Fotografii: Arhiva personală Carmen Muşat

Carmen Muşat povesteşte despre evoluţia revistei „Observator Cultural“, pe care a fondat-o acum două decenii. Explică şi de ce această publicaţie ar avea nevoie de sprijinul financiar constant al Ministerului Culturii, la fel ca revistele Uniunii Scriitorilor, instituţie din care ea nu şi-a dorit niciodată să facă parte.

Încă din anii 2000, Carmen Muşat (55 de ani), redactor-şef la „Observator Cultural“, a înţeles că pentru studenţii ei de la Facultatea de Litere e importantă promovarea – le-a publicat articolele în paginile revistei, pentru ei, un spaţiu de dezbatere şi de exprimare a opiniilor. Unii chiar au rămas în redacţia actuală. Carmen Muşat simte că a construit un fel de şcoală de jurnalism cultural în jurul publicaţiei pe care o coordonează şi îşi propune să-i încurajeze în continuare pe cei care vor să i se alăture. „Mi-aş dori să pot face mai mult pentru ei, pentru că unii dintre ei au un potenţial extraordinar şi ar fi păcat să se piardă“, spune Carmen Muşat. „Sunt tineri aflaţi la început de drum, cărora ar trebui să li se acorde mai multe şanse de a se împlini profesional“. Revista, astăzi cu un tiraj de peste 3.000 de exemplare pe săptămână, a trecut în aceşti ani prin dificultăţi editoriale şi financiare, însă merge înainte în special datorită muncii eficiente a echipei încă entuziaste. 

„Weekend Adevărul“: Revista săptămânală „Observator Cultural“ tocmai a împlinit 20 de ani. Cum a început trainica poveste a publicaţiei?   
   

Carmen Muşat: E o poveste lungă şi cu mai multe capitole. Despre nevoia unei reviste care să aibă deschidere către diferite domenii ale culturii, nu doar către ceea ce se întâmplă în spaţiul cultural de la noi, am vorbit de multe ori cu un grup de prieteni, de-a lungul primului deceniu de după Revoluţie. Voiam o revistă care să prezinte dinamica spaţiului cultural autohton, dar şi evenimentele culturale din Europa şi nu numai. Din acest grup făceau parte Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, George Crăciun (n.r. – Gheorghe) şi Călin Vlasie. De câte ori ne întâlneam, de atâtea ori discutam despre cât de importantă a fost, imediat după 1990, apariţia revistei „Contrapunct“. Ne puneam problema că ar trebui avem o astfel de publicaţie şi că am putea să  gândim în detaliu una care să reflecte efervescenţa editorială a acelor ani, dinamica vieţii artistice, succesele noului val din cinematografia românească, eforturile de regândire a programelor şcolare şi polemica în jurul manualelor alternative. Voiam o revistă care să adune informaţii despre ceea ce se întâmplă în spaţiul românesc, nu doar în Bucureşti, ci şi în afara lui, în centrele universitare şi mai departe. Înaintea anului 2000, dacă voiai să afli ce spectacole se joacă la teatru, erai nevoit să te duci până la teatru. Nu ştiai nici programul cinematografelor. Internetul încă nu era foarte dezvoltat şi nici reviste de tipul „B24 Fun“ şi „Şapte seri“ nu existau. Era, aşadar, mare nevoie de o asemenea publicaţie, dar nu erau bani pentru ca proiectul nostru să devină realitate. Aveam nevoie de sprijin financiar, nu doar pentru un număr-două, ci pe termen lung. 

Ce soluţii aţi găsit?

Am început să vorbim cu soţul meu, care participa la întâlnirile noastre şi ştia cum gândim şi ce vrem. Ar fi avut posibilitatea să ne ajute prin firma lui de avocatură (n.r. – pe care Gheorghe Muşat o deţine în Bucureşti), iar până la urmă, în ’99, am înfiinţat Fundaţia Observator Cultural şi am adunat în jurul nostru o trupă de foşti studenţi foarte buni. Unii dintre ei făcuseră parte din redacţia revistei „Litere nouă“, care apărea sub egida Facultăţii de Litere, sub îndrumarea lui Bogdan. Nu numai că erau foarte inteligenţi, dar erau şi plini de idei, de entuziasm şi-şi doreau să pună în mişcare energiile lor şi ale celorlalţi. Aşa ne-am adunat. Primul nostru sediu a fost pe Strada Belgrad, într-un apartament de la parter, unde eu şi soţul meu am locuit până în 1998. Acolo, la etajul 1, locuia Mircea Horia Simionescu, despre care se poate spune că a fost un membru neoficial al redacţiei şi care ne vizita deseori. Bogdan Lefter era director, eu, redactor-şef adjunct. George Crăciun ni s-a alăturat după şase luni, tot ca redactor-şef adjunct şi a rămas cu noi aproape zece luni. Noi n-am vrut să insistăm prea mult pe faptul că soţul meu ne va finanţa, pentru că, deşi mulţi dintre prietenii şi foştii noştri profesori mă ştiau foarte bine, pe mine publicul larg nu mă cunoştea şi n-am vrut să fiu percepută ca soţia celui care dă banii. Am vrut ca lumea să mă cunoască şi să mă judece pentru ce şi cum scriu. 

Cu ani în urmă, la relansarea revistei. A fost prezent, printre alţii, Andrei Pleşu 

Care au fost cele mai dificile decizii pe care le-aţi luat de-a lungul anilor?

Prima cea mai dificilă decizie a fost aceea de a mă despărţi de Bogdan Lefter şi de a continua revista cu o nouă formulă redacţională. S-a întâmplat la sfârşitul lui ianuarie 2005. Au apărut disfuncţionalităţi, au fost viziuni diferite în legătură cu proiectul revistei şi am decis să continuăm fără Bogdan Lefter. Patru săptămâni la rând revista nu a apărut, timp în care am refăcut parţial redacţia, pentru că unii rămăseseră alături de mine, iar alţii plecaseră. L-am invitat pe Ovidiu Şimonca să fie redactor-şef adjunct şi Doina Ioanid a devenit secretar general de redacţie. Atunci au devenit membri titulari ai redacţiei şi Iulia Popovici, Adina Diniţoiu, Alexandru Matei şi Florina Pîrjol. Din vechea redacţie rămăseseră Ana Maria Popescu, Ana Maria Al-Ghafri şi Răzvan Pahonţu. Am reapărut pe 3 martie 2005, cu o nouă identitate vizuală în varianta print. Site-ul l-am regândit în 2008, apoi, în 2015 am modificat din nou identitatea vizuală a revistei şi a site-ului. O altă decizie importantă, chiar dacă din păcate, proiectul n-a avut viaţă lungă, am luat în 2008, când am iniţiat ceea ce s-a numit „The Observer Translation Project“. Site-ul încă poate fi accesat de pe cel al revistei „Observator Cultural“. 

Cum aţi lucrat la acest proiect?

Am adunat în jurul proiectului traducători nativi din: Franţa, Italia, Anglia, Statele Unite, Germania, Polonia, Rusia şi Spania. Alegeam în fiecare lună un fragment dintr-un text al unui autor român, le dădeam tuturor să-l traducă şi apărea în şase-şapte limbi, însoţit de o prezentare în limba engleză a autorului respectiv şi de câteva opinii critice. Gândisem site-ul pentru străinătate, pentru cei interesaţi de literatura română şi de scriitorii de aici. Am putut face asta pentru că am avut o sponsorizare, îi plăteam pe traducători cu 10 euro pe pagină şi am dus acest proiect cât ne-au ţinut banii, adică un an. Am cooptat-o în acest proiect pe Jean Harris (n.r. – scriitoare americană şi traducătoare din limba română în engleză), iar implicarea ei a fost exemplară. Am încercat să-i convingem pe cei de la Institutul Cultural Român să colaborăm, să facem un parteneriat public privat şi să continuăm. Am avut reacţii extraordinare de la oameni din afara ţării: „Words Without Borders“ (n.r. – revistă internaţională) ne-au contactat şi ne-au lăudat. Fiul lui Maurice Nadeau, la editura căruia a apărut „Compunere cu paralele inegale“, de George Crăciun, în traducerea lui Odile Serre – cartea a luat cel mai mare premiu oferit unei traduceri în Franţa – a văzut pe site-ul nostru traducerea în limba franceză a fragmentului din „Pupa Russa“ (n.r. – volum de asemenea al lui Crăciun) şi a vrut să publice romanul la editura lui. O altă revistă americană, „Absinthe“, ne-a contactat pentru a realiza un număr special consacrat literaturii române, pentru că văzuseră materialele publicate de noi.  

N-am vrut să insistăm prea mult pe faptul că soţul meu ne va finanţa, pentru că, deşi mulţi dintre prietenii şi foştii noştri profesori mă ştiau foarte bine, pe mine publicul larg nu mă cunoştea şi n-am vrut să fiu percepută ca soţia celui care dă banii. Am vrut ca lumea să mă cunoască şi să mă judece pentru ce şi cum scriu. 

Care este, în prezent, rolul „Observatorului“ în spaţiul cultural românesc? Între timp au mai apărut publicaţii culturale.

Da, au apărut. Unele au şi dispărut pe parcurs, altele, nu. Cred că săptămânalul „Observator Cultural“ este caracterizat de deschidere faţă de idei şi faţă de oameni care, chiar dacă gândesc diferit, au argumente şi capacitate de analiză. Mi se pare important ca o revistă să fie un spaţiu de dezbatere şi suntem dispuşi să ascultăm mai multe opinii. Am pornit de la ideea că nu trebuie să fiu de acord cu orice text care este publicat în această revistă, câtă vreme autorul are ceva de spus şi o spune argumentat, civilizat şi cu multe nuanţe. Câtă vreme există argumente pro şi contra unei idei, de ce să nu le aflăm? Nici eu, nici colegii mei din redacţie nu avem pretenţia că deţinem adevărul absolut. Cred că din confruntarea ideilor poate să iasă ceva bun, fără atacuri la persoană sau injurii. Critica poate să fie oricât de aspră, câtă vreme e susţinută cu argumente. În fond, rolul unei reviste este să creeze în jurul ei emulaţie, să ofere argumente pro şi contra unei idei, în aşa fel încât cititorul să fie provocat să gândească cu mintea lui, nu să i se spună cum trebuie să gândească.

Alături de Gheorghe Muşat, Cella Manea şi de scriitorii Norman Manea şi Gabriela Adameşteanu

„Politicul dintr-o perspectivă culturală“

Ce fel de texte nu aţi primit în paginile revistei?

Nu acceptăm texte care reflectă ideologii extremiste, pentru că mie şi colegilor mei nu ne plac extremele. În redacţie gândim şi votăm diferit, dar asta nu înseamnă că nu putem colabora; ne ascultăm unii pe alţii, ne confruntăm, uneori, dar ne respectăm opţiunile şi argumentele. În revistă nu îşi vor găsi niciodată locul atacuri la persoană, texte de propagandă şi nici texte scrise prost, care n-au niciun fel de relevanţă în dezbaterea de idei. 

Cum vă raportaţi la evenimentele politice din ţară? Am văzut că autorii dezbat şi asemenea subiecte.

A fost unul dintre punctele asumate de la primul număr: că nu vom fi o revistă interesată doar de arte şi că ne vom îndrepta atenţia către tot ceea ce ne modelează existenţa. Politicul e un astfel de factor; influenţează modul în care gândim. Nu poţi să tragi obloanele şi să scrii liniştit, în timp ce lumea se duce de râpă. E important să abordăm politicul dintr-o perspectivă culturală. Dacă ne uităm la aşa-zisele dezbateri politice de la televizuni, ne dăm seama că nivelul discursului e foarte jos, este doar o hărmălaie continuă, lipsită de idei şi de proiecte majore. Ne propunem să facem o analiză a evenimentelor la rece, să încercăm să îi obişnuim pe cititorii noştri cu ideea că politica trebuie făcută în slujba oamenilor, că politicienii sunt public servants şi că nu noi suntem în slujba lor. Am încercat să ne păstrăm capul limpede în orice împrejurare, pentru că, în momentul în care un jurnalist devine propagandist, onestitatea lui e serios pusă sub semnul întrebării. Sigur că fiecare are simpatii şi antipatii politice, dar dincolo de ele trebuie să avem argumente. Câtă vreme avem răbdare să ascultăm şi argumentele celuilalt, ca să putem trage nişte concluzii, atunci cred că spaţiul nostru public poate fi unul de dezbatere. 

În „Observator Cultural“ au apărut articole despre incendiul din clubul Colectiv, de pildă. Aţi rămas, aşadar, ancoraţi în actualitatea socială.

Da, revista noastră are o structură flexibilă şi ne interesează ce se întâmplă în societate. Avem articole pe teme de educaţie, urbanism, sistem medical, actualitate socială. Tragedia de la Colectiv a scos în evidenţă mai multe disfuncţionalităţi ale instituţiilor statului, ceea ce nu putea să ne lase indiferenţi. Într-o societate funcţională, acele instituţii ar fi trebuit să dea o şansă tuturor. S-a văzut cât de nepregătite sunt când vine momentul să facă faţă unor astfel de situaţii. Ca oameni de presă, noi, cei de la „Observator Cultural“ considerăm că nu trebuie să fim indiferenţi la abuzuri şi minciuni politice, la tragedii sociale şi la încălcări ale drepturilor cetăţenilor. Cultura nu înseamnă ignorarea realităţii imediate, ci implicare şi acţiune. 

„Deşi vindem revistele, difuzorii nu ne dau banii tot timpul“

Publicaţia a obţinut Premiul Radio România Cultural pentru cea mai bună revistă culturală, în 2010

Cât de mult aveţi de muncă săptămânal în redacţie?

Destul de mult, dar pentru că echipa s-a rodat foarte bine în ultimii 15 ani, fiecare ştie ce are de făcut şi nu mai e chiar atât de complicat. Sunt mândră de fiecare dintre colegii mei şi de noi toţi la un loc, pentru că funcţionăm ca o echipă. 

Care este tirajul revistei?

În jur de 3.000 sau 3.500 de exemplare pe săptămână. Pe site traficul e foarte bun, iar pentru că din ianuarie am dat la liber arhiva, probabil că o să crească. În 2016 am introdus contra cost accesul la arhivă şi traficul a scăzut aproape la jumătate. Din păcate, oamenii au impresia că totul trebuie oferit gratis şi e complicat să rezişti, în condiţiile în care abonamentele nu sunt în număr suficient de mare, iar difuzarea presei este lamentabilă. Mai ales când e vorba de publicaţii culturale, nu de tabloide. Anul trecut a fost o dezbatere legată de finanţarea publicaţiilor culturale şi scandalul a fost iscat de faptul că uniunile de creaţie au multe publicaţii, finanţate de la 1 ianuarie până la 31 decembrie, fără concurs, iar peste jumătate dintre ele nu au niciun impact real. Nu au cititori, probabil că le citesc doar cei care le scriu. Pe de altă parte, e limpede că o publicaţie culturală trebuie finanţată. Mi s-ar părea mai potrivit ca instituţiile statului să finanţeze consumul. Ne izbim constant de o mare problemă: multe biblioteci nu au fonduri pentru abonamente la reviste sau pentru achiziţie de carte. S-ar putea finanţa bibliotecile, ca să facă abonamente la publicaţiile importante, se pot finanţa centrele culturale din străinătate, în aşa fel încât să se obţină circulaţia acestor publicaţii. Revistele care nu sunt editate de uniuni de creaţie, precum „Observator Cultural“, „Dilema veche“ şi alte câteva reviste aşteptăm ca Ministerul Culturii să facă licitaţie de proiecte – dacă o mai fac, şi abia apoi depunem proiectele. Anul trecut, ministerul a deschis această licitaţie prin iulie, s-a semnat contractul în august, în septembrie au venit banii şi în decembrie s-a închis anul financiar. Ne-au prins bine banii, dar, dacă n-am avea finanţare din fonduri private, n-am putea exista. Deşi vindem reviste, difuzorii nu ne dau banii tot timpul. Unii au dat faliment sau şi-au schimbat denumirile, Rodipet şi alţi difuzori de aceeaşi factură ne-au făcut o gaură în buget imensă. Ar fi bine ca Ministerul Culturii să nu facă diferenţă între revistele Uniunii Scriitorilor şi publicaţiile celelalte. Înţeleg ca reviste cu tradiţie precum: „Viaţa românească“, „Orizont“, „Vatra“, „Apostrof“, „România literară“, „Steaua“ şi încă vreo două-trei să fie finanţate, dar nu şi publicaţii obscure, care nu ajung în mod real la public şi nu sunt citite decât de cei care le fac. Cu cât competiţia e mai mare, cu atât au de câştigat cititorii. Pentru ca o revistă să existe cu adevărat, ea trebuie făcută pentru cititori, nu doar pentru aceia care scriu în paginile ei şi nu sunt interesaţi dacă sunt citiţi şi cărora le e indiferent impactul social al activităţii lor. 

„Ce este Uniunea Scriitorilor?“

Pe unele site-uri am găsit informaţia că aţi fi membră a Uniunii Scriitorilor. Care este relaţia dumneavoastră cu această instituţie?

Am văzut şi eu informaţia respectivă. N-am fost şi nu sunt membră a Uniunii Scriitorilor. Nu am intrat în Uniune, pentru că acum mai mulţi ani nu aveam suficiente cărţi publicate ca să merit să intru, apoi, văzând încotro se îndreaptă Uniunea, am preferat să nu fac acest pas. Şi, la urma urmelor, de ce aş avea nevoie să fiu acolo? Ce este Uniunea Scriitorilor? Un sindicat, o asociaţie caritabilă, o agenţie de ajutor reciproc? Apartenenţa la Uniunea Scriitorilor nu cred că îţi garantează dreptul de a exista în literatura română. Dacă ai ceva de spus în cultura română, o poţi face şi fără să fii membru al vreunei uniuni. Iar dacă nu ai nimic de spus, memoria colectivă nu te va reţine doar pentru că numele tău stă alături de nume cu adevărat mari.

„Am şi acum studenţi foarte buni, pe care îi public şi îi încurajez“

Echipa „Observator Cultural“, într-o fotografie de arhivă 

Am aflat recent că aveţi o legătură cu Buzăul, oraşul meu natal.

M-am născut în Buzău şi ai mei au plecat de acolo când eu aveam 9 luni. Mergeam la bunica mea în vacanţe şi îmi plăcea mult oraşul, dar, de când a murit ea, n-am mai ajuns în Buzău decât de două ori. Bunicii mei aveau o casă cu o curte imensă şi livadă, pe Strada Zefirului. Era o zonă liniştită, doar cu case. Îmi aduc aminte că în vacanţa de vară din clasa a VII-a, am rugat-o pe bunica să mă lase să urc în pod, mi se părea fascinant podul acela. Am găsit acolo tot felul de lucruri, inclusiv o tăbliţă pe care a învăţat mama să scrie. Pe o parte avea linii pentru scris şi pe cealaltă erau pătrăţele pentru matematică. Am mai găsit jurnalele mamei, scrisori vechi, fotografii şi manuale şcolare în care era chipul regelui Mihai pe prima pagină. Mama avea doi fraţi mai mari şi probabil că manualele fuseseră ale lor. 

Apropo de educaţie, de ce aţi hotărât să daţi admitere la Facultatea de Litere?

Mi-a plăcut întotdeauna să citesc şi am avut în şcoală noroc de profesori foarte buni la română, engleză şi istorie. Am terminat Liceul „Ion Creangă“ din Bucureşti, profil filologie-istorie. Când am dat examen pentru clasa a IX-a, era liceu de filologie-istorie, deşi până atunci fusese de limbi clasice, dar, când am terminat clasa a X-a şi am dat examen de treapta a doua, a devenit Liceul industrial nr. 32. Asta scrie pe diploma mea de bacalaureat: că sunt absolventă de liceu industrial, profil filologie-istorie. Am avut o profesoară de română fantastică în liceu, Oana Chelaru, cu nouă ani mai mare decât noi, care ţinea ore extraordinare. În cei patru ani de liceu n-am deschis manualul de limbă şi literatură română şi am intrat la facultate cu 10 la literatură. Când Oana Chelaru preda cronicarii, începea întâi cu ore despre Umanism şi Renaştere în Europa, apoi în Ţările Române. La fel, când preda Romantismul, ne vorbea mai întâi despre doctrina romantică, despre caracteristicile romantismului englez, german, francez, despre legăturile dintre literatură, muzică şi pictură. Dacă discutam despre Arghezi – „Testament“ era în programa şcolară –, întâi vorbeam despre modernismul european, cel românesc, apoi despre Arghezi, aveam o mică introducere în biografia lui. Cu cărţile pe bancă, luam pe rând toate volumele lui, de la primul la ultimul, şi citeam şi bibliografie critică. Aveam şi colegi minunaţi: i-aş aminti aici pe Florin Curta, care predă de ani buni istorie medievală şi arheologie la University of Florida, pe Dan Petre, pe Luminiţa Bălan, profesor de limba şi literatură chineză la Universitatea din Bucureşti. Iar orele cu Oana creau efervescenţă intelectuală. La facultate, în primul an, la seminariile de literatură română m-am plictisit îngrozitor pentru că nu făceam nimic.  

Examen la TVR

La Revoluţie vă aflaţi în Bucureşti?

Am terminat facultatea în 1987 şi am primit repartiţie la Codlea (n.r. – la aproape 200 de kilometri de Bucureşti). Atunci se primea repartiţie pe ţară, iar oraşele mari erau închise. Am avut a treia medie şi aş fi avut posibilitatea să iau un sat la vreo 15 kilometri de Bucureşti, dar nu am vrut, pentru că mi-a fost teamă. Cum aveam să locuiesc acolo? Nu ştiam în ce condiţii voi sta. Să fac naveta zilnic era exclus, până în centrul comunei ajungeai cu o rată din Bucureşti, dar de acolo, 5 kilometri până în sat, trebuia să te descurci. Am ales Codlea, iar în ’89 am venit în Bucureşti, pe 21 decembrie, când era deja lumea în stradă. Am ieşit şi eu, din 22 decembrie. După ce a reînceput şcoala, m-am întors în Codlea şi am rămas până s-a terminat anul şcolar. Eram dirigintă la clasa a VIII-a. Chiar m-am întrebat dacă să mă întorc sau nu. Unii dintre colegii mei nu s-au mai dus la posturi, alţii s-au întors. M-am gândit că nu pot să-i abandonez în mijlocul anului pe elevii cărora le eram dirigintă, pentru că erau chiar în clasa a VIII-a. Şi nici nu aveam un loc de muncă în Bucureşti, trebuia să-mi caut de lucru. Când s-a terminat anul şcolar, am revenit în Bucureşti, sperând să se scoată posturi la concurs, dar s-au tot amânat concursurile anunţate. Îngrijorată că se apropia 1 septembrie şi că ar fi trebuit să mă întorc la Codlea, am dat examen la Televiziunea Română. Aveau posturi la un departament de programe, unde am intrat ca redactor, în septembrie 1990. N-am rămas prea mult în Televiziunea Română, deoarece la începutul lui octombrie, profesorul Mircea Martin mi-a făcut oferta de a ţine seminare de teoria literaturii, la plata cu ora, la Facultatea de Litere. În martie 1991, am dat concurs pentru postul de preparator şi pe 1 octombrie, acelaşi an, am fost angajată ca preparator titular la Universitatea din Bucureşti. 

Aţi predat literatură română şi la Universitatea din Amsterdam.

Din decembrie 1997 până la sfârşitul lui aprilie 1998. Era Sorin Alexandrescu acolo şi a fost pentru mine o şansă extraordinară. Unele ore ţinute erau de limbă română, altele, pentru studenţii mai avansaţi, de literatură română. Am văzut ce înseamnă să ai acces la o bibliotecă cu resurse care mi s-au părut atunci fantastice. Pe lângă universitate erau multe librării, anticariate, galerii de artă. Nu m-am gândit să mă mut din România pentru că am sperat atunci, după decembrie ’89, că lucrurile se vor schimba. L-am cunoscut pe soţul meu în 1991, a apărut fiica noastră în 1994. Dar am avut posibilitatea să ies la conferinţe internaţionale, iar soţul meu m-a încurajat şi m-a susţinut constant. Să plec la un lectorat un an sau doi nu m-a lăsat pe mine inima. Îmi era greu fără cea mică, îmi era greu şi să o iau cu mine. Din fericire, am putut călători liber, am cunoscut oameni minunaţi, mi-am putut cumpăra cărţi, am avut acces la informaţii şi la volume la care nici n-aş fi putut visa în regimul comunist. Înainte de ’89 mi-am dorit foarte mult să trăiesc în altă ţară, dar acum, privind înapoi, nu-mi pare rău că n-am plecat. Îmi pare rău doar că aici ritmul a fost foarte lent şi mă gândesc că aş fi putut face mai multe pentru ceilalţi şi pentru mine, dacă societatea noastră s-ar fi democratizat mai repede şi mai temeinic. 

Pe studenţii dumneavoastră actuali îi sprijiniţi? Colaborează cu revista?

Dintre cei aflaţi acum în redacţie, doar Ovidiu Şimonca şi Alina Marc nu mi-au fost studenţi. Mulţi dintre colaboratorii revistei au fost studenţi şi şi-au făcut un nume publicând în paginile „Observatorului Cultural“. Îmi place să cred că se poate vorbi despre o „şcoală de jurnalism cultural“ creată de revista noastră. Am avut de-a lungul timpului şi am şi acum studenţi foarte buni, pe care îi public şi îi încurajez, pentru că ştiu câtă nevoie au să fie promovaţi. Mi-aş dori să pot face mai mult pentru ei, pentru că unii dintre ei au un potenţial extraordinar şi ar fi păcat să se piardă. Sunt tineri aflaţi la început de drum, cărora ar trebui să li se acorde mai multe şanse de a se împlini profesional. Pentru că, pe termen lung, ei sunt, de fapt, şansa noastră, a tuturor. Şi pentru că, aşa cum îmi place să spun, reluând un gând mai vechi al lui Constantin Noica, nu se ştie niciodată cine dă şi cine primeşte. 

CV

Numele: Carmen Muşat

Data şi locul naşterii: 18 decembrie 1964, Buzău

Studiile şi cariera:

- A absolvit, în 1987, Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, la Universitatea din Bucureşti.
- În 2001, a obţinut titlul de doctor în filologie la aceeaşi universitate, cu teza „Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească“, coordonată de profesorul doctor Mircea Martin.
- Între 1997 şi 1998, a predat literatura română la Universitatea din Amsterdam.
- A fondat, în 2000, revista „Observator Cultural“, pe care o coordonează editorial în continuare. Publicaţia acordă anual Premiile Observator Cultural.
- În prezent, este profesoară la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
- Printre volumele publicate, se numără: „Canonul şi Tarotul“ (Editura Curtea Veche, 2006) şi „Frumoasa necunoscută. Literatura şi paradoxurile teoriei“ (Editura Polirom, 2017).  
 
Locuieşte în: Bucureşti