Ileana Mălăncioiu: „Societatea noastră e dominată de mediocri“

Ileana Mălăncioiu (centru), la lansarea volumului de interviuri „ Am reuşit să rămân eu însămi“, la standul Polirom, alături de Eugen Negrici şi Martha Petreu

Sâmbătă, la Târgul de Carte Gaudeamus, a fost lansat volumul de interviuri „Am reuşit să rămân eu însămi“ al scriitoarei Ileana Mălăncioiu, publicat de editura Polirom. În volum este publicat şi un interviu pe care leana Mălăncioiu mi l-a acordat odinioară, în care scriitoarea spune că, după Revoluţie, nu a existat „niciun vinovat tragic” care să-şi piardă somnul pentru că i-ar avea pe conştiinţă pe cei morţi.

Poeta Ileana Mălăncioiu spune, într-unul din interviurile publicate în volumul „Am reuşit să rămân eu însămi” (editura Polirom) că, după Revoluţie, personaje sinistre au putut provoca tragedia altora şi că dosariada face jocul Securităţii.

Cum ne situăm între „Crimă şi moralitate”, titlul unei cărţi scrise de dumneavoastră?

Înainte de toate trebuie să spun că eu nu mă pricep la politică. Dar cred că antenele pe care le am pentru suferinţă şi pentru moarte m-au ajutat să mă înşel mai puţin decât alţii, iar textele scrise la începutul anilor ‘90 să-şi menţină valabilitatea.

Iniţial, cartea dumneavoastră era subintitulată Eseuri politice. Cum priviţi dosariada actuală şi deconspirările CNSAS?

Din păcate, dosariada aminteşte în mod frapant de mineriadă. Întâi, fiindcă ea face jocul Securităţii. Domnul doctor Turcu se întoarce printre noi victorios, ne vorbeşte cu seninătate despre cei racolaţi de oamenii dumnealui şi dă indicaţii preţioase la CNSAS, iar dosarele de urmărit sunt amestecate, în mod voit, cu cele de turnător.

O fată dezinvoltă de la Realitatea TV ne explica odată că e normal să fie aşa, pentru că nu era nimeni urmărit chiar degeaba.

La fel de întristător mi se pare şi faptul că o anonimă de la dosar poate să ajungă în pagina unui ziar şi să se intre încă o dată cu bocancii în viaţa ta. Fiindcă cel care „te lucra” nu o făcea pentru a demonstra că eşti deşteaptă, talentată, frumoasă şi devreme acasă.

Ce impact va avea raportul Tismăneanu privind crimele comunismului?

Nimic deosebit. Raportul are peste 600 de pagini. Ca atare, mă îndoiesc că domnul Băsescu ar fi în stare să-l citească. Dar cred că îi va putea folosi ca alibi şi că va uza de el în funcţie de împrejurări ori de client.

Aţi scris despre vina tragică la greci, la Shakespeare, Dostoievski, Kafka. Cine poartă vina carenţelor din politica românească post-revoluţionară?

Societatea noastră e dominată de personaje mediocre, care pot provoca tragedia altora, dar nu pot trăi ele însele o tragedie. În evenimentele din decembrie au fost ucişi peste 1.000 de oameni, dar nu a existat niciun vinovat tragic care să-şi piardă somnul pentru că-i are pe conştiinţă şi care să sfârşească prin a se preda de bunăvoie în faţa instanţei, ca să se-mpace astfel cu legea şi cu sine.

Mai polemizaţi cu Andrei Pleşu, a cărui Minima moralia aţi publicat-o în serial, în Viaţa Românească?

Am polemizat cu Andrei Pleşu - şi nu cu te miri cine - dată fiind marea preţuire pe care i-o acord. Titlul volumului e dat de un eseu axat pe un text al său din Dilema, în care îi certa pe demonstranţii şi pe drept-credincioşii săi prieteni aflaţi de partea opoziţiei pentru lipsa curajului civic dinainte de 1989 şi ne spunea că el nu poate ridica piatra, ci se conformează cuminte versetelor din Evanghelia după Ioan consacrate alungării din cetate a  femeii păcătoase.

Argumentul meu era că nu te poţi revendica şi de la Biblie, care te învaţă să nu ridici piatra, şi de la disidenţă, care te învaţă să o ridici. Acum, când scrie despre îngeri, nu mai avem de ce polemiza.

Care ar fi resorturile poeziei dumneavoastră? Unde vă refugiaţi pentru a găsi „spaţiile dintre cuvinte”?

Mi-e greu să mă definesc singură. Apelez la Eugen Negrici care spunea că noutatea adusă de mine ar consta în faptul că am perceput „consubstanţialitatea vieţii şi a morţii”. Gellu Naum spunea că teoria strică omenia. Într-o scrisoare expediată pe 30 mai 1985, de la Rohia, Nicolae Steinhardt îmi spunea: „Ca şi în tabloul lui Dali unde răstignirea e văzută de sus, aici euharistia apare din perspectiva divinităţii. Noi mâncăm şi bem trupul şi sângele Domnului. El materialitatea noastră tot lumii o dăruieşte. Imaginea prefacerii sângelui nostru în flori roşii şi a trupului nostru în pâine este întru totul evanghelică”. Mă refugiez şi eu în asta pentru a găsi „spaţiile dintre cuvinte”. (Interviu realizat pe 18 decembrie 2006)