INTERVIU Adrian Botez, redactor-şef al Editurii Polirom: „Deşi poate părea surprinzător, sunt foarte mulţi tineri care citesc literatură“
0Adrian Botez, redactor-şef al Editurii Polirom, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre munca dintr-o redacţie de editură, traseul cărţilor, noua colecţie „Biografii romanţate“ şi despre legătura dintre redactor şi scriitor.
„Rolul redactorului este esenţial în facerea unei cărţi“, aşa îşi începe Adrian Botez introducerea în „bucătăria“ unei redacţii de editură. Printre altele, Adrian se ocupă şi de coordonarea „Biografiilor romanţate“, o nouă colecţie a Editurii Polirom. Mai mulţi scriitori români au fost provocaţi să scrie poveştile unor personalităţi, iar proiectul a început cu Brâncuşi, Caragiale, Enescu, şi Maria Tănase, ale căror poveşti au fost scrise de Moni Stănilă, Bogdan-Alexandru Stănescu, Dan Coman şi Simona Antonescu.
Weekend Adevărul: Eşti redactor-şef al Editurii Polirom. Ce presupune munca ta de zi cu zi?
Adrian Botez: Funcţia implică în primul rând multă muncă administrativă, de la repartizarea manuscriselor către redactori, stabilirea termenelor-limită, intervenţii când apar probleme mai complicate, până la coordonarea cu departamentele tehnoredacţie şi grafică, astfel încât să existe cât mai puţini timpi morţi pe parcursul pregătirii unei cărţi pentru tipar. Dar totodată înseamnă şi comunicare cu autorii sau alte persoane implicate în procesul editorial şi bun de tipar pe versiunea finală a cărţii. Desigur, toate acestea (şi altele, pe care nu le mai menţionez, ca să nu plictisesc cititorii) nu exclud redactarea propriu-zisă pe anumite cărţi, în perioadele aglomerate (care apar cam tot anul), pentru că manuscrisele trec prin două corecturi la noi, cea de-a doua fiind pe varianta paginată. Dar, din fericire, pe toate acestea le împart cu celălalt redactor-şef de la redacţia din Iaşi, Ioana Aneci, pe ale cărei calm şi experienţă sunt de-a dreptul invidios. În plus, dacă este vorba despre mine, mă ocup de asemenea de colecţia „Biografii romanţate“ şi de gestionarea manuscriselor de literatură, dar acestea nu sunt în nici un fel legate de munca din redacţie.
Dintr-un interviu pe care i l-ai acordat lui Cristian Teodorescu, pentru „Caţavencii“, am aflat că drumul tău profesional a trecut prin corectura de ziar, corectura de carte, după care ai devenit redactor de carte. Tu cum vezi acest parcurs? A fost unul al acumulărilor? Simţi că ai ajuns acolo unde trebuie?
Cu siguranţă a fost unul al acumulărilor. Şi este unul al acumulărilor. Dacă am învăţat definitiv ceva despre branşa editorială e că, de fapt, întotdeauna mai ai ceva de învăţat. Probabil că voi învăţa ceva şi în ultima săptămână înainte de pensie. Asta le spun şi colegilor noi care vin redacţie: cea mai mare greşeală pe care pot să o facă e să creadă în orice moment că ştiu tot ce este de ştiut despre meseria asta. Nu este niciodată adevărat. Cum i-am spus şi lui Cristian Teodorescu, parcursul a fost oarecum întâmplător şi a început când m-am angajat la un ziar local din Iaşi, în urma unui anunţ de angajare, pe postul de corector. Primele lecţii, foarte importante, acolo le-am învăţat. Apoi, alte lecţii, ceva mai dure, le-am învăţat în primul an de Polirom, pe când eram corector. Dar tot aici mi-am găsit o cale a mea, care îmi place şi atunci când nu îmi place, care mă pasionează şi mă provoacă mereu. Aşa că da, cred, cel puţin deocamdată, că sunt acolo unde trebuie să fiu.
Mi-ai explicat ce face un redactor-şef. Să revenim însă la meseria de redactor. Care e rolul punctual al său în facerea unei cărţi? Într-un text pentru „Dilema Veche“, ai vorbit despre provocările redactorului. Ai povestit acolo chiar şi despre o situaţie mai încordată, de la începuturile carierei tale. Dar eu voiam să te întreb dacă îţi poţi aminti şi situaţii amuzante din aceeaşi serie de interacţiuni între redactor şi scriitor.
Rolul redactorului este esenţial în facerea unei cărţi. Toată lumea ştie, cred, că el face prima corectură şi cea mai importantă pe un manuscris. Dar de fapt face mult, mult mai mult de atât. El primeşte acel manuscris în forma brută, aşa cum a fost trimisă de autor. Uneori e nevoie de multă corectură, alteori nu, însă ceea ce trebuie să facă redactorul de fapt e să ia acel fişier, să îşi imagineze cum va arăta în forma lui finală, de carte proaspăt ieşită din tipar, şi pe tot parcursul lui în editură să se asigure că va lua acea formă. Trebuie să se asigure că nu sunt probleme de structură, că a dat indicaţii corecte de paginare tehnoredactorului şi că paginarea se face în concordanţă cu specificul colecţiei, dar şi al cărţii propriu-zise, că nu lipseşte sau nu este de prisos nimic. Totodată se consultă cu graficianul pentru copertă şi stabileşte textele de pe copertă. Se asigură că nu sunt probleme de copyright, consultându-se mereu cu colegii specializaţi pe acest domeniu. Urmăreşte şi a doua corectură şi intervine când este necesar. În tot acest timp comunică limpede şi eficient cu autorul, negociind, argumentând, răspunzând oricăror nelămuriri. Pe scurt, îşi urmăreşte cartea de la intrarea în editură până la plecarea în tipar. Cât despre numele lui, curioşii îl vor găsi mereu la finalul cărţii, în caseta tehnică. Şi, din păcate, uneori, dacă din diverse motive nu a făcut ce trebuia făcut, în cronici negative de carte (am păţit-o şi eu). Pentru că, mai ales pentru cititorii obişnuiţi, chiar dacă rolul lui, cum am spus, este unul de maximă importanţă, redactorul este o persoană foarte discretă, care iese în evidenţă mai ales prin eşecuri, nu prin reuşite.
În meseria de redactor apar tot felul de situaţii, de la groaznice la amuzante sau grozave, cum ai zis. O întâmplare amuzantă, pentru mine, a fost când am primit dosarul cu şpaltul unei cărţii şi, când l-am deschis, am descoperit cu uimire că conţinea deopotrivă text dactilografiat, text scris de mână, cu intercalări nu foarte clare, poze lipite direct pe şpalt sau prinse cu cleştişoare de rufe şi o structură, să zicem, cel mult orientativă. Am fluierat a pagubă, apoi am râs bine, apoi m-am apucat de treabă. A fost poate una dintre cele mai interesante şi totodată amuzante redactări. M-am simţit la final ca după rezolvarea unui puzzle din ăla de câteva mii de piese. A ieşit o carte frumoasă. Întâmplări grozave sunt şi când descoperi oameni absolut delicioşi, despre care sau pe care i-ai citit, dar nu îţi poţi imagina cum sunt în realitate. Un astfel de om a fost Emil Brumaru, care îmi însenina întotdeauna ziua când trecea pe la redacţie. Eu îl rugam mereu să scrie o carte de memorii şi el mă avertiza mereu (şi cu un an înainte) că urmează o nouă carte de poezii. O altă persoană minunată, de exemplu, este domnul Radu Cosaşu. Am avut norocul şi privilegiul de a lucra pe unul dintre volumele lui de „Supravieţuiri“, iar de atunci lucrăm pe toate cărţile lui împreună. Şi nu este doar un scriitor extraordinar, ci şi un om extraordinar, cu care este suficient doar să vorbeşti puţin la telefon pentru ca o zi extrem de proastă să se însenineze. Şi acum îmi vine uneori să îl sun aşa, fără motiv, doar pentru plăcerea de a mai vorbi cu el despre una-alta.
Cum reuşeşte un redactor să evite o ciocnire în relaţia dintre el şi scriitor?
Răspunsul e simplu aici. Comunicare şi negociere pe bază de argumente. Uneori ajungi la concluzia că autorul are dreptate, alteori autorul ajunge la concluzia că tu ai dreptate. Important, cred eu, e să nu se ajungă la o ciocnire a ego-urilor, ci să se menţină o comunicare cât mai productivă. Redactorul şi autorul sunt o echipă şi, ca în orice echipă, uneori apar şi neînţelegeri, dar niciodată nu trebuie pierdut din vedere obiectivul echipei: cea mai bună variantă a cărţii pentru tipar.
Vorbeşte-mi despre apariţia noii colecţii de la Polirom, „Biografii romanţate“. A cui a fost ideea?
Ideea a fost iniţial a echipei de la Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi, care pentru ediţia FILIT din 2018 a realizat un astfel de proiect local, „Scriitori de poveste“, care s-a bucurat de mult succes. După ce am vorbit cu cei de acolo, am hotărât să pornim un proiect asemănător, dar să lărgim aria la toate personalităţile culturale române şi să îl dezvoltăm. Eu am preluat ideea şi am făcut tot posibilul să o pun în practică, ceea ce la început nu a fost foarte uşor, atât din cauza reticenţei iniţiale a scriitorilor faţă de un astfel de proiect, cât şi a celor trei personalităţi cu care voiam să debutăm neapărat, Enescu, Caragiale şi Brâncuşi, trei nume foarte mari ale culturii române şi totodată din ramuri atât de diferite ale acesteia. Astfel, primii trei scriitori nu prea aveau de ales dintre multe personalităţi. Şi aşa ajungem la a doua întrebare, cum am făcut potrivirea. Primul scriitor care a acceptat şi a avut de ales dintre toţi trei a fost Dan Coman, care l-a ales fără să stea pe gânduri pe Enescu, pentru că, am aflat, era chiar pasionat de opera şi persoana lui. Bogdan-Alexandru Stănescu, pus să aleagă între Caragiale şi Brâncuşi, mi-a zis că nu se bagă decât dacă îl primeşte pe Caragiale, deşi eu i-l propusesem pe Brâncuşi. Am zis că BAS (n.r. - Bogdan-Alexandru Stănescu) e de neratat, iar BAS a zis că Caragiale e de neratat, aşa că a rămas să-i găsesc un scriitor doar lui Brâncuşi. Şi aici a intervenit providenţial Moni Stănilă, căreia i-am scris pe Facebook Messenger şi am întrebat-o dacă nu vrea să facă o biografie romanţată a lui Brâncuşi. Spre marea mea surprindere, a zis da aproape instantaneu şi apoi am aflat că, chiar dacă avea de ales dintre toţi trei, tot pe el îl alegea. Şi aşa a început o muncă contra cronometru, cu destul de multă presiune pe scriitori. Între timp a acceptat şi Simona Antonescu să facă o biografie romanţată şi a avut de ales dintr-o listă mult mai lungă (şi deloc închisă). A ales-o cu entuziasm pe Maria Tănase şi a reuşit să scrie povestea în timp record, astfel că la Gaudeamus, în loc de trei, am lansat patru biografii romanţate. Le mulţumesc şi aici pentru ce au făcut cei patru, au fost minunaţi şi au scris patru bijuterii. Le sunt profund recunoscător.
Cum reacţionează un scriitor când îi propui să scrie pe o temă dată?
Din câte îmi dau seama, este curios şi reticent în acelaşi timp. Mai ales dacă nu a mai scris o carte „la comandă“. Una este să scrii liber, fără constrângeri, pentru tine şi cu totul altceva să scrii pe o temă dată, cu anumite cerinţe şi limitări. Dar, după cum s-a văzut, şi biografiile romanţate sunt opere literare, opere ce pot sta fără probleme alături de cărţile de beletristică scrise anterior. Am avut şi am tot soiul de reacţii, de la „da“ pe loc, la „lasă-mă să mă gândesc o perioadă“, la „poate mai încolo“ şi până la „nu“ categoric, din diverse motive. Dar cei care au acceptat, pe măsură ce se documentau şi schiţau viitoarea cartea, au devenit progresiv tot mai entuziasmaţi şi, sper, sunt mulţumiţi de cum au evoluat lucrurile.
Adrian Botez (stânga), la lansarea primelor cărţi din "Biografiile romanţate" FOTO: Emanuela Stoleriu
Ce semnale ai primit de la cititori deocamdată pentru „Biografiile romanţate“?
Până acum, zic eu, semnele sunt bune. Cărţile au avut parte de destul de multe cronici pozitive şi foarte important e că semnalele pe vânzări sunt mai mult decât încurajatoare. Pentru toate cele patru cărţi se pregătesc în curând suplimentări de tiraj, la puţin peste trei luni de la apariţie, ceea ce arată că sunt apreciate de cititori.
Seamănă aceste prime patru cărţi cu ce ţi-ai imaginat tu că vor fi?
Da, ba mai mult, pot spune că mi-au depăşit aşteptările. Îmi doream mult să fie diferite între ele, să aibă fiecare o notă personală, a autorului, ca viaţa personalităţii să fie povestită în viziunea proprie a fiecărui scriitor. Şi aşa s-a şi întâmplat!
Aţi fost cu această nouă colecţie şi la Târgul Gaudeamus, la finele anului trecut. Acolo cum au fost primite cărţile?
Acolo au şi fost primele semnale pozitive palpabile. Au fost printre cele mai vândute cărţi şi s-au poziţionat sus de tot în top. Ceea ce mă face să cred că cititorii sunt curioşi. Şi sper că volumele au fost la nivelul aşteptărilor lor. Eu aşa cred.
Alte personalităţi care urmează să fie portretizare în această serie?
În viitorul apropiat vor mai apărea cel puţin încă trei biografii: Steinhardt, Ionesco de Liliana Corobca şi Luchian de Veronica D. Niculescu. Sunt mai mulţi scriitori care şi-au ales o personalitate şi vor scrie câte o biografie romanţată, dar încă nu îi voi anunţa aici, fiindcă probabil vor apărea ceva mai târziu, spre sfârşitul anului, anul viitor sau chiar mai târziu. Oricum, fiecare noutate va fi anunţată pe toate canalele.
Piaţa de carte din România. Nu o să încep o discuţie nesfârşită, ci o să te întreb doar atât: cine mai cumpără, cine mai citeşte literatură în România azi?
Pasionaţi de literatură au fost, sunt şi vor fi mereu. Desigur, foarte mulţi sunt cititori de literatură universală, dar există un nucleu dur şi de cititori de literatură română. Nucleu care, mi se pare, creşte în fiecare an. Deşi poate părea surprinzător, sunt foarte mulţi tineri care citesc literatură, inclusiv adolescenţi. În general, cred că vorbim de oamenii pasionaţi de lectură. Aceştia nu citesc doar literatură sau doar non-ficţiune, curiozitatea cred că îi face să încerce toate tipurile de cărţi, ca la gurmanzi, şi aşa îşi formează şi preferinţe. Am zis că se citeşte mai mult literatură universală, dar nu numai clasici, ci şi scriitori contemporani. Informaţiile circulă mult mai rapid acum şi prin urmare cititorii pot urmări în timp real ce mai e nou pe piaţa de carte internă şi internaţională. În acest sens cred că ajută mult şi festivalurile de literatură, precum FILIT, FILTM sau FILB, care aduc cititorii şi scriitorii, inclusiv mari scriitori străini, faţă în faţă. De altfel, la aceste festivaluri îţi poţi da seama că tinerii şi foarte tinerii au început să acorde atenţie literaturii, ba chiar sunt pasionaţi de ea. A se vedea, de exemplu, cele două cluburi de lectură extraordinare din Iaşi, Alecart şi Logos, în cadrul cărora îşi dovedesc mereu pasiunea pentru literatură un număr impresionant de adolescenţi.
Sunt oameni în România care citesc, şi încă foarte mult, dar doar autori străini şi nu s-ar apropia de ce se scrie în prezent în ţara noastră. Ce le-ai spune lor dacă ai vrea să le sugerezi să dea o şansă literaturii de azi de la noi?
Mai întâi, celor care nu au citit alţi scriitori români în afara celor impuşi de şcoală, le-aş spune că nu ştiu ce pierd. Scriitorii români, mai tineri sau mai bătrâni, scriu la fel de bine ca străinii. Cărţile lor sunt la fel de captivante, iar oferta este extrem de diversă. Cred că e imposibil în prezent ca un cititor de meserie, fie şi numai de literatură străină, să nu găsească cel puţin un scriitor român pe gustul lui. E ca la mâncare, nu poţi spune că nu îţi place până nu ai încercat.
Ce fel de cititor eşti?
Sunt un cititor ca oricare altul, un cititor care va prefera oricând în avion sau tren o carte, în locul unei reviste sau al telefonului. Nu aş zice că am o preferinţă clară, îmi plac mult scriitorii americani, dar citesc literatură de peste tot, în funcţie de curiozităţi. La fel şi non-ficţiune. La editură de multe ori mă bucur când anumite cărţi nu trec pe la mine, nu lucrez pe ele, pentru că apoi pot să le citesc liniştit, ca orice cititor obişnuit, pagini între două coperte, şi nu foi listate la imprimantă.
Ai simţit vreodată că profesia îţi afectează plăcerea cititului?
Sigur, meseria asta îţi deformează un pic cititul (nu o dată m-am trezit pe plajă sau în avion sau în tren citind pe litere dintr-o carte sau inversând în cap, involuntar, cuvinte sau fraze sau chiar adăugând note imaginare de subsol), dar nu ştirbeşte cu nimic plăcerea cititului, pentru că o carte bună e bună în orice circumstanţe. Aşa că în timpul liber citesc destul de mult şi, da, cu plăcere.
Ce carte citeşti acum?
Acum citesc „Despre viitor. Perspectivele umanităţii“ de Martin Rees, o carte foarte bună scrisă de un om foarte inteligent. Iar foarte curând voi începe „Viaţa lui Freud“ de Irving Stone. E posibil să le întrerup pe amândouă şi să încep o a treia, dacă mă apucă vreo mare curiozitate. Mi se mai întâmplă şi asta.
O carte pe care ai citit-o cândva, de-a lungul vieţii tale, şi ai simţit mai apoi că a schimbat totul pentru tine?
Nu ştiu dacă pot spune că mi-a schimbat viaţa o anumită carte, dar au fost destule care m-au impresionat şi au rămas borne pentru mine. Una ar fi „O mie nouă sute optzeci şi patru“ a lui Orwell, la fel şi „Operele“ lui Gogol. Nu mai zic de „De veghe în lanul de secară“... Cred că nu există adolescent care să citească romanul ăsta şi să nu fie marcat de el.
Îmi recomanzi o carte pe care tu a citit-o recent?
Îţi recomand în primul rând orice e nou pe literatură română şi care te atrage ca tematică sau titlu sau dacă ţi-au plăcut cărţile anterioare ale autorului. Nu o să dau exemple, pentru că ar fi mult prea multe. Recent am citit „E un pod pe Drina...“ de Ivo Andrić şi o recomand, dacă nu ai citit-o, la fel „Maşinării ca mine“ de Ian McEwan. Pe non-ficţiune „Drumul către libertate“ de Yeonmi Park sau orice de Bill Bryson, dacă vrei să te mai înveseleşti („Acasă“ e preferata mea, dar toate cărţile lui sunt amuzante şi interesante deopotrivă). Sper că te-am nimerit măcar cu una pe care să nu o fi citit deja.
Cine e Adrian Botez atunci când închide computerul şi pleacă de la birou?
Sunt un om ca toţi oamenii, cu bucuriile şi necazurile aferente unei vieţi normale. De vreun an sunt grădinar aspirant. Nu aş zice că îmi iese prea bine, pentru că sunt cam leneş şi nepriceput, dar încă încerc. Am copăcei care au supravieţuit primului an (şi copăcei care nu...). Iarba e relativ verde şi mă lupt constant cu cârtiţe. Îmi place să ies în oraş şi la fel de mult îmi place să petrec un weekend în pat, uitându-mă la filme. Sunt un gurmand, spre disperarea nevestei (adică sunt gurmand, dar nu şi bucătar). Mă enervează să stau la coadă, fie că vorbim de magazin sau de trafic. Dar nici nu mă bag niciodată în faţă. Rabd cu stoicism. Mă mai enervează lipsa de punctualitate şi mai ales nerespectarea cuvântului dat (care e un sport naţional în România).
Când te simţi împlinit şi unde crezi că mai ai de lucrat cu tine?
Împlinit mă simt când sunt acasă cu familia şi totul e aşa cum trebuie să fie, dar tot împlinit mă simt şi când îmi fac treaba cum trebuie la serviciu. De lucrat sigur că mai am de lucrat la multe, de la comunicare la abordarea problemelor şi reacţiile de moment, impulsive.
Mai ştii care e prima carte pe care ai citit-o vreodată?
O, nu, stau destul de prost cu memoria în privinţa copilăriei. Oricum, printre primele cărţi citite cred că au fost „Colţ-alb“, „Prinţul fericit“ şi „Fram, ursul polar“. Dar ţin minte în schimb, când eram foarte, foarte mic, că mi-a citit maică-mea „Puiul“ lui Brătescu-Voineşti. Am plâns două zile şi nu mai ştia cum să mă liniştească. Cred că de atunci am dezvoltat o sensibilitate pentru animale.
Chiar dacă spui că nu stai bine cu memoria în privinţa copilăriei, tot aş vrea să te întreb: care e prima ta amintire?
Am, de exemplu, o amintire cu taică-meu care mă ţinea în braţe la geam, în apartamentul nostru din Braşov de la etajul cinci, ca să văd cum trec tanchete pe stradă. Nu ştiu exact când a fost asta, dar bănuiesc că la puţin timp după Revoluţie, deci ar fi una dintre primele amintiri. Îmi amintesc de vacanţele de la bunici, care în capul meu s-au transformat de fapt în două mari vacanţe, de iarnă şi de vară. Iarna cu mult, mult săniuş (aveau livada în deal destul de abrupt, aşa că imaginează-ţi), vara cu multe treburi prin aceeaşi livadă... lucruri serioase, precum mâncatul de cireşe şi mere de vară până la refuz. A, şi îmi plăcea să pescuiesc. Desigur, nu prindeam niciodată mai nimic, nici nu aveam cum, la ce „unelte“ aveam, dar tot îmi plăcea.
Ceva ce poate schimba o zi în bine?
Ca să fac referire la un răspuns anterior, o conversaţie cu Radu Cosaşu :). Dar, în principiu, orice te face să nu te mai gândeşti la ce a mers rău. O veste bună de orice fel ajută. La fel şi o surpriză plăcută care te aşteaptă acasă.
Ce face Adrian Botez într-un univers paralel, care nu are legătură cu cărţile?
Probabil că trimite răufăcători la închisoare. Am cochetat, cum am mai zis cu alte ocazii, cu ideea de a deveni judecător sau procuror. Regret şi nu prea că nu trăiesc în universul ăla...
CV – De la drept, la literatură
Data şi locul naşterii: 15.01.1987, Braşov
Studiile şi cariera:
– A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi
– Din 2010 lucrează la Editura Polirom, unde a fost, pe rând, corector, redactor, redactor-şef adjunct şi, acum, redactor-şef
– Coordonează colecţia „Biografii romanţate“
– Gestionează manuscrisele de literatură română
Stare civilă: căsătorit
Locuieşte în: Iaşi (mai exact, Valea Lupului, judeţul Iaşi).
Citiţi şi:
Ana Maria Sandu, scriitoare: "Am înţeles cât de fragile sunt proiecţiile şi vieţile noastre"
Eli Bădică, editor Nemira: "Se scrie pentru că nu se poate altfel. E o necesitate interioară"
Diana Geacăr, scriitoare şi traducătoare: „Numai prin scris pot să înţeleg viaţa“
Se încarcă comentariile...
