridice, îl asigură femeia. Îmi vine tot timpul în minte „Evreica“, dar nu era evreică, sau „Troica“, dar nici rusoaică nu era. Începea cu T... T... Tebeica, asta-i, profesoara de română. Scoateţi o foaie de caiet şi scrieţi tot ce vă trece prin cap, legat de cuvintele „cuminecare“-„comunicare“. Aveam treişpe ani, mă uitam la cuvintele alea ca la un rebus. Eu n-am dezlegat cuvinte încrucişate decât după moartea lui Nino, să nu mă mai gândesc la el. Nu-mi închipuiam că şi cuvintele au familii şi rude pe alte continente, cu nume care seamănă între ele ca Tebeica cu Ţiţeica. După ce să-mi dau seama care-i bărbat care femeie? Şi tu crezi că eu disting mărarul de pătrunjel şi pătrunjelul de păstârnac? Cum de m-ai auzit? Păi, gândeai cu glas tare, altfel nu intră nasturele în butonieră. Cât e ceasul? Bărbatul aprinde chibritul şi se uită la ceas. E opt. S-a aşezat întunericul. Nu mai aud plescăitul limbilor, bucuroase de apă. Printre figurile importante de yoga, e una care se numeşte „Închinăciunea cocorului“. Femeia se întorsese, din nou, în lumea celor care nu cuvântă. Cât o să mai dureze? (…)
Copacii dorm, un trunchi retezat de înălţimea unui scaun aşteaptă un cap cu o bonetă şi o secure... copacii dorm în picioare cu braţele întinse, n-au mâini, fiecare cracă aşteaptă o pasăre sau un lanţ. Fiecare cracă e un prilej de a te da „uţa“. Nu mai ştiu limba copiilor, spune Mitzi. Turcu o apucă de mână, o trage în sus, o saltă peste firul apei de pe un bolovan pe altul, Hop!, spune şi Mitzi e o minge roşie cu buline, Vezi că ştii? Te-am auzit cum râdeai fără glas. Da’ mingea de ce e roşie, că-n pădurea asta nimic nu e roşu, nici sângele din gând.
Text: „Aşteptarea“ de Marin Mălaicu-Hondrari
Imagine: Untitled (Unpredicteble future) de Mircea Cantor, 2004, cutie luminată
Tot ce mi-a rămas de făcut este să încerc să refac drumul meu de la un tânăr vesel şi simplu la un bărbat ursuz şi plin de toane. Unii vor spune că am ajuns aşa pentru că m-am lăsat de băut, alţii pentru că nu m-am însurat niciodată, iar alţii vor spune că aşa am fost dintotdeauna. Dar ea?
În urmă cu câteva zile am trecut prin gară, locul unde am văzut-o pentru prima dată. Nu s-au schimbat foarte multe. În sala de aşteptare au apărut scaune de plastic în locul băncilor de lemn, dar nu mai e soba de teracotă. Iarna, la patru şi zice dimineaţa, când ajungeam în gară. Stăteam rezemat de teracotă până se făcea patru şi şapteşpece, când venea trenul. Uneori mai întârzia, dar nu mai mult de zece minute. Era cel mai important tren pentru mica noastră staţiune balneară, trenul care aducea turişti. Turiştii erau mult diferiţi faţă de noi, localnicii. Tata era şoferul singurului mijloc de transport în comun pe care turiştii îl aveau la îndemână, un tractoraş care trăgea după el două remorci acoperite cu prelată şi pline de băncuţe de lemn. Pe fiecare dintre cele două remorci scria „Bine aţi venit“, iar dedesubt numele fiecăreia. Pacea 1, respectiv Pacea 2, totul scris cu vopsea roşie. În fiecare dimineaţă mă duceam să-l ajut la bagaje şi urcam în remorcă şi un căruţ, pentru că adeseori turiştii nu încăpeau cu toţii în cele două remorci, dar nici nu mai rămâneau pe dinafară suficienţi încât tata să mai facă un drum, şi atunci apăream eu cu căruţul meu cu patru roţi şi le căram bagajele până la hotel. Uneori mai căram şi câte un turist cocoţat pe mormanul de geamantane şi genţi, dar tata mă certa de fiecare dată, „lasă-i să vină pe jos, că doar nu au oase în burtă“.
Text: „Integrare de pomană“ de Radu Paraschivescu
Imagine: „Cina“ de Dumitru Gorzo, 2005, acril pe pânză
Marin Gârjoabă închise ochii şi încercă să memoreze cele citite. „Padocul bibilicilor poate fi înlocuit printr-un adăpost înalt de doi metri, cu suprafaţa cel puţin dublă, asigurând pentru fiecare pasăre cel puţin zece centimetri de stinghie, conform normativelor în vigoare stabilite de Uniunea Europeană“. Numai de padocul bibilicilor nu se ocupase până acum Uniunea Europeană. Hotărât lucru, ori cineva bramburise totul, ori autorul cărţuliei pe care o răsfoia nedumerit Marin Gârjoabă avea probleme cu propria bibilică. Ca să se convingă pe loc că nu nimerise în altă parte, ţăranul deschise ochii, scoase din buzunar o hârtie mototolită, o netezi cu palma şi mai citi o dată, în gând, cele câteva rânduri pe care ar fi putut deja să le recite pe de rost. Adresa era corectă, data corespundea, ordinea de zi aşijderea. Singurul lucru care părea să nu se potrivească era cărţulia verde ca o perdea de mătasea-broaştei. (…)
Dacă fetişcana se aşteptase la o undă de nelinişte care să înfioare auditoriul, realitatea îi provoacă o mare deziluzie. Odată scăpaţi de detaliile indigeste din prezentarea lui Precup, cursanţii păreau să fi recăzut în apatia tradiţională a sesiunilor de lucru de la mijlocul programului. Unii se gândeau deja la cât aveau de făcut până acasă, alţii mai aşteptau un singur lucru: certificatul de absolvire. Foarte puţini erau cei care-şi păstraseră interesul pentru sarcina electrică încasată de păsările de curte în condiţii de SAC sau pentru cât de dureroasă era încătuşarea lor înainte de atârnarea cu capul în jos. Copyright Editura Trei, „Dublă expunere“, 2014.
Se încarcă comentariile...
