„Inima îndrăgostită: O istorie neconvenţională a iubirii“

De ce este inima cel mai cunoscut simbol din lume?Istoricul Marilyn Yalom, soţia psihiatrului şi scriitorului Irvin D. Yalom, ne dă nişte răspunsuri în cartea „Inima îndrăgostită: „O istorie neconvenţională a iubirii“, care apare la editura Nemira în februarie, în ton cu spiritul de Valentine's Day şi de Dragobete.

Cum a apărut legătura dintre inimă şi iubire? Cum a devenit inima simbolul suprem al iubirii şi cum a evoluat acesta în decursul timpului, din vremea Scripturilor până în era emoticoanelor din social media? De ce este inima cel mai cunoscut simbol din lume? Răspunde istoricul Marilyn Yalom, soţia psihiatrului şi scriitorului Irvin D. Yalom, în cartea „Inima îndrăgostită: O istorie neconvenţională a iubirii“, care apare la editura Nemira în februarie.

Pictura, literatura, teatrul sau teologia ultimelor două milenii oferă, separat şi împreună, un răspuns fascinant şi deschid noi posibilităţi de a privi emoţia umană supremă. Marilyn Yalom păşeşte cu atenţie într-un muzeu nesfârşit, unde redescoperă îndrăgostiţi şi poveşti celebre sau uitate, mergând din Egiptul antic până în era Facebook-ului, într-o revizitare inedită a nesfârşitei istorii a iubirii.

„Atracţia însăşi exercitată de imaginea inimii îndeamnă la interpretări estetice, filosofice şi psihologice. Simetria sa perfectă şi culoarea îndrăzneaţă se adresează simţului frumosului din noi. Cele două jumătăţi egale ale sale care se contopesc duc la ideea filosofică, dragă lui Platon, că orice fiinţă caută unirea cu sufletul său pereche. Iar la un nivel inconştient, lobii rotunjiţi evocă imaginile sexuale ale sânilor şi feselor. Din toate aceste motive, şi nu numai, simbolul medieval al inimii a întruchipat diferite idei despre dragoste, pline de înţelesuri, pentru diferite grupuri de oameni în diferite epoci şi locuri.“

Marilyn Yalom (n. 1932) este istoric de origine americană, specializat în studii de gen. De-a lungul timpului, a predat la multe universităţi şi institute de cercetare din Statele Unite ale Americii, printre care The Clayman Institute for Gender Studies de la Stanford University. Este autoarea unor volume care s-au bucurat de un real succes şi au fost traduse în multe limbi: A History of the Breast, A History of the Wife, Birth of the Chess Queen. În anul 2013, cartea ei How the French Invented Love a fost nominalizată la Premiul pentru Cea mai bună carte decernat de American Library, filiala Paris, şi la alte distincţii. Cel mai recent volum al său este The Social Sex: A History of Female Friendship, pe care îl semnează împreună cu Theresa Donovan Brown. Locuieşte în Palo Alto, California.

Inima şi creierul

În 1628, medicul englez William Harvey publica o broşură în latină, care avea să revoluţioneze medicina. Volumul său de 72 de pagini, Exercitatio anatomica de motu cordis et sanguinis in animalibus (cunoscut ca Despre mişcarea inimii şi a sângelui în animale), oferea dovada că funcţia principal a inimii era de a pompa sângele în corp. Această concepţie absolut nouă despre inimă contrazicea două mii de ani de credinţe medicale.
Încă de la vechii greci, de la Pitagora în secolul al VI-lea î.Hr. şi Hipocrat peste două secole, se credea că în corpul uman se află patru umori. Se considera că e necesar pentru sănătatea oamenilor să existe un echilibru între cele patru umori. Iar rolul inimii, ca şi acela al Soarelui în relaţie cu Pământul, era să încălzească sângele şi astfel să regleze umorile. În plus, adepţii lui Hipocrat credeau că în inimă sunt situate toate funcţiile mentale, printre care şi inteligenţa umană.
Filosofi i aveau însă alte păreri despre funcţiile inimii. Platon credea că aceasta e în primul rând sediul emoţiilor, iar creierul, sediul inteligenţei. Aristotel îi acorda o importanţă chiar mai mare inimii: organ central al vieţii, originea tuturor plăcerilor şi chinurilor, sursa căldurii corporale. În plus, producea şi pneuma, aerul care anima sufl etul. Cât despre intelect, pe care grecii îl numeau nous, în schema lui Aristotel nu-i corespundea niciun organ anume.
În secolul al II-lea d.Hr., marele medic grec Galenus a contestat supremaţia inimii aristotelice. El credea că inima funcţionează împreună cu ficatul şi cu creierul. Sediul gândirii raţionale era în creier, al emoţiilor, în inimă, iar al nutriţiei, în ficat. Ideile lui Galenus au dominat educaţia şi practica medicală mult după moartea lui, răspândite prin numeroase traduceri în arabă şi ulterior în latină.
Gânditorii Evului Mediu care încercau să împace ideile medicale cu doctrina creştină au intrat şi ei în dezbaterea care opunea modelul aristotelic al inimii şi pe cel al lui Galenus. Dacă inima era sediul sufl etului, potrivit doctrine iudeo-creştine, atunci cum de pătrundea sufl etul în inimă? De motu corduis (Despre mişcarea inimii), scrisă de Alfred Englezul (sau Alfred de Sareshel) este un exemplu al felului cum au răspuns gânditorii medievali la această întrebare. Cum trupul, „al cărui material e solid şi opac“, şi sufletul, „care are o natură foarte subtilă şi acorporală“, au proprietăţi atât de diferite, el postula prezenţa „unui mediu anume, care participă la natura amândurora“. Acest „mediu“ pătrundea în corp prin aerul pe care îl respirăm şi se amesteca în inimile noastre cu sângele. Filosofii creştini din secolele XIII–XIV credeau că trupurile sunt conectate la univers, nu că ar fi entităţi independente. În acest system interconectat între oameni şi cosmos, inimile erau agenţii cruciali care ajutau „spiritul“ să intre şi să iasă din sânge.
Renaşterea a dus la o nouă înţelegere a inimii, pe măsură ce atât practicienii, cât şi artiştii începeau să observe corpul cu propriii ochi, renunţând să mai repete orbeşte teoriile epocilor anterioare, şi să reproducă părţile corpului cu mai multă acurateţe în desene, picturi, sculpturi şi în ilustraţiile cărţilor. Celebrele caiete ale lui Leonardo da Vinci (1452–1519), însumând aproximativ cinci mii de pagini, conţin sute de schiţe ale corpului uman, iar multe dintre ele înfăţişează inima. Leonardo a profi tat de practica disecţiilor pe oameni, care fusese readusă la viaţă încă din 1315 în Italia, dar putea fi oricând interzisă, în funcţiile de toanele papilor. Leonardo a făcut multe disecţii pe animale, iar cunoştinţele lui despre anatomia cardiacă se bazau mai ales pe inimile de bou. Strălucitoarele observaţii consemnate în scris şi sublimele lui desene se datorează faptului că s-a dedicat vreme îndelungată cercetării inimii.
Andreas Vesalius (1514–1564), născut cu puţini ani înaintea morţii lui Leonardo, este considerat părintele anatomiei moderne. El a stabilit un nou standard pentru investigaţia ştiinţifi că în capodopera sa, De humani corporis fabrica (Despre funcţionarea corpului uman), publicată în 1543. Ca student la medicină, iar mai apoi profesor de chirurgie şi anatomie la Universitatea din Padova, Vesalius avea permisiunea de a face disecţii pe cadavre, mulţumită unui judecător care îi trimitea corpurile criminalilor executaţi.

În secolul al XVI-lea, disecţia era încă practicată cu discreţie. Cu câţiva ani în urmă, când am vizitat Universitatea din Padova, am fost condusă în subsolul unei foarte vechi clădiri de medicină, unde se făcuseră disecţii. Mi s-a spus că iniţial cadavrele erau aduse în amfiteatru noaptea, printr-un pasaj subteran. Tratatul deschizător de drumuri al lui Vesalius, cunoscut pur şi simplu drept Fabrica, a cunoscut un succes imediat şi a avut parte de numeroase reeditări, unele piratate, altele prescurtate, unele traduse, altele corectate chiar de către Vesalius. Care e cauza acestui succes fără precedent? Fără îndoială, nu proza pompoasă în latină a autorului, ci mai degrabă felul în care şi-a folosit metoda ştiinţifică. El a tras concluzii bazându-se pe propriile observaţii, experimente şi descoperiri. Deşi îşi începuse cariera medicală ca un adept confirmat al lui Galenus, ca toţi medicii europeni, el a continuat pur şi simplu prin a arăta unde se înşela Galenus. De exemplu, la baza inimii nu există niciun os. Septul inimii (perete care desparte un spaţiu în corp) nu este poros. Bărbaţii şi femeile au un număr egal de coaste; Galenus susţinuse că bărbaţii au o coastă în minus, bazându-se pe povestea biblică a lui Adam şi a Evei. Chiar dacă menţine anumite aspecte ale fiziologiei lui Galenus, Vesalius a făcut mai mult decât orice alt om de ştiinţă din secolul al XVI-lea pentru a-l detrona pe Galenus din poziţia de autoritate de care se bucurase timp de treisprezece secole. Peisajul interior al corpului uman avea să se schimbe pentru totdeauna.
Vreme de trei sute de ani, până la publicarea Anatomiei lui Gray, studenţii la medicină au învăţat din Vesalius pentru lecţiile de anatomie. Totuşi, deşi Vesalius făcuse paşi uriaşi, ideile nefondate despre corpul uman continuau să înfl orească. Una dintre credinţele cele mai ciudate asocia uterul şi inima. Cum în credinţa populară inima era considerată sediul iubirii, iar despre uter se ştia că poartă fructul iubirii, acestuia i-au fost acordate calităţi ce fuseseră mult timp atribuite inimii, precum dragostea, bucuria şi receptivitatea. Într-adevăr, un text publicat în 1522 conţinea imaginea unui uter în formă de inimă – aceeaşi formă folosită în romane pentru a reprezenta iubirea erotică.

Această idee eronată a supravieţuit zeci de ani. Pe la 1560, un manual destinat moaşelor engleze descria uterul ca fiind „nu perfect rotund… mai degrabă cu forma inimii de om, aşa cum e în picturi“. Comparaţia cu inima venea, în mod evident, din tradiţia artistică medievală, nu din noile cunoştinţe anatomice datorate disecţiei. Asocierea între inimă şi uter s-a perpetuat nu numai în manualele pentru moaşe, ci şi în alte lucrări medicale serioase, publicate în Anglia şi pe continent. Studiile anatomice iniţiate de Vesalius nu erau de ajuns pentru a aboli interpretările mai vechi şi fanteziste ale părţilor fetişizate ale corpului, precum inima, uterul şi penisul. De altfel, Vesalius însuşi este răspunzător pentru una dintre gravurile din Fabrica în care înfăţişa anatomia vaginală feminină în forma unei inimi.
William Harvey a înlăturat toate ideile greşite despre inimă, moştenite de la Galenus, de la Vesalius şi de la alte autorităţi în materie. El a demonstrat pentru prima data că arterele pompează sângele de la inimă prin tot corpul şi că venele duc înapoi sângele la inimă. Inima, nu fi catul, este sursa mişcării sângelui, contracţiile regulate ale inimii dirijând fluxul sângelui. Fiecare bătaie a pulsului semnalează o contracţie a inimii, care împinge sângele în artere. Tot sângele din ventriculul drept merge la plămâni, apoi, prin venele pulmonare, la ventriculul stâng, care, în schimb, pompează sângele în restul corpului.
Cititorii se întreabă probabil de ce dedic atât de mult timp istoriei medicinei. Ce relaţie există între inima îndrăgostită şi inima medicală? Aproape niciuna. Ei bine, tocmai aceasta este ideea. Din clipa în care oamenii de ştiinţă au preluat conducerea, aşa cum s-a întâmplat din Renaştere încoace, inima metaforică a trebuit să se apere, ca să nu ajungă doar o biată pompă.
În perioada medievală, inima era universal acceptată ca sediul evident al dragostei. Săgeata iubirii trecea prin ochi, fără să-i rănească, şi lovea inima cu toată puterea. Plăcerea şi chinul „dragului“ se aflau în inimă.
Noile descoperiri medicale care au început în Renaştere au pus sub semnul întrebării ideile înrădăcinate despre sediul emoţiilor umane. În 1598, când Neguţătorul din Veneţia a fost pus pentru prima dată în scenă, de multă vreme nu mai era de la sine înţeles că doar inima e sălaşul dragostei.
După ce Harvey a demistifi cat anatomia şi funcţiile inimii, gânditorii francezi şi englezi au început să considere creierul drept sediu al iubirii. Descartes în Franţa, Hobbes şi Locke în Anglia au identificat toate aspectele conştiinţei cu creierul, privând astfel inima de orice asociere cu dragostea.
Pentru Descartes (1596–1650), trăsătura definitorie a omului este mintea, spiritul sau sufletul – termeni pe care îi foloseşte oarecum fără discriminare. Deşi inima este esenţială pentru viaţă, se înţelegea că reprezintă doar unul dintre organele corpului şi că nu are nicio legătură cu emoţiile sau cu gândirea. Această separare a corpului şi a sufletului (a minţii şi a spiritului) a devenit cheia de boltă a dualismului său filosofic. Bine-cunoscuta sa formula „gândesc, deci exist“ a situat esenţa omului în cap şi a înlăturat orice pretenţie la afecte a inimii. În perioadele anterioare, susţinătorii inimii ar fi putut scrie: „Simt, deci exist.“ Chiar dacă Descartes putea fără greutate să localizeze inima în piept, iar creierul în craniu, nu ştia unde să situeze sufletul nemuritor. Unele autorităţi clasice, precum Platon şi Galenus, îl plasaseră în cap, dar altele, precum Aristotel şi Hipocrat, favorizau inima. Catolicismul asocia în mod clar sufletul cu inima, dar cum inima e materială, ca şi restul trupului, Descartes nu a putut să o desemneze drept sediu al sufletului.
În privinţa dragostei, Descartes scria că atunci când vedem un obiect al iubirii, în creier se formează un gând pe care sângele îl duce la inimă. Sângele, „de multe ori rarefi at, tot trecând prin inimă“, trimite spre creier ceea ce Descartes numeşte „spirite“. Aceste spirite, „care întăresc impresia pe care o formase primul gând despre obiectul iubit, fac ca sufl etul să se întoarcă mereu la gândul respectiv. Şi în aceasta constă pasiunea iubirii.“
În aceasta constă pasiunea iubirii? Doamne fereşte! Oricărui om care a fost vreodată îndrăgostit această analiză i se va părea şchioapă, dacă nu chiar absolut ridicolă.
O asemenea analiză reducţionistă a dragostei ne spune tot atât de multe despre iubire, pe cât ne spune o reţetă despre gustul unei prăjituri. Retrogradarea aplicată inimii de către Descartes nu a rămas necontestată. Principal adversar i-a fost tânărul său contemporan Blaise Pascal (1623–1662), care era şi matematician, om de ştiinţă şi fi losof. Pascal nu a renunţat niciodată la inimă, considerând-o mereu superioară creierului. El a separat inima de creier şi sentimentele de gândire într-o aserţiune frecvent citată: „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte.“ Fără a nega valoarea raţiunii, Pascal a pus accentul pe un alt tip de cunoaştere, percepută instinctiv de inimă şi inaccesibilă gândirii raţionale. Inima lui Pascal a rămas deschisă spre taina iubirii, atât în formele sale umane, cât şi în cele divine.
Rivalitatea dintre inimă şi cap a devenit tot mai mare în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Empiriştii englezi Thomas Hobbes şi John Locke au atacat inima, susţinând creierul, în conjuncţie cu simţurile, ca determinanţi primary ai comportamentului uman. În acest proces, Hobbes, Locke şi ulterior David Hume au întors pe dos secole de refl ecţie asupra naturii umane. Ei au impus o nouă înţelegere a felului cum bărbaţii şi femeile ajung să aibă gânduri şi emoţii, potrivit căreia fi inţele umane sunt robite ciudăţeniilor minţii lor. Iar inima? În inovatorul său volum Leviathan (Leviatanul, 1651), Hobbes a dat un răspuns mecanicist: „Căci ce e inima, de nu un izvor; iar nervii, tot atâtea coarde; şi articulaţiile care pun tot trupul în mişcare?“ Locke a continuat atacul împotriva semnifi caţiei inimii. El definea o persoană nu prin conţinutul inimii sale, ci prin lucrarea minţii. În Essay Concerning Human Understanding (Eseu asupra intelectului omenesc, 1706), el a susţinut că creierul (sau mintea) este la început ca o tăbliţă goală şi că ajunge la cunoaştere prin intermediul simţurilor. Omul este definit ca o fiinţă gânditoare, o inteligenţă, o conştiinţă, iar acest fapt îl plasează „deasupra celorlalte fi inţe sensibile“. În mod notabil, Locke nu vorbeşte niciodată despre inimă.
Filosoful englez a avut o contribuţie considerabilă la noua cartografie a sinelui în gândirea occidentală. Împreună cu alţi gânditori din secolul al XVII-lea, Locke i-a dat un sunet inimii. De aici înainte, filosofii şi medicii iluminişti aveau să conceapă inima în termeni materialişti şi să abandoneze vechile sale sensuri metaforice. (Copyright Editura Nemira)