FRAGMENTE Din noul volum al lui Ion Vianu, „Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cartea „Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri“ de scriitorul şi psihiatrul Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu, va apărea săptămâna aceasta la Editura Polirom. Volumul va fi publicat şi în ediţie digitală.

În Colecţia „Ego-grafii“ a Editurii Polirom va fi inclusă şi cea mai recentă carte semnată de Ion Vianu, în vârstă de 81 de ani. Doctor în medicină al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila din Bucureşti“ (1960), psihiatru şi cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie Bucureşti, a  emigrat în 1977, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. S-a stabilit în Elveţia, unde a practicat psihiatria. După 1990, a revenit în ţară.

A publicat volume de memorialistică: „Amintiri în dialog“ – cu M. Călinescu, „Exerciţiu de sinceritate“; romane: ciclul „Arhiva trădării şi a mâniei“ (în curs de publicare, cu două volume deja apărute), „Paramnezii“, „Amor intellectualis“, precum şi volume de eseuri: „Blestem şi Binecuvîntare“, „Investigaţii mateine“ şi „Apropieri“.

Fragmente din „Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri“

Despre impostură

Marile prietene ale imposturii, în viaţa curentă, sunt incultura şi sugestibilitatea. Marele ei duşman este simţul critic, calitatea complexă care provine dintr-o temeinică metodă de gândire, din refuzul de a accepta adevărurile primite, din dominarea fricii de a fi zdrobit de un interlocutor aflat pe o poziţie socialmente superioară sau cocoţat pe un soclu. Cu cât o societate este mai puţin liberă, cu cât incultura este mai profund ancorată, cu atât ea este mai dominată de impostură. Fiindcă impostura este forma cea mai elementară a voinţei de putere, este atitudinea morală prin care bruta încearcă să domine pe omul de rând. Dacă nu ar exista dispreţul pentru celălalt, nu ar exista nici impostura. Nu ar exista această formă vulgară de megalomanie care calcă în picioare

image

pe cel aflat în căutarea adevărului, măcar al unui început de certitudine în haosul moral al societăţilor de ieri şi de azi. Nu vom putea niciodată să eliminăm impostura, atâta vreme cât vor exista raporturi de forţă între oameni. Orice veleitate de a convinge un individ sau un popor începe, în modul cel mai natural, cu afirmaţii „tari“, cu anularea simţului critic. Numai în faţa rezistenţei opuse de individ sau de public unor aserţiuni necontrolate sau incontrolabile, afirmaţiile încep să se rafineze, intrăm pe planul argumentaţiei şi acceptăm logica, ştiinţa. Numai când societatea face un loc mai mare culturii, minimizează frica, instaurează cu forţă decalogică regulile dialogice, numai atunci impostura, adică forma cea mai elementară, mai primitivă, mai veche a voinţei de putere, începe să slăbească.

Fraza „L’état c’est moi“, eu sunt statul, prin care se definea absolutismul monarhic era contrariul imposturii. Era constatarea unei stări de fapt, o expresie a unui termen la care parveniseră societăţile medievale. Societăţile totalitare ale secolului XXI se bazează însă pe impostură. Fundamentală este proclamarea puterii populare, imprimarea în mentalitatea colectivă a convingerii că dictatura, omul providenţial, reprezintă mai bine interesele „poporului“ decât mecanismul democratic. Ridicarea acestui pseudoadevăr la rangul de dogmă se însoţeşte de instaurarea fricii ca mecanism fundamental al mecanicii sociale. În acest caz, legea o fac tot atât afirmaţia peremptorie, cât şi frica, frica fizică, frica de pierderea libertăţii şi a vieţii.

Dar dacă impostura politică este brutală mintal şi primejdioasă pentru integritatea corporală, ea este şi fragilă. În lumea totalitară, simpla afirmare a libertăţii unui ins, oricât de slab ar fi, oricât de dezarmat în faţa puternicului aparat de represiune, apare ca o inadmisibilă deviere şi chiar ca o primejdie insuportabilă. Disidenţa în societăţile totalitare nu este mai mult decât atât. Într-adevăr, cel mai benign „nu“, care nici nu ar fi remarcat într-o societate democratică, capătă, în lumile totalitare, un ecou care nu încetează să răsune. Şi dacă violenţa oboseşte, impostura începe să aibă zile grele. Este ilustrarea cea mai evidentă a proverbului „buturuga mică răstoarnă carul mare“. Cu mult mai rezistentă va fi impostura care ia naştere şi se dezvoltă într-o societate relativ liberă. În fapt, ea trebuie să-şi ia o serie de precauţii, să-şi combine ţesătura de ficţiune cu zone sau petece verificabile (Copyright Editura Polirom).

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite