Gânduri despre „evreitate“ ca permanenţă a condiţiei umane

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Etty Hillesum (1914, Ţările de Jos – 1943,
Auschwitz), „femeia care l-a găsit pe
Dumnezeu în timpul Shoah-ului“
Etty Hillesum (1914, Ţările de Jos – 1943, Auschwitz), „femeia care l-a găsit pe Dumnezeu în timpul Shoah-ului“

În recentele mele lecturi, m-a frapat legătura care se poate face între două cărţi editate recent de Humanitas Fiction şi Humanitas: „În amintirea memoriei“, de rusoaica Maria Stepanova, şi jurnalul, în sfârşit publicat şi la noi, al evreicei olandeze Etty Hillesum. Amândouă vorbesc despre evreitate dintr-o perspectivă unică şi te fac să înţelegi mai bine ceea ce s-a întâmplat şi ne dorim ca să nu se mai întâmple.

În plus, cele două cărţi (şi orice carte de acest tip) devin cu atât mai actuale în prezent, când, plecând din China (şi „sistemul ei de credite“), umbra „stelei galbene“ se întinde din nou peste tot pământul.

După „lunga vară fierbinte“ a cititului de cărţi uşoare pe plajă, odată cu la rentrée din toamnă, lumea revine la cărţile serioase. Dintre cele apărute deja în sezonul trecut, poate cele mai semnificative aparţin (tot) literaturii ruse contemporane; firesc, din moment ce literatura rusă clasică este arguably cea mai interesantă din lume. Vodolazkin, Uliţkaia, Aleksievici, mai nou Stepanova s-au impus ca unele dintre cele mai importante nume contemporane. „Russia, my love“, aş putea spune ironic, nu numai din acest motiv.

Voi trata cele mai recente cărţi apărute din literatura rusă contemporană în colecţia „Raftul Denisei“ de la editura Humanitas Fiction: „În amintirea memoriei“, de Maria Stepanova (traducere din limba rusă de Luana Schidu, redactor Ştefania Nalbant), „A fost doar ciumă“, de Ludmila Uliţkaia (traducere de Gabriela Russo, redactor Luana Schidu) şi „Istoria Insulei“, de Evgheni Vodolazkin (traducere de Adriana Liciu, redactor Luana Schidu). Lor le voi conexa şi o apariţie recentă a editurii Humanitas: Etty Hillesum, „Jurnal (1941-1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943)“ (traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu, redactor Adina Săucan), pentru că am fost izbit de profunda ei actualitate şi de conexiunile care se pot face cu anumite pagini din romanul Mariei Stepanova. Nota bene: Voi prefera să dau citate cât mai in extenso şi mai semnificative din titlurile menţionate, pentru că aceste pagini sunt mai grăitoare decât orice comentariu şi text de ordin secund.

„Jidănelul se ascunde“

„Pe 20 aprilie 1933, Thomas Mann notează în jurnal: «Într-o anumită măsură, sunt gata să înţeleg indignarea elementului evreiesc». E vorba despre o lege proaspăt adoptată, care interzicea evreilor să ocupe funcţii publice – prima dintre zecile de limitări bine chibzuite menite să pună în mişcare dinamica regresivă a elementului evreiesc, îndepărtarea atentă şi consecventă din civilizaţie, cu modurile ei de a face viaţa suportabilă. Pas cu pas, existenţa era redusă la un minimum biologic, de bază. Dintre variatele interdicţii (să viziteze bazine, parcuri publice, gări şi săli de concerte, să se mute dintr-o zonă într-alta a Germaniei, să cumpere ziare, carne, lapte şi tutun, să aibă haine de lână şi animale de casă), se desprinde o obligaţie. Din august 1938 orice evreu al cărui nume nu îi indică fără echivoc originea trebuie să adauge la acesta «Israel» sau «Sarra»: Maria Sarra Stepanova, de exemplu.“

Maria Stepanova

Pasajul de mai sus este extras din cartea Mariei Stepanova, intitulată „În amintirea memoriei“ („Pamiati pamiati“, în originalul rusesc), din capitolul ce deschide partea a doua a romanului: „Jidănelul se ascunde“. „Jidănelul“ la care se referă titlul este poetul rus Osip Mandelştam (1891-1938) – şi nu numai el, bineînţeles –, dar nu (doar) acel Mandelştam despre care ştim că a căzut, mai târziu, victimă lui Stalin, „mâncătorul de oameni“ (A. Glucksmann), ci unul despre care Stepanova ne arată, minuţios şi documentat, că a fost, încă de la intrarea sa în cercurile poetice, blamat şi ridiculizat de către antisemitismul dominant al epocii, văzut ca „jidanul“ nespălat şi împuţit, considerat ca stranietate şi alteritate.

„Veac XX“ („nu te mai petreci...“)

Să spunem mai întâi, însă, ce este cu această carte extraordinară, „În amintirea memoriei“, romanul de debut al scriitoarei Maria Stepanova (foto dreapta) (născută în 1972 la Moscova), afirmată până acum ca poetă şi jurnalistă, carte (publicată în 2017) care a câştigat în 2018 premiul Bolşaia Kniga, cea mai importantă distincţie literară rusească, şi a impus-o pe autoarea sa ca pe una dintre cele mai importante voci ale literaturii ruse contemporane, ca pe un prozator de prim plan. E important de menţionat că, deşi insist pe paginile despre antisemitism, cartea nu este doar despre „evreitate“ şi despre soarta evreilor în secolul precedent, ci – prin intermediul istoriei unei familii evreieşti din Rusia în secolul XX şi al documentelor care ies la lumină despre aceasta (de fapt, propria familie a autoarei) – reconstituie, „trece în revistă“, toate totalitarismele (plus războiul mondial) care au însângerat şi transformat „veacul XX“ într-un Iad (şi chiar, prin excursurile pe care le face în secolul XIX, însăşi modernitatea, ale cărei epifenomene „teratologice“, aberante, sunt aceste dictaturi şi totalitarisme).

„În amintirea memoriei“ nu este (doar) un roman, este impropriu denumită „roman“, pentru că este mult mai mult decât atât, având o structură compozită rară în ultima vreme în literatura universală: „ficţiune, eseu, memoir, jurnal de călătorie, epistolar, documente istorice“. Reflecţiile vocii naratoriale după moartea mătuşii sale Galea – al cărei apartament „burduşit“ de documente de familie, fotografii & acte & tăieturi din ziare, obiecte vechi etc. (nu neapărat spectaculoase, dar semnificative), în care eroina se „scufundă“, lăsând să „vorbească memoria“, este punctul de plecare al cărţii – sunt combinate cu documente brute (scrisori de familie, în primul rând, jurnale ale „strămoşilor“ scriitoarei, descrieri de fotografii etc.) şi cu multe pagini pur eseistice, care constituie punctul de vedere al autoarei, al Stepanovei, despre istorie, memorie, „iudaitate“, fotografie (pe urmele lui Barthes si Sontag) şi multe altele. „Deopotrivă roman documentar, eseu şi poem în proză“, se spune pe copertă. Nu avem de-a face cu o naraţiune de tip clasic, de aceea volumul îşi va găsi cu greu publicul la noi, dar tocmai aceasta face cartea cu adevărat extraordinară.

„Vorbeşte, memorie“

„Defilează“ capitole dedicate unor figuri pe care Stepanova le consideră esenţiale şi despre care autoarea îşi comunică opiniile, în ceea ce-ar putea fi considerate mici „eseuri“, toate de domeniul excelenţei. Îmi permit să enumăr (parţial) lista numelor tratate (prima parte a cărţii este dedicată, în mare, amintirilor personale despre familie, celor din sejurul la Viena şi reflecţiilor despre, printre altele, memorie), pentru a face vizibilă complexitatea demersului auctorial („prima dată am încetat să scriu acest text acum treizeci şi ceva de ani“, se spune, în primele pagini ale romanului, despre geneza acestei „cărţi a vieţii mele“ şi a familiei autoarei): Osip Mandelştam, fotografa americană Francesca Woodman, romancierul W.G. Sebald, Anna Ahmatova, Daniil Harms, Charlotte Salomon (revine des în pagini), Marina Ţvetaeva (mini-eseurile acestea mi-au amintit de stilul livresc şi complex al lui Julian Barnes). (Îmi pare rău că nu pot să reproduc integral capitolul despre George du Maurier şi romanul „Trilby“ al acestuia, pentru că este o frescă a antisemitismului european al epocii fără egal.) Şi, deasupra tuturor, desigur, Proust şi... Nabokov. „O lectură puternică, magică, amintind de «Vorbeşte, memorie» a lui Nabokov (titlu citat şi menţionat des în paginile Stepanovei – n. mea).

Maria Stepanova
O carte cu totul şi cu totul minunată, care ne lărgeşte cunoaşterea asupra a tot ceea ce este preţios şi pierdut“,

consideră cunoscutul scriitor maghiaro-britanic George Szirtes.

Logica „ţapului ispăşitor“

Unicitatea cărţii Mariei Stepanova, dincolo de forma sa narativă, stă nu numai în descrierea modului progresiv în care au fost introduse măsurile, „restricţiile“ antisemite (valabil şi pentru jurnalul lui Etty Hillesum, despre care vom vorbi în continuare), ci şi în conştientizarea climatului antisemit din întreaga Europă, timp de multe decenii înaintea războiului, ceea ce a permis ca totul să se întâmple, „atunci când a venit timpul“. Cu alte cuvinte, cum (şi de unde) s-a ajuns la Holocaust. Pentru ca guvernele să aplice, în politica lor, tactica „ţapului ispăşitor“ (R. Girard), victima aleasă – evreul, duşmanul de clasă etc. – trebuie mai întâi „dezbrăcată“ de toate atributele umanului, transformată dintru început într-un non-om sau un sub-om. Aceasta pentru acceptarea mai uşoară din partea „majorităţii“, când aceasta chiar nu aplaudă sau pune mâna (plus FRICA, panica şi inocularea acestora, rădăcina dintotdeauna a oricărui pogrom: se spunea că evreii răpeau şi ucideau copii, că otrăveau apa din fântâni; cu trecerea timpului, au fost create/inventate „teorii ale conspiraţiei“ din ce în ce mai sofisticate, care-i blamau pentru orice – slujite, bineînţeles, de o „ştiinţă rasială“, cu fundamente într-o pseudo-biologie, care era considerată apogeul cunoaşterii şi al progresului). (Mi-a rămas în minte scenariul filmului „I comme Icare“, al lui Henri Verneuil, de pe vremuri – a contribuit la el şi scriitorul Didier Decoin –, care spunea că, pentru ca „trenurile morţii“ să fie posibile, victima – evreul, ţiganul/romul, chiaburul/culacul etc. – trebuie să nu mai aibă atribute umane pentru „omul simplu“, executant, să fie văzută ca un „sub-om“, cantitate neglijabilă, dacă nu chiar un gunoi sau un parazit care merită eliminate, o „gânganie care trebuie exterminată“, cum scria al nostru Paulescu.)

„Jidănelul Zinaidei“

Într-un paragraf anterior celui citat mai sus din cartea Mariei Stepanova, se spune: „simt eu însămi această ofensă, legătura de sânge şi vecinătatea cu fiecare dintre ei, ascunzându-mi evreitatea, ca pe un defect ruşinos, sau purtând-o ca pe o cocardă în văzul tuturor. Foarte curând (după primul război mondial şi Revoluţie – n. mea), însăşi această alegere va deveni fictivă. Nimic din ceea ce ar putea face un evreu cu sine – cu sămânţa lui, cu sufletu-i nemuritor şi trupu-i perisabil – nu poate, aşa cum a arătat-o secolul XX, să schimbe contractul cu lumea exterioară. Până şi dreptul celui slab (dreptul la trădare şi negare cunoscut tuturor nopţilor Sfântului Bartolomeu) îi va fi luat odată cu tot restul; pentru lagărele de exterminare erau buni toţi, inclusiv ateii şi convertiţii“. Impresionant!

Revenind la Mandelştam şi la „calvarul“ său în Rusia, atât ţaristă cât şi sovietică, „tocmai apartenenţa la lumea evreiască (...) defineşte de la bun început felul în care era receptată figura lui Mandelştam în cercurile literare din primul deceniu al secolui trecut“, scrie Maria Stepanova. „Autorul (memoriile unui anume Gheorghi Ivanov – n. mea) consideră chipul său atât de caracteristic, încât până şi unei negustorese bătrâne trebuie să-i amintească de nepotul ei, «un anume Iankel sau Osip».“ Sau: „Sunt puţine documentele care au legătură cu primii săi paşi în literatură, unde într-un fel sau altul nu s-ar fi pus accentul pe origine, ci pe sinceritatea şocantă la vremea aceea. Prima menţionare a lui Mandelştam în jurnalele lui Mihail Kuzmin nu aminteşte numele de familie: «Jidănelul Zinaidei». Chiar scrisoarea Zinaidei Ghippius, în care îl recomandă pe tânărul poet influentului Valeri Briuov, arată aşa: «Un jidănel neurastenic, care acum vreo doi ani încă mai stătea legat de fusta maică-sii, acum a evoluat şi are unele versuri remarcabile»“.

„Amurgul libertăţii“

Continuu cu alte câteva citate despre Mandelştam şi contextul acelei epoci (de completat însă, neapărat, cum spuneam, cu capitolul despre „Trilby“ şi-al său Svengali, intitulat „Vocea lui Iacov, fotografia lui Esau“), pentru că mi se par cu totul relevante (mai ales că, în multe dintre ele, sunt implicate nume din literatură foarte importante): „Pe 18 octombrie 1911, Andrei Belîi îi scrie lui Blok: «Să nu crezi că am devenit cernosotoneţ (denumirea membrilor mişcării de extremă dreaptă, antisemită, xenofobă şi ultranaţionalistă de la începutul secolului XX în Rusia; literal, termenul înseamnă «sutele negre» – n. trad.). Dar prin tot zgomotul oraşului şi visarea de la ţară se aude mereu mai puternic mişcarea raselor». Blok aude şi el acest murmur subteran, e preocupat de raportul dintre arieni şi evrei, şi de asemenea dintre jidani (murdari, ignoranţi, de neînţeles – străini) şi mai acceptabilii evrei. Zece zile mai târziu, el notează în jurnal: «Seara bem ceai la Kvisisan – Piast, eu şi Mandelştam (rătăcitorul)» (...) Neamul şi rasa come first, ceea ce este individual şi specific este lăsat la urmă. În cuvintele aceluiaşi Blok dintr-o însemnare în jurnal făcută după mulţi ani, când ajunsese să preţuiască oarecum versurile lui Mandelştam, «treptat te obişnuieşti, jidănelul se ascunde (subl. mea) şi iese la iveală artistul»“. Să citez şi un vers din Osip Mandelştam, descoperit cu acest prilej, care mi-a plăcut enorm:

„Să slăvim, fraţilor, amurgul libertăţii“ (O. Mandelştam, 1918).

„În jur e plin de evrei“

În sfârşit, Maria Stepanova scrie următoarele: „Pentru a fi remarcat, jidănelul, oricine ar fi el, trebuie să se ascundă; să se supună unei purificări, unei prelucrări, unei îmbunătăţiri, să distrugă toate acele trăsături care ar vorbi despre naţionalitatea sau familia lui, despre apartenenţa lui la un mediu. În 1904, Thomas Mann (da, Thomas Mann – n. mea) spune binevoitor despre familia viitoarei sale soţii: «În sala de bal, este o friză nespus de frumoasă de Hans Thoma. [...] În legătură cu aceşti oameni nici nu-ţi trece prin cap ideea de evreitate; nu simţi nimic altceva decât cultur㻓 („apartenenţa la lumea culturii presupunea tacit refuzarea evreităţii“, explică Stepanova). În fine, autoarea concluzionează astfel: „Cele trei opţiuni pe care le aveau în faţă copiii (evrei – n. mea) de la cumpăna dintre secole nu erau foarte diferite (de cele specificate de Pasternak mai târziu – n. mea). Revoluţie, asimilare, sionism, iată-le, stau singuratice, ca trei figuri alegorice pe faţada unei case părăsite“.

Şi, după un lung pasaj din „La umbra fetelor în floare“ a lui Proust (extrem de sugestiv, având privilegiul ficţiunii), iată un citat din acelaşi (marele) Pasternak (într-o scrisoare din 1927): „În jur e plin de evrei şi – trebuie să asculţi asta – parcă se cer înadins caricaturizaţi sau se denunţă singuri: nu există nici o estetică“. („Al doilea lucru pe care-l observi în timp ce citeşti scrisorile celor care treceau din 1907 în 1908 este căldura necondiţionată a contopirii pe care o emană ele. Iar alături de căldură (se află – n. mea) şi sursa ei, tocmai ceea ce ni se imputa nouă de către lumea de atunci, care ne observa: legăturile de familie strânse, coeziunea, grija permanentă pentru fiecare celulă a organismului viu care aduna în el rude, prieteni, cunoştinţe şi cunoştinţele acestor cunoştinţe. Aşa arată evreii şi din anecdote şi din pamfletele murdare – ei îi ştiu pe ai lor, îi ajută pe ai lor, se susţin mereu unii pe alţii. Sunt mulţi, şi sunt împreună. Ceea ce nu este de mirare, când înţelegi până la capăt gradul de însingurare – pustiul în care au existat aceşti oameni, care deja s-au îndepărtat cu jumătate de pas de tradiţia lor; de partea cealaltă, pe teritoriul civilizaţiei-culturii-egalităţii, pe ei nu-i aştepta nimeni. Aceşti străini nu aveau absolut nimic şi pe nimeni în afară de ei înşişi“, scrie Maria Stepanova.)

Citeşte şi:

Adevărul despre Holocaust, spus de Imre Tóth în nici 100 de pagini (articol inclus şi în volumul meu de eseuri socio-politice „E război, proştilor. «Politicele» mele“, aflat încă pe piaţă)

„Phoenix“ – A fi evreu după Holocaust

La originile „rasismului“

Trebuie înţeles însă că rădăcina răului era mult mai adâncă, şi consta în relaţia modernităţii cu celălalt, cu alteritatea, cu culturile considerate „inferioare“ sau exotice, şi mai exact în suficienţa, îngâmfarea şi trufia unei lumi prea pline de sine, o lume care considera că s-a „emancipat“, o lume, în ultimă instanţă, fără Dumnezeu (Dostoievski şi Nietzsche, mai târziu, în secolul următor, Kafka şi Beckett, sunt printre primii care au avertizat că acest drum al omului este greşit, din păcate fără a fi băgaţi prea mult în seamă; filosofii generoase, precum cele ale lui Vattimo, Lyotard sau Fukuyama de la sfârşitul secolului trecut, riscă să fie puse în paranteze de către evoluţiile recente de pe glob). „În 1878, când cuplul progresist din desenul lui du Maurier studia sticlele cu muzică închisă în ele, la Expoziţia Universală de la Paris, alături de fonograf şi megafon, era expus un sat de negri cu o populaţie de circa patru sute de oameni. După un sfert de veac, la o expoziţie şi mai spectaculoasă, reprezentanţi ai «raselor înapoiate» erau ţinuţi în cuşti“, sunt doar câteva exemple culese din cartea Mariei Stepanova. Iată şi explicaţia (teoretică) a acestei (odioase) „stări de fapt“:

„În afară de romanul Trilby, în acei ani ’90 (anii 1890 – n. mea) au mai fost şi alte interese, şi de cele mai multe ori ele erau legate de ştiinţă (subl. mea). Secolul se vedea, şi chiar era, luminat – un fel de movilă pe care se urcase omenirea şi acum privea cu plăcere drumul parcurs. Acolo, în spate, erau multe lucruri din care aveai ce învăţa: învingerea prejudecăţilor, războaiele care nu trebuie să se repete, limitele religiei, tenebrele sărăciei; toate acestea solicitaseră fără îndoială atenţie, dar cedaseră în faţa eforturilor raţiunii. Civilizaţia a pătruns şi în cele mai îndepărtate colţuri ale globului pământesc – şi a adus cu plăcere de acolo suveniruri neobişnuite. Expoziţiile universale şi nenumăratele lor clone prezentau vizitatorilor realizările omenirii; dar publicul era interesat şi de cotloanele ei întunecate. Popoarele bizare de la capătul pământului, destinate să umbrească în mod comic pasul triumfător al copiilor progresului, trezeau curiozitatea generală – şi acest interes natural-istoric trebuia satisfăcut.

În aprilie 1901, ziarul Novosti dnia comunica publicului educat că trupa de amazoane din Dahomey care poate fi văzută la Manej «e mult mai interesantă decât alţi ’negri’ care au mai fost la Moscova. Ea prezintă dansuri foarte interesante şi evoluţii militare». Curând, amazoanele s-au mutat într-un loc mai potrivit pentru ele. «Ieri la Grădina Zoologică au început reprezentaţiile femeilor din Dahomey, care îşi vor executa dansurile şi exerciţiile războinice de trei ori pe zi în timpul săptămânii şi de cinci ori pe zi în zilele de sărbătoare.»

Ideea de a completa fauna exotică a grădinilor zoologice cu ţarcuri în care să se manifeste şi omul raţional în mediul său natural de viaţă era atât de firească, încât nu a stârnit nici întrebări, nici uimire. Ceea ce a ajuns să se numească mai târziu human zoos – «sate» lapone, indiene, nubiene, cu locuitori vii, îmbrăcaţi în veşminte tradiţionale, ţinând în braţe copii vii în pielea goală – a devenit ceva obişnuit în grădinile zoologice europene şi americane. Morala socială cerea ca «indigenii» să fie îmbrăcaţi mai cuviincios; uneori, dimpotrivă, îmbrăcămintea li se părea spectatorilor insuficient de sumară: goliciunea îi stătea bine unui sălbatic. Exponatele împleteau covoraşe, fumau din pipă, făceau demonstraţii de tras cu arcul şi folosire a unor unelte de lucru neobişnuite, uneori mureau, alteori se revoltau. Ceea ce exista aproape invariabil între exponate şi milioanele de spectatori era o plasă sau o barieră care ilustra clar graniţa dintre trecutul omenirii şi situaţia ei actuală, mult mai bună.

(...) La Saint-Louis, în 1904, mulţimile se înghesuiau să se uite la aşezări ale unor popoare primitive: acolo era ilustrat un lanţ al treptelor de evoluţie: de la primate la pigmei («canibalii vor cânta şi vor dansa!») – şi mai departe, mai sus, până la filipinezi, indieni americani şi, în sfârşit, fericiţii vizitatori ai expoziţiei. Teoria raselor, care circula pe atunci, era întruchiparea supremă a unui sistem concurenţial (subl. mea) – şi triumful omului alb demonstra limpede superioritatea sa.

Aici amazoanele erau la locul lor – şi era mai interesant să te uiţi la ele decât la triştii inuiţi cu câinii lor miţoşi. Aici pericolul era aproape real: femeile războinice, care apărau de două sute de ani tronul Dahomeyului, aveau încă o forţă asemănătoare, erau material de legendă, vise însufleţite şi romane de aventuri. Războiul dintre Dahomey şi francezi s-a încheiat în 1892, armata amazoanelor a fost zdrobită; înarmate cu macete şi un fel de topoare, ele nu s-au putut împotrivi multă vreme gloanţelor, iar baionetele lungi model nou le dădeau europenilor un avantaj în lupta corp la corp. Cu un an înainte, însă, la Paris fusese adusă trupa de amazoane îmblânzite pentru a-şi demonstra tacticile de luptă. Erau îmbrăcate cât se poate de sălbatic; pentru a supravieţui, trebuie să reflecţi ideile altora despre tine (a se citi, nu ştiu de ce-mi vine acum în minte asta, schiţa „O dare de seamă către o Academie”, de Franz Kafka – n. mea).

Odată, a fost adus să vadă aceste lupte un băieţel de unsprezece ani. Mai târziu, Boris Pasternak îşi va aminti cum, «în primăvara anului 1901, la Grădina Zoologică a fost adus un regiment de amazoane din Dahomey. Prima mea impresie despre femei a fost legată de imaginea unui contur gol, a unei suferinţe mute, a unei parade tropicale în ritm de tobe. Mai devreme decât ar fi trebuit, am devenit un neputincios, pentru că mult prea devreme am văzut în ele o formă de neputinţ㻓. (Capitolul se încheie cu relatarea poveştii lui Saartjie Baartman, aşa-numita „Venus Hotentota“, „obiectul preferat al interesului ştiinţific la începutul secolului al XIX-lea“ – „celebrul naturalist dr. Georges Cuvier acorda o atenţie deosebită lungimii labiilor ei“ –, despre care regizorul francez Abdellatif Kechiche a făcut şi-un film, foarte bun de altfel: „Vénus noire“ / „Black Venus“, 2010.)

Citeşte şi: Omagiu lui Dostoievski, la apropiata împlinire a 200 de ani de la naştere. O paralelă între Dostoievski şi Orwell

O „intersecţie“ între Anne Frank şi Simone Weil

Întrerup prezentarea cărţilor ruseşti, lăsând pentru încheiere discutarea cărţilor marilor scriitori Uliţkaia şi Vodolazkin, pentru a nu ieşi din contextul acesta creat de o „scurtă istorie a antisemitismului“, şi trec la volumul lui Etty Hillesum (nu mai avem de-a face aici cu o construcţie elaborată, ca la Stepanova, ci cu un document brut, nescris pentru publicare, de o intensitate a suferinţei şi de o autenticitate copleşitoare), publicat de editura Humanitas. Jurnalul lui Esther (Etty) Hillesum (1914, Ţările de Jos – 1943, Auschwitz), scris pe parcursul anilor 1941 şi 1942, precum şi o parte dintre scrisorile trimise în 1943 din lagărul de tranzit pentru evreii olandezi de la Westerbork, nu şi-au găsit un editor, nereuşindu-se a fi publicate, timp de aproape patru decenii, până când, la începutul anilor ’80, mai mult în urma unei întâmplări (ajunseseră acum nişte caiete „zdrenţuite“ şi greu descifrabile), ele au ajuns la dr. Jan G. Gaarlandt („Primele propoziţii, pe care le-am citit fascinat, m-au şocat, iar de atunci mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna“, relatează acesta), care a publicat o primă selecţie din jurnale şi scrisori, în 1981. Ulterior, cartea (şi ediţiile integrale ale acesteia) au fost traduse în engleză şi în alte 24 de limbi, devenind una dintre marile cărţi ale secolului XX, o mărturie fără seamăn a atrocităţii Holocaustului. „Vocea sa vine ca o completare «de maturitate» a jurnalului Annei Frank“, consideră editura, şi, într-adevăr, aceasta este prima referinţă care se poate face.

Black Venus
Etty Hillesum



Caietele Estherei Hillesum (foto sus) sunt scrise, totuşi, de o persoană de 27-28 de ani, prin urmare ele conţin şi altfel de experienţe (în primul rând, erotice, chiar şi „mistice“, au putut fi considerate unele), care au făcut să se vorbească, în legătură cu ea, de „abordări feministe sofisticate“. Relaţia ei cu totul deosebită cu Dumnezeu, abordarea infinit de specială a acestuia, m-au făcut să mă gândesc, păstrând toate proporţiile, la Simone Weil: „În acelaşi timp, a dezvoltat o sensibilitate religioasă care dă scrierilor sale o dimensiune profund spirituală. Cuvântul «Dumnezeu» apare chiar şi în primele sale însemnări de jurnal, deşi acolo îl foloseşte – aşa cum procedăm deseori în vorbirea curentă – aproape inconştient. Treptat, însă, se deplasează spre un dialog tot mai intens cu divinul. Însemnările lui Etty îşi schimbă complet stilul ori de câte ori se adresează lui Dumnezeu, şi i se adresează cu regularitate, fără nici cea mai mică reţinere. Religiozitatea ei este total neconvenţională. În prezent, creştinii şi evreii din Ţările de Jos susţin că Etty era tipic creştină, respectiv tipic evreică – o discuţie neprofitabilă, deoarece ea alege să fie în felul ei propriu. Are propriul ritm religios, neinspirat de biserică, sinagogă sau dogme, teologie, liturghie sau tradiţie; toate acestea erau complet străine de ea. Tot în felul ei propriu i se adresează lui Dumnezeu. «Când mă rog», scrie ea, «nu mă rog niciodată pentru mine, întotdeauna pentru alţii, sau port un dialog smintit sau infantil sau foarte serios cu ce am mai profund în mine şi căruia, pentru a simplifica lucrurile, îi dau numele de Dumnezeu». Iar mai târziu: «Mă odihnesc în mine însămi. Şi acest ’mine însămi’, ce am mai profund şi mai bogat în mine, unde mă odihnesc, numesc eu ’Dumnezeu’»“, scrie Jan G. Gaarlandt. Totodată, jurnalul se înscrie în linia marilor jurnale feminine ale secolului XX (interbelice, în primul rând), dintre care mi-o amintesc acum pe românca (de origine armeană) Jeni Acterian, cu „Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit“ (editat mai târziu ca „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“).

„Am vrea să fim balsam pe multe răni“

Notaţiile lui Etty Hillesum (foto dreapta, în 1940) sunt, multe dintre ele, efectiv cutremurătoare, aşa că îmi voi permite să reproduc în continuare câteva dintre cele care m-au impresionat cel mai mult. Este doar un mic omagiu care poate fi adus acestei cărţi absolut extraordinare, unică în felul său.

3 iulie 1942: „În ultimele zile s-au întâmplat îngrozitor de multe lucruri în mine, dar acum s-a cristalizat în sfârşit ceva. Dispariţia noastră, dispariţia noastră jalnică probabil, care acum a început deja în numeroasele lucruri mărunte ale vieţii de zi cu zi, am privit-o drept în faţă, iar posibilitatea ei a căpătat un loc în trăirea mea, fără ca aceasta să-şi diminueze astfel puterea. Nu mă înec în amărăciune şi nu sunt revoltată, nu mai sunt nici descurajată, iar resemnată nu sunt absolut deloc.

Etty Hillesum
Etty Hillesum
Continui să progresez de la o zi la alta, fără piedicile de altădată, chiar şi cu perspectiva exterminării noastre în faţă.“

22 septembrie 1942: „Aş vrea mult să trăiesc asemenea crinilor de pe câmp (aluzie la Evanghelia după Matei 6:28 – n. tr.). Dacă am înţelege bine acest timp, asta ar putea să ne înveţe: să trăim ca nişte crini de pe câmp.“

13 octombrie 1942: „Mi-am frânt trupul ca pe pâine şi l-am împărţit bărbaţilor (cred că traducerea corectă este „oamenilor” – n. mea). Şi de ce nu? Căci erau atât de înfometaţi şi suferiseră deja de-aşa de mult timp de lipsa hranei.

Tot aduc vorba de Rilke (o referinţă constantă în paginile jurnalului – n. mea). Este aşa de uimitor, el a fost un bărbat fragil care şi-a scris bună parte din operă între zidurile unor castele ospitaliere; poate că n-ar fi rezistat în condiţii precum cele în care trebuie să trăim noi acum. Dar nu este dovada unei bune economii faptul că, în vremuri liniştite şi în împrejurări favorabile, artiştii sensibili pot căuta nestingheriţi cea mai frumoasă şi potrivită expresie a intuiţiilor lor cele mai profunde, pentru ca prin aceasta oameni care trăiesc în vremuri mai zbuciumate şi istovitoare să poată căpăta curaj şi în care ei să poată găsi un refugiu gata pregătit pentru confuzii şi întrebări pe care ei înşişi încă nu le pot exprima şi soluţiona, fiindcă necazurile zilnice le solicită toate energiile? În vremuri grele obişnuim să respingem uneori cu un gest dispreţuitor izbânzile spirituale ale artiştilor din pretinse vremuri mai uşoare (şi totuşi, în sine, să fii artist nu-i deja foarte greu?), şi mai adăugăm şi un comentariu: «La ce ne folosesc acum toate astea?».
Este poate de înţeles, însă dovedeşte miopie. Şi este infinit de sărăcitor.

Am vrea să fim balsam pe multe răni.“ (acestea sunt ultimele însemnări din Jurnal – n. mea).



3 decembrie 1941: „La ora 5 m-am trezit din nou. Greaţă şi un pic de ameţeală. Sau poate doar mi-am închipuit? Apoi, preţ de cinci minute, am trecut prin toate fricile tinerelor fete care, spre groaza lor, descoperă că aşteaptă un copil pe care nu şi l-au dorit (legat şi de aspectele feminine/feministe ale cărţii – n. mea).
Cred că instinctul matern îmi lipseşte complet. Justificarea pentru mine însămi este următoarea: În principiu, consider că viaţa este un lung calvar şi că toţi oamenii sunt nişte fiinţe nefericite, iar eu nu-mi pot asuma responsabilitatea de a adăuga omenirii încă o făptură nefericită.

Mai târziu. I-am adus omenirii câteva servicii nepieritoare:

Etty Hillesum
N-am scris niciodată o carte proastă şi n-am pe conştiinţă aducerea pe lume a încă unui nefericit.“

„Am plecat din lagăr cântând“

Cartea se bucură şi de o bogată iconografie, cu numeroase fotografii de epocă, ale autoarei, familiei sale şi ale altor persoane implicate, dintre care cel mai mult m-a impresionat o fotografie de grup cu următoarea legendă: „Louis Hillesum, tatăl lui Etty, a fost unul dintre ultimii funcţionari evrei care, pe 29 noiembrie 1940, au fost concediaţi cu efect imediat. Asociaţia elevilor de la Liceul Municipal din Deventer, al cărui director era, a făcut în aceeaşi după-amiază o fotografie în care apar toţi elevii şi profesorii“. (Trebuie înţeles că aceste măsuri ale guvernelor naziste şi pro-naziste nu erau luate deloc la întâmplare, ci erau rezultatul unei profunde analize „ştiinţifice“ – „ştiinţa rasială“, de care vorbeam mai devreme –, efectuate de grupuri de aşa-numiţi experţi.)

„Am sentimentul că încă nu s-a încheiat viaţa mea de-acolo, că nu formează încă un întreg rotund. E o carte – şi ce carte! – din cititul căreia m-am oprit la mijloc. Mi-aş dori aşa de mult să citesc mai departe.“ (2 octombrie 1942 – cu aproape un an înaintea plecării definitive, pe 7 septembrie 1943, din lagărul de la Westerbork spre Auschwitz; „Am plecat din lagăr cântând“, a scris într-o carte poştală adresată unei prietene, Christine van Nooten, aruncată din tren, apoi găsită şi trimisă de către fermierii olandezi).

Etty Hillesum



„A fost doar ciumă“

Noul roman al celebrei scriitoare Ludmila Uliţkaia, „A fost doar ciumă“ („Prosto ciuma“, în limba rusă) – apărut în Rusia în anul 2020 –, provine, de fapt, dintr-un scenariu de film, scris în 1988 şi readaptat acum, fiind considerat actual, datorită contextului binecunoscut. „Am scris scenariul Ciuma când aveam patruzeci şi cinci de ani. Voiam să mă prezint cu el la cursul lui Valeri Frid. Nu m-a acceptat la curs, mi-a spus că am tot ce-mi trebuie pentru un scenarist şi n-are ce să mă mai înveţe. Au trecut treizeci şi doi de ani, şi iată că subiectul a căpătat o nouă actualitate. (1988-2020)“, povesteşte autoarea.

Cartea este impropriu denumită „roman“, pentru că textul îşi păstrează, în totalitate, structura de scenariu cinematografic, adaptarea acestuia fiind minimă. Pe scurt, în 1939, „un cercetător care lucrează la crearea unui vaccin împotriva ciumei se infectează fără să-şi dea seama. În aceeaşi zi, este chemat la Moscova, pentru a-şi prezenta rezultatele. Când îi apar simptomele, autorităţile se pun în mişcare pentru a depista toate persoanele cu care a fost în contact şi a le izola. Dramatismul situaţiilor capătă accente de un comic grotesc, care aminteşte de scrierile lui Bulgakov sau Gogol“, conform editurii.

„Sunt cel ce, vrând să facă Răul...“

Povestea se bazează pe nişte întâmplări reale din Moscova anului 1939, de care Ludmila Uliţkaia a aflat de la o cunoştinţă a sa (Nataşa Rapaport), al cărei tată a fost direct implicat, fiind cel care a făcut autopsia morţilor de ciumă, şi este cu atât mai interesantă cu cât ştim că autoarea a făcut studii de biologie, fiind om de ştiinţă la bază, şi a lucrat iniţial (anii ’70) în cadrul Institutului de Genetică moscovit. E speculată aici, ca şi în alte texte (cel camusian fiind cel mai cunoscut), metafora „ciumei“ pentru un sistem totalitar (cartea este

Etty Hillesum
Ludmila Uliţkaia
„un imn sarcastic şi macabru închinat poliţiei secrete sovietice, care a împiedicat răspândirea ciumei, dezvăluind însă măsura imensă în care otrăvise deja societatea“,

spune scriitorul german Ingo Schulze).

„Carantinarea“ şi „deratizarea“ sunt făcute de către NKVD-ul sovietic (poliţia secretă a regimului), care avea multă experienţă în astfel de acţiuni represive („Valeri Frid fusese închis în lagărele staliniste, iar ideea că NKVD ar face o faptă bună şi folositoare îi provoca numai revoltă“, îşi aminteşte Uliţkaia. „Interesant e că tocmai NKVD a oprit răspândirea epidemiei, folosind tot arsenalul bogat al procedeelor cu care era deprins să aresteze şi să «lichideze» oamenii. E surprinzător că organele Securităţii au fost mai puternice decât forţele rele ale naturii. Treaba asta dă mult de gândit şi alimentează multe idei...“, mai spune scriitoarea).

Terorizaţi de ideea anchetei politice şi a deportării în Gulag, la sfârşit oamenii răsuflă uşuraţi, pentru că... „a fost doar ciumă“ („Întreaga operaţiune a fost condusă de Beria. La vremea aceea, oamenii erau obişnuiţi – dacă te poţi obişnui cu aşa ceva – să fie sunaţi noaptea la uşă, să le dispară vecinii, cunoscuţii, să aibă parte de procese-fulger conduse de aşa-numita «troica». În atmosfera asta, «carantina» pentru care erau reţinuţi li se părea un dar picat din cer – ei aveau în minte numai arestarea, moartea prin împuşcare sau trimiterea în GULAG“). Un fel de „răul care face binele“ de tip mefistofelic, ca în „Faust“-ul lui Goethe.

Despre „vaccin“ şi alţi demoni. Sau despre „epidemia terorii“

Mai interesant este un interviu recent cu Ludmila Uliţkaia (foto dreapta) aflat la sfârşitul cărţii, „în loc de postfaţă“, din care am citat şi până acum şi din care îmi permit să mai spicuiesc câteva pasaje extrem de sugestive, mai ales în contextul actual: „Apare în plus un conflict serios între necesitatea introducerii unor măsuri severe de carantină şi oportunitatea de a limita libertatea individului, garantată de constituţie. Nu e oare un pericol pentru democraţie ca puterea să se folosească de pandemie pentru îngrădirea libertăţilor individuale, şi apoi să întoarcă totul folosindu-se de asta ca pretext în orice situaţie?“; „Am trăit mereu cu ideea, neformulată pe deplin, că

Ludmila Uliţkaia
epidemia nu e cea mai groaznică nenorocire pentru omenire, ci un proces natural care atacă nu numai oamenii, ci şi animalele. În schimb, epidemia terorii, care se declanşează din când în când în comunităţile umane, este opera omului, natura nu participă în nici un fel la această crimă nenorocită.“;

„A venit timpul, asta e la mintea cocoşului, ca ţara care va furniza vaccinul potrivit, testat şi sigur împreună cu tratamentul adecvat să fie ţara cea mai avansată din punct de vedere ştiinţific. Vom vedea cine va ieşi victorios din această cursă contra cronometru. E o enigmă în toată regula. Îmi pun nădejdea, împreună cu toată lumea, în ţara asta nenumită încă.“ (Uliţkaia nu înţelege aici că nu mai există de facto, ca factor de putere, ţări sau state/guverne naţionale, ci doar corporaţii transnaţionale – n. mea); „Urmările pandemiei sunt necunoscute – e posibilă şi o înăsprire brutală a autorităţii. (...) COVID-19 este prima epidemie globală a vremurilor noi, în faţa căreia s-au trezit egale ţări şi continente, rase şi, aşa cum a devenit evident, vârste. (...)

Lumea se va schimba în mod imprevizibil, şi vreau să sper că noua încercare prin care trece omenirea nu ne va face să ne izolăm şi mai mult unii de alţii,

să devenim mai egoişti, ci, dimpotrivă, ne va face să gândim că lumea e una singură, că e destul loc pentru iubire şi compasiune. Şi că asta depinde numai de noi.“.

„Minunata“ Susan Sontag

Pentru că consider că au legătură, voi cita în continuare câteva pasaje din volumul „Boala ca metaforă. SIDA şi metaforele ei“, de Susan Sontag (ed. Dacia, 1995) – text clasic, dar pe care mi l-am procurat recent, descoperind astfel un eseu uluitor –, mai exact din prefaţa de-atunci (intitulată „Meditând la boală“) a traducătorului Aurel Sasu, nume important al intelectualităţii clujene. Asta pentru a se vedea că criza de-acum nu este prima de acest fel din istoria umanităţii (mă refer în primul rând la reacţiile ivite şi la măsurile, propuse sau puse în practică, legate de boală), chiar dacă cea având ca origine SIDA a fost la scară mai mică şi nu a devenit atât de globală.

Susan Sontag (1933-2004)

„Boala înseamnă nu numai durere, suferinţă şi izolare: ea este mai ales o disfuncţionalitate, a corpului, a familiei, a societăţii şi a artei. Boala şi-a pierdut de mult genul, nu mai este vrăjitoarea temută sau ucigaşă, este acela, invadatorul, duşmanul, un pronume nu al depărtării, ci al îndepărtării noastre de cei din jurul nostru şi de noi înşine. Am încetat să mai fim bolnavi, trăim cu boala într-un concubinaj oficializat, optimist, disperat. O boală care devine mai reală decât noi, din imperiul căreia scăparea e cu totul ipotetică.

Acronimul sidei a invadat nu numai corpul uman, dar şi literatura, politica, cinematografia, mass media, societatea în ansamblul ei. Astăzi, pronosticurile oamenilor de ştiinţă sunt mult mai sumbre decât în 1988, când a apărut eseul SIDA şi metaforele ei. Jocul cifrelor este el însuşi absurd: la sfârşitul secolului, opt milioane de morţi (în Africa au murit deja două milioane) din cauza înfiorătoarei epidemii. Într-o carte vândută în două sute de mii de exemplare, în opt luni (The AIDS Cover-Up? The Real and Alarming Facts About AIDS, 1986), Gene Antonio vorbea de «astronomica creştere a infecţiei SIDA în Statele Unite» (în 1993, numărul celor infectaţi sau bolnavi a depăşit un milion). Alţii vorbesc de «holocaustul sidei» sau de implozia populaţiei.

Psihozei bolii i se adaugă fanatismul, practica vendetei şi a «terorismului sexual». Un bolnav declara: «Ştiu că voi muri, dar voi lua cu mine câtă lume voi putea». Boala a născut intoleranţă, homofobie, ură şi suspiciune. (...) Deşi descoperită doar în urmă cu un deceniu şi jumătate, sensibilizând atitudini politice şi naţionale, SIDA face parte din biografia acestui secol. E implacabilă ca orice dezastru («nici un american diagnosticat înainte de 1983 nu mai e în viaţă»). Boala nu mai e personală, e a societăţii şi, prin urmare, remodelează «aspecte ale instituţiilor, normelor şi valorilor, relaţiilor interpersonale şi reprezentărilor culturale» (A Disease of Society. Cultural and Institutional Responses to AIDS, 1992). Pe de altă parte, SIDA e proba fragilităţii acestor valori. Libertăţile care ucid: nu zahăr, nu ouă, nu smântână, nu unt, nu grăsimi («Subnutriţii hrănindu-se ei înşişi, vai, fără nici un folos. Îndestulaţii incapabili să mănânce», scria Susan Sontag în Boala ca metaforă).

Visul din totdeauna al americanului şi, de ce nu?, al nostru («Looking good, feeling great») a ajuns la un sfârşit. Mersul pe bicicletă reduce libidoul, soarele îmbolnăveşte de cancer, pământul este infestat cu chimicale, apele sunt poluate. Ingineria genetică produce roşii cu gust de alune şi căluţi minusculi pentru bucuria copiilor. Dar lumea nu mai e de mult un ţinut al bucuriei (subl. mea). SIDA exacerbează tensiunile latente dintre indivizi, grupuri şi comunităţi, pune în evidenţă labilitatea principiilor morale şi familiale, agravează conflictele sociale (dintre profesiuni). Va mai reuşi vreodată iubirea să înfrângă teama? Marele paradox: SIDA creatoare de artă (film, literatură, muzică, dans) şi creatoare (aducătoare) de moarte. În condiţia post-modernă a omului intră şi definiţia iubirii ca moarte.“

Citeşte şi: Despre Susan Sontag: De la Donald Trump la Susan Sontag („i-o cale-atât de lungă“). Câteva cărţi din viaţa unui redactor de carte

Îngrijorări asupra „veacului ce va să vină“

Şi, mai departe: „Boala, care a încetat să mai fie doar o problemă biologică, e nu numai un eşec de adaptare al organismului. E şi un eşec de adaptare a societăţii („Două boli au fost spectaculos şi în mod asemănător încărcate cu ornamentele metaforei: tuberculoza şi cancerul”, scrie Susan Sontag, la începutul „Bolii ca metaforă” n. mea). Robert Atkins o numea «un baraj emoţional». Holera, ciuma, poliomielita sau gripa au ucis, în ultimele trei secole, milioane de oameni. De ce pare atât de înspăimântătoare doar SIDA? Probabil fiindcă e sinonimă cu toate dezastrele prezente şi viitoare, şi cu acea retorică a sfârşitului de lume, la care se referă Susan Sontag. Sau cu apocalipsa ca orizont de aşteptare: «efectul de seră, ploaia acidă, deşeurile toxice, proliferarea nucleară, suprapopularea, uriaşe vărsări de petrol în apele oceanelor, distrugerea stratului de ozon, distrugerea pădurilor, extincţia unor specii de animale şi plante, creşterea ratei crimelor, violenţa urbană, războiul bandelor înarmate...» (Culture and AIDS, 1990).

Văzută ca un atac «integrat, organizat şi cu grijă planificat» împotriva civilizaţiei (W.C. Douglas), nu e de mirare că panica a luat forme monstruoase. «Nu sunt convins că intrând într-un restaurant nu ies cu SIDA», mărturisea un cetăţean din Arizona. SIDA e celălalt din literatura existenţialistă (omul de lângă noi, medicul, prietenul, imigrantul, soţul şi soţia). În faţa sidei suntem «cavalerii fără armură». În istoria umanităţii, războaiele împotriva bolilor au fost cele mai lungi şi cele mai costisitoare (P.S. Shankar susţinea, în Pulmonary Tuberculosis, 1982, că aproximativ zece milioane de indieni suferă încă de TBC). Dar, spre deosebire de alte boli, SIDA a produs în lumea contemporană o profundă criză spirituală. Ea pedepseşte şi înnobilează («moralitatea este un efect al suferinţei» – Ihab Hassan), ucide şi reînnoieşte. Obligă la căutarea adevăratului (ultimului?) sens al vieţii. Schimbă şi reformează familia, societatea şi credinţa.“

În fine, în încheiere: „Fiindcă separă, SIDA e percepută ca un păcat (în aramaică, păcat = a separa). Iar soluţia supravieţuirii e dragostea, compasiunea, întoarcerea la comunitatea universală a bisericii. Învăţarea noii «teologii a pătimirii», cum defineşte Robert Sevensky noul imperativ evanghelic. Aceasta e concluzia numeroaselor dezbateri interconfesionale. La extrema cealaltă se află convingerea că SIDA reprezintă sfârşitul civilizaţiei («un război al genelor»), justificând măsurile cele mai severe de represiune (subl. mea) (interzicerea intrării ilegale a străinilor, testarea, la naştere, a tuturor locuitorilor, încarcerarea pe viaţă a femeilor uşoare, închiderea şcolilor etc.). Noul univers concentraţionar, propus de William Campbell Douglas în AIDS. The End of Civilisation (1989), nu e departe de ceea ce Susan Sontag numea «irealitatea apocalipsei» (subl. mea). Cu precizarea că, dincolo de aceste regretabile confuzii, în lipsa de răspuns a bolii la provocările noastre, la spaimele şi confuziile noastre, se poate bănui de pe acum o taină şi un mesaj al veacului ce va să vină.“ Şi a venit...

Citeşte şi: La 20 de ani de la 9/11: Manhattan-Kabul şi retur, un drum care nu lasă nicio speranţă

Prinţi şi motani

Cel mai recent roman al scriitorului rus Evgheni Vodolazkin, autorul, în 2012 (traducere românească în 2014, tot în colecţia „Raftul Denisei“), al deja celebrului „Lavr“ / „Laur“, promite să fie şi unul dintre cele mai de succes ale autorului (după o serie de cărţi, post-„Laur“, oricum foarte bine primite: „Aviatorul“ şi „Brisbane“, ritmicitatea autorului, în ultima vreme, fiind cam de un roman la doi ani). Este vorba despre romanul (chiar dacă titlul poate induce în eroare, părând a se referi la altceva) „Istoria Insulei“ (în ruseşte: „Opravdanie Ostrova“), publicat în decembrie 2020 la Moscova şi tradus în româneşte într-un timp-record (de către traducătorea constantă a autorului, Adriana Liciu).

Sunt urmărite aici teme constante ale autorului: „meditaţia asupra sensului istoriei“, „faptul că relaţiile dintre oameni au rămas şi astăzi exact la fel cum erau cu secole în urmă“, „timpurile care influenţează soarta omului“ ş.a., dar, de data aceasta, structura narativă este cu totul nouă, una ludică şi virând spre fantasy, cu totul neobişnuită pentru Vodolazkin: „Deopotrivă parabolă şi meditaţie asupra timpului, noul roman al lui Evgheni Vodolazkin ne poartă prin mai multe secole de istorie a Insulei, o ţară imaginară care stă sub semnul unei profeţii misterioase. (...) Prinţi drepţi şi luminoşi convieţuiesc în mod firesc cu preşedinţi, cronicari şi proroci, cu un stăpân al albinelor şi un motan vorbitor“.

„Jocul cu timpul“

Cu cuvintele autorului (foto dreapta), Istoria Insulei este o încercare de a crea un model în mic al civilizaţiei europene, în care toate procesele istorice se văd ca-n palmă. Într-o oarecare măsură este o continuare a romanului Laur, o nouă tentativă de a pune faţă în faţă două lumi – Evul Mediu şi contemporaneitatea. În fond, epoca modernă poate fi descrisă prin două metode: să povesteşti ce are, ce-i este propriu, sau să povesteşti ce-i lipseşte. Exact asta încerc să fac, propunând o optică triplă: cititorul află despre unele şi aceleaşi evenimente din gura unui cronicar medieval, din comentariile unor contemporani despre cronică, şi toate acestea trec prin filtrul artei: un regizor francez face un film despre istoria Insulei. Am vrut să creez un efect stereo, care coincide în mare parte cu punctul meu de vedere“.

În sfârşit, comentatoarea Galina Iuzefovici consideră că:

Susan Sontag
Susan Sontag
Evgheni Vodolazkin
Evgheni Vodolazkin
„Jocul straniu, derutant şi tulburător cu timpul, suprapunerea incitantă a două ritmuri de viaţă diferite ne permit să vorbim despre acest nou roman ca despre un mare succes al autorului, comparabil cu Laur“.

Citeşte şi:

INTERVIU Evgheni Vodolazkin, scriitor: „Creştinismul este ameninţat acum din toate părţile“

EXCLUSIV INTERVIU Svetlana Aleksievici, scriitor, laureat Nobel: „Putin stârneşte ce e mai rău, mai primitiv în oameni“ VIDEO

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite