George Saunders, scriitor american: „Viaţa înseamnă întotdeauna tragedie şi comedie, lucrând în ture“ INTERVIU

Scriitorul american George Saunders vorbeşte despre felul în care literatura lui nu se poate desprinde de viaţă: trebuie să cuprindă, deopotrivă şi alternativ, atât dramele mici şi mari, cât şi umorul, comedia cotidianului, care nu e nici stridentă, nici planificată.

La cei 62 de ani proaspăt împliniţi, scriitorul american George Saunders are senzaţia că, de când pandemia de COVID-19 a acaparat întreaga planetă, totul a căpătat importanţă, chiar şi cel mai banal aspect al vieţii. De aici s-au născut şi două impulsuri puternice: cel de a scrie şi cel de a fi recunoscător în faţa lumii post-pandemice, una în care va putea, după vaccinare, să-şi viziteze părinţii. Cu alte cuvinte, Saunders se pregăteşte să fie recunoscător în faţa normalităţii. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“,  autorul volumelor „Lincoln între vieţi“ şi „Pastoralia“ povesteşte despre intensitatea gândului cu privire la moarte, dar şi despre sentimentul de nemurire care pune uneori stăpânire pe el. Vorbeşte şi de umor, un ingredient nelipsit din scrierile sale, unde acesta se îmbină perfect cu stranietatea şi cu tragismul vieţii. Asta pentru că Saunders este de părere că o poveste reuşită trebuie să fie ca viaţa.

„Weekend Adevărul“: Domnule Saunders, cum este această perioadă pentru dumneavoastră? Scrieţi mai mult sau, dimpotrivă, vă lipseşte inspiraţia?

George Saunders: Sunt trist, dar foarte productiv. Am destulă inspiraţie, a cărei sursă e chiar tristeţea. Sentimentul acesta brusc că totul contează şi că e bogat în importanţă mă face să mă simt deopotrivă anxios şi viu, ceea ce mă impulsionează să vreau să scriu. Şi am destul timp la dispoziţie zilele astea – aici aş insera nişte suspine. E atât de dificil să pricepi ceva aici, pe Pământ. Chiar acum vedem – cred eu – cât de incredibil de norocoşi suntem să avem o perioadă normală, sănătoasă, fericită. Sau cât de profund neobişnuit este, am mai putea spune. Pentru mine, personal, are ca efect recalibrarea dorinţei mele de a fi mai recunoscător atunci când lucrurile se întorc pe făgaşul normal.

Aveaţi vreun plan pe care pandemia vi l-a dat peste cap?

Da. În martie, aveam de gând să mergem în New Orleans, ca să-mi văd părinţii. Au peste 80 de ani şi să-i văd pe ei e primul lucru pe care o să-l fac odată ce mă vaccinez.

În această perioadă, de criză mondială în sănătate, vrând-nevrând, gândurile noastre au virat adesea şi către moarte. Cum relaţionaţi cu asta?

Sunt împotriva morţii! Da, îmi este foarte frică de ea. În acelaşi timp, mă şi interesează foarte tare. Conştientizarea morţii ne dă, poate, o cale de a trăi. Cu alte cuvinte, ar trebui să încercăm să trăim într-o asemenea manieră în care moartea să pară mai puţin înfricoşătoare. Până acum, pentru mine, nimic nu funcţionează (zâmbeşte).

Cred că sunt unul şi acelaşi lucru – mintea şi corpul. Pur şi simplu le-am dat denumiri separate la un moment dat, iar acum nu putem uita faptul că le-am numit. 

La un moment dat, aţi spus că dacă am putea să realizăm cu adevărat că suntem în viaţă, dar nu şi permanenţi, atunci lumea ar putea să se transforme şi ne-am vedea multe dintre problemele noastre într-o lumină nouă. De ce avem nevoie să realizăm un asemenea lucru?

Nu ştiu, exceptând faptul că singurii oameni pe care i-am întâlnit şi care păreau că sunt deja în acest stadiu au fost practicieni spirituali avansaţi. Aşa că presupun că răspunsul la întrebarea dumneavoastră se găseşte în acele tradiţii. Ceea ce îmi dă mie speranţă este că am avut câteva mici experienţe care m-au învăţat că mintea se poate schimba – nu suntem blocaţi permanent în starea în care se întâmplă să ne găsim. Aşadar, mintea ar putea fi schimbată în feluri în care să ne facă mai fericiţi, mai confortabili şi mai iubitori. Pentru mine, asta înseamnă, de fapt, practica spirituală. Şi avem mii de ani în spate, cu oameni care au fost aici înaintea noastră, care au încercat şi ei să facă asta. Şi ne putem îndrepta atenţia către ei pentru îndrumare şi inspiraţie.

„Nu mă pot opri să fiu captiv şi supraevaluat“

În primul dumneavoastră roman, „Lincoln între vieţi“, aveţi foarte multe paragrafe care te fac să te opreşti puţin şi să te gândeşti cât de mult înseamnă să fii în viaţă. Multe dintre aceste paragrafe ating subiectul relaţiei minte-corp.Credeţi că dăm importanţă trupului într-o manieră greşită?

Cred că sunt unul şi acelaşi lucru – mintea şi corpul. Pur şi simplu le-am dat denumiri separate la un moment dat, iar acum nu putem uita faptul că le-am numit. Sigur, cum stau eu aici, pot să simt cum lucrează atât „mintea“, cât şi „corpul“ şi pot să simt că nu sunt separate. Mă simt puţin agitat astăzi, dar asta înseamnă doar un nume şi o cauză pe care le dau unui anumit sentiment pe care îl am în stomac. Bănuiesc că lucrul la care cred că ar trebui să aspirăm cu adevărat este să fim deziluzionaţi (în sensul de a nu ne face iluzii). Şi ştiu că în acest moment sunt delirant pentru că încă sunt de părere că sunt centrul universului şi încă nu cred cu adevărat că voi muri vreodată – asta, în ciuda răspunsului pe care l-am dat la întrebarea despre moarte; asta e, că nu mă pot opri să fiu eu însumi captiv şi supraevaluat. Dar cred că, dacă am putea să ne antrenăm minţile să înţelegem cu adevărat de unde vine iluzia asta – a unui sine permanent, scindat – ne-ar fi mai bine. Dar acesta este un proces îndelungat şi greu – egoul e ca un bolovan imens în mijlocul drumului şi care nu vrea să se mişte sau să se spargă deloc. Şi e foarte complicat şi foarte abil. Deci: egoul ca un bolovan imens, plin de posibilităţi, şiret, în mijlocul drumului către… rai.

Sunt pur şi simplu recunoscător – profund recunoscător, de fapt – că pot uneori să reuşesc să fiu amuzant. Să fac pe cineva să râdă e cu adevărat un privilegiu.

Când se întoarce bumerangul

Chiar şi într-o poveste precum „Lincoln între vieţi“ aţi reuşit să inseraţi mult umor. Cum reuşiţi să faceţi asta în poveşti care, de altfel, sunt foarte sumbre? Vedeţi această combinaţie ca pe o manieră mai bună de a descrie viaţa?

Da. Vreau să zic că viaţa e plină de umor – asta însemnând jenă, impertinenţă şi momente în care cineva interpretează greşit ce se întâmplă şi aşa mai departe. Amuzant este atunci când există o disjuncţie între ceea ce crede cineva despre cum e lumea şi ceea ce e lumea cu adevărat. Un bărbat are visul de a deveni împărat, dar nu reuşeşte să observe că se aproapie de un rând de scări, şi o ia la vale! Ha! Şi genul acesta de lucru se întâmplă în fiecare moment. Aşa că, pentru mine, umorul, într-o poveste, e doar realism. O poveste care e doar sumbră lasă ceva să-i scape – nu onorează felul în care sunt într-adevăr lucrurile în lume. O viziune strict sumbră este o decizie auctorială şi prezintă numai un univers parţial, în acelaşi fel în care o poveste care e doar amuzantă – cu glume constante şi nici urmă de o consecinţă nefastă, de un moment trist – ar fi, de asemenea, parţială. Bineînţeles, toate poveştile greşesc într-o direcţie sau alta – şi unele dintre cele mai iubite poveşti pe care le avem greşesc într-o direcţie sau alta –, dar viaţa înseamnă întotdeauna tragedie şi comedie, lucrând în ture.

Genul dumneavoastră de umor îşi atinge negreşit ţinta. Cât de mult îl „lucraţi“?

Sincer, încerc să nu mă gândesc la umor prea mult. Esenţa lui, în realitate, este receptivitatea: să observi ceea ce ai pus deja în mişcare. Un tip aruncă un bumerang ca să ucidă o pasăre mică şi drăguţă. Apoi, cineva intră în cameră şi anunţă că o armată străină tocmai a invadat ţara. Umorul e doar amintirea faptului că bumerangul încă e în zbor şi că tocmai a ratat pasărea şi că se întoarce în capul tipului care l-a aruncat.

Umor smerit, ca la Cehov

Cum a evoluat receptarea umorului în cazul dumneavoastră? Aveţi un anumit tip de glume care înainte vi se păreau amuzante, dar pe care acum le găsiţi cel mult seci?

Când eram copil, mult din ceea ce trecea drept umor era jignitor – faţă de femei, faţă de minorităţi, faţă de oricine lipsit de putere. Genul acela de lucruri mi se par vetuste şi josnice. Dar lucrurile pe care le adoram – şi la care chiar râdeam – nu erau aşa. Eram mare fan al lui Monthy Python şi al lui Steve Martin, Carol Burnett şi George Carlin. Şi încă sunt. Singurul lucru care poate că s-a schimbat este că, uneori, mă găsesc gravitând către un tip de umor mai liniştit, mai naturalist, care răsare puţin mai smerit din poveste – cum vedem la Cehov, de exemplu. Dar, aşa cum am spus, tind să nu mă gândesc prea mult la umor. Sunt pur şi simplu recunoscător – profund recunoscător, de fapt – că pot uneori să reuşesc să fiu amuzant. Să fac pe cineva să râdă e cu adevărat un privilegiu.

Am o curiozitate: de ce apar atât de des parcurile tematice în textele dumneavoastră? 

Cred că uneori scriem pur şi simplu despre orice lucru care ne face proza să se lumineze. Din motive pe care nu le înţeleg cu adevărat, pentru mine, acel ceva au fost, pentru o vreme, parcurile tematice. Cred că acea alegere m-a forţat să fiu amuzant. Când eram mai tânăr, aveam tendinţa să încerc să fiu Hemingway, adică tragic şi concis. Dar acela nu eram eu cu adevărat. Şi am descoperit că plasarea unei poveşti într-un parc tematic face ca acea atitudine să fie cam imposibilă.

Nemulţumirile unui scriitor

Recurent, apare, în povestirile dumneavoastră, şi tema nemulţumirii – o întâlnim, de pildă, şi în „Pastoralia“. Ce vă nemulţumeşte, domnule Saunders?

Dar câte nu sunt care să mă nemulţumească (râde). Nu, cred că lumea e dominată de materialism şi corporaţii. Oamenii sunt trataţi rău de către sisteme. Bogaţii continuă să se îmbogăţească, iar vieţile celor săraci continuă să devină din ce în ce mai grele. Şi aşa mai departe. Dar, de asemenea, suferinţa e încorporată chiar în ţesătura a ceea ce suntem. Când a fost ultima oară când aţi fost complet satisfăcută şi perfect fericită? Recent, sper, dar… cât timp a ţinut senzaţia? Cu alte cuvinte, cred că fiinţele umane au dreptul de a fi nemulţumite şi, oricum, suntem predispuşi la asta.

Chiar, este ceva care nu vă place la meseria dumneavoastră?

Sincer, nu mă pot gândi la nimic care să nu-mi placă la meseria mea.

„S-ar putea să vrem să proiectăm o formă mai milostivă a capitalismului“

George Saunders, mândru câştigător al Man Booker Prize 2017; Sursă Foto: Getty Images

Am aflat despre nemulţumirile dumneavoastră, dar personajele pe care le-aţi creat sunt adesea nemulţumite de joburile lor. De ce insatisfacţia la locul de muncă e o temă atât de importantă?

Când am început prima dată să scriu îndeajuns de bine pentru a fi publicat, chiar asta era situaţia în care mă aflam: aveam un job care era şi dificil, şi plictisitor şi care mă ţinea departe de soţia mea şi de copiii noştri. Chiar m-a lovit, cât de ciudată era situaţia. De ce nu puteam să lucrez lângă ei, ca să-i pot vedea? De ce era munca mea atât de ruptă de dorinţele mele reale? Această lume capitalistă creează joburi în care nu există niciun interes cu privire la cum se simte angajatul în timp ce lucrează. Aşa că ne petrecem ore întregi departe de casă, servind interesele altcuiva, într-o manieră care ne epuizează şi care ne face mai puţin prezenţi şi mai puţin voioşi când ajungem acasă.

Dar nu are nimeni de ales.

Acum, nu spun că munca e rea – iubesc să muncesc şi înţeleg şi că lucrurile sunt cum sunt şi nimeni nu are un drept inerent doar să stea acasă şi să scrie. Dar cred că unul dintre simptomele acestei epoci este că am căzut de acord în mod tacit că lucruri precum „valoarea acţionarului“ şi „sustenabilitatea corporativă continuă“ sunt lucruri reale, mai reale decât „simţul demnităţii unui angajat“ sau „acel timp preţios petrecut acasă atunci când copiii noştri sunt mici“. Nu argumentez neapărat împotriva capitalismului, doar încerc să scot în evidenţă că s-ar putea să vrem să proiectăm o formă a lui care ar putea fi mai milostiv, care ar putea să ţină mai mult cont de fiecare individ uman în parte.

Fără teamă: cum să te joci în scris

Una dintre caracteristicile scrierilor dumneavoastră este că cititorul e purtat dintr-un sentiment în altul într-o manieră jucăuşă. E ceva intenţionat, lucrat, sau care curge pur şi simplu?

Genul acela de mişcare o simt ca fiind cea mai veridică şi mi se pare amuzant să creez genul ăla de lume. Aş spune că vine destul de natural, din procesul de revizuire a textului. Dacă citesc după aceea şi simt că povestea mea începe să fie statică sau predicibilă, simt un imbold să zdruncin lucrurile, ceea ce poate rezulta în efectul pe care-l descrieţi. Deci, genul de mişcare despre care vorbiţi este o modalitate de a lupta împotriva plictiselii şi stazei – atât pentru mine, cât şi pentru cititor.

Aş vrea să revenim puţin la romanul dumneavoastră „Lincoln între vieţi“, pentru că, odată cu el, v-aţi depărtat de scriitura dumneavoastră obişnuită. Aţi fost mai prudent? Cum a fost afectat procesul de creaţie?

Practic, mi-am spus: „Asta e ceva ciudat şi nou care cel mai probabil că nu va funcţiona, dar îţi permit să lucrezi pe el vreme de şase luni, iar apoi voi decide dacă voi continua“. În felul ăsta am putut, pur şi simplu, să mă joc. Şi să nu fiu temător.

Punctul de pornire al cărţii l-a reprezentat un eveniment real: faptul că Lincoln mergea în cripta fiului său pentru a-l mai ţine în braţe. Faptul că a fost o figură istorică a făcut ca această imagine să rezoneze mai puternic cu dumneavoastră?

Da, foarte mult, dar şi faptul că aici este o figură istorică atât de iubită. I s-a întâmplat un asemenea lucru oribil chiar în mijlocul Războiului Civil, ceea ce, desigur, a adăugat un nou nivel al dramei întregului ansamblu.

Americanii l-au avut ca preşedinte pe cineva ca Lincoln, un „sfânt al durerii“. Cum vă simţiţi în legătură cu cei mai recenţi preşedinţi, Trump, iar acum, Biden?

Mă simt minunat în legătură cu Biden şi oribil în legătură cu Trump.

Câştigător al premiului Man Booker

Sursa Foto: Captură Youtube RedglassPics

Numele: George Saunders

Data şi locul naşterii: 2 decembrie 1958, Amarillo, Texas, SUA

Studiile şi cariera: 

• Şi-a luat licenţa în inginerie geofizică în 1981 la Colorado School of Mines, iar după absolvire a plecat să lucreze în Sumatra, Indonezia. După un an şi jumătate s-a întors în Statele Unite, unde a fost, rând pe rând, portar, vânzător, muncitor într-un abator.
• În 1986 a fost admis la masteratul de scriere creativă de la Syracuse University.
• Între 1989 şi 1996 a lucrat ca scriitor tehnic şi inginer geofizician, iar din 1996 predă scriere creativă la Syracuse University.
• A debutat în 1986 cu povestirea „A Lack of Order in the Floating Object Room“, publicată în Northwest Review. Primul lui volum de proză scurtă, „CivilWarLand in Bad Decline“, a fost urmat de o carte pentru copii, „The Very Persistent Gappers of Frip“, apoi mai multe volume de proză scurtă, printre care „Pastoralia“ (apărut şi în română, la Editura Humanitas Fiction) şi „In Persuasion Nation“. Primul său roman, „Lincoln între vieţi“ (publicat în română la Humanitas Fiction) a câştigat Man Booker Prize în 2017.
• A primit numeroase premii şi pentru proza sa scurtă. În 2018 a primit Premio Gregor von Rezzori şi a intrat în American Academy of Arts and Letters.
• Saunders publică în mod regulat în „The New Yorker“, „Harper’s Magazine“, „Esquire“, „GQ“ şi „The New York Times Magazine“.

Locuieşte în: Oneonta, New York, SUA