Hagi Zaharie Străinul

Ajunge în  Bucureşti cândva pe la 1776. E un bărbat care ştie bine turceşte, dar rupe şi pe româneşte un pic. Numele lui este Hagi Zaharie, zis Străinul. Nu e turc, nu e alt neam. Nu se recomandă ca făcând parte din vreo naţie. Dar vine direct de la Stambul, din inima Imperiului. Şi are cu el o sclavă, învăluită în voaluri, şi un copil în vârstă de 5 ani.

Acest Zaharie Străinul închiriază un teren şi-şi ridică o prăvălie în care, n-o să vă vină să credeţi, vinde curele. Sunt fâşii de piele bune pentru legat cuferele, pentru ornamentat divanul, pielicele cu nasturi metalici, foarte potrivite pentru cărat în spate calabalâcul ori pentru legat gurile unor butii, borcane şi oale. Cureluşe pentru câini, simple ori ornamentate cu minusculi clopoţei auriţi, brăţări pentru mâini, glezne; coliere cu ţinte. Iar pe lângă acestea, mai vindea pungi şi băieri de pungi, şnururi, şireturi şi chiar năsturei - brodaţi, vopsiţi, de toate mărimile. Era doar o prăvălioară, cum i se spune în documente, dar se găseau multe acolo.

Şi pentru c-a venit vorba despre documente - ei, bine, povestea lui Zaharie Străinul stă scrisă în câteva acte oficiale, publicate în Istoria lui V.A. Urechia. Sunt documente de cancelarie, toate datate 1793, când bietul Zaharie şi-a dat duhul, iar şeful negustorimii din mahala a făcut inventarul.

Oh, nici pe departe nu se mai afla acolo marfa despre care am scris mai sus!  În toată încăperea rămăseseră două-trei lucruşoare - o haină veche, câteva curele scorojite de vreme şi o cutie goală, pe fundul căreia era scris cu chirilice cuvântul Stambul. Nici măcar tejgheaua nu se păstrase.

În mod normal când murea cineva fără testament, fără urmaşi, se vindeau bunurile defunctului, pentru a se plăti ceremonia religioasă şi celelalte - pomeni, rugăciuni, lumânări - fără a căror lumină cadavrul nu putrezea  cuviincios. Dar de data aceasta nu prea era nimic de vândut, deşi la vremea aceea totul se păstra, nu existau lucruri de aruncat.

Aceste câteva obiecte, rămase în prăvălia lui Zaharie făceau exact 3 taleri şi deja fuseseră scoase la mezatul telarilor, când a apărut un tânăr, mai mult un puşti, cu toate că susţinea că are 20 de ani şi că deja e meseriaş, cojocar în Bucureşti, cu patalama şi ceva clientelă. Numele lui era Stoian şi era fostul sclav al negustorului de curele. Îl crescuse avusese grijă de el. Iar acum, în semn de recunoştinţă, se oferea să plătească toate cheltuielile de înmormântare şi ce mai era. În schimb, voia haina veche aşa putrezită cum se afla, ca să-i amintească de Zaharie, care fusese un om cum mai rar.

Iar de aici începe miezul poveştii, acea parte desfătătoare, pe când Zaharie era tânăr, un bărbat care se se uita la tine o dată şi te făcea praf. Călcase în picioare toate străzile cartierelor mărginaşe, bătuse pe la uşi şi dansase noapte pe plajă. Învârtea multe şi ştia multă lumea.

Averea lui era o căruţă plină de lucruri utile, cutii, ascunzători săpate în oişte şi chichiţe în care îşi ţinea banii şi actele, iar mai presus de toate o punguliţă, cât o  spinare de şoarece, în care păstra 7 diamante, scoase în mod abuziv din colierul unei neveste de dragoman.

Stambul, zi topită de vară, răcorită de răsuflarea Bosforului. Pe străzi se mişcă şalvari înfloraţi, picioare elegante, de cai.  Dinspre port, o coloană de sclavi urcă alene, femei cocoşate de cât se chirciseră sub puntea unei corăbii, bărbaţi încătuşaţi, câţiva bieţi gardieni, nevoiţi să plesnească din bice, într-o zi bună de trândăvit. Plus Zaharie, cocoţat pe capra căruţei.

Cam aşa a fost întâlnirea dintre el şi Stoian, care pe atunci abia intrase în al cincilea an al vieţii lui, dar deja era „om” umblat:  de luni bune se plimba dintr-un loc într-altul, de la Plovdiv în Crimeea şi apoi la Stambul.

 Inexplicabil,  privirea lui Zaharie s-a lipit de copil. Din cauza foamei, ochii îi păreau şi mai mari, iar cum înainta ţinându-se de fustele maică-sii, părea plăpând, împiedicat de nişte picioare de om obosit. Înfăşurat într-o cârpă pe care o flutura briza mării, arăta ca un cartof ţinut sub jetul de apă. În aer şficuiau bicele, pe pavajul oraşului cădeau cu lentoare fructele coapte. Şi în căldura care ameţea  totul, în colcăiala de robi asudaţi, biruit de mirosul de zarzăre şi de sunetul îndepărtat al valurilor Bosforului, Zaharie a simţit că toate lucrurile îşi pierduseră din valoare. Oamenii din jur se topiseră, animalele se evaporau în aerul verii şi din toată mişcare oraşului rămăseseră numai ochii unui om mic.

A dat bice cailor, urlând  ca un disperat. În calea lui s-au răsturnat coşurile, au zburat câteva zeci de găini, ogarii s-au luat la întrecere, iar vasele, frumos aşezate, în piramidă, s-au făcut praf.

Când lumea şi-a revenit după haos, Stoian şi mama lui dispăruseră, iar căruţa lui Zaharie alerga spre poarta oraşului.

Toată această călătorie în valuri de praf şi-o aduce aminte Stoian, în timp ce strecoară cu grijă în buzunar un lucruşor cenuşiu. În urma lui, în marginea Pieţei de zdrenţe, rămâne o haină care fusese cândva fala unui vânzător de curele.