INTERVIU Cristian Fulaş, scriitor: „Trăim într-o lume în care anormalitatea pare să fi devenit o regulă, în care excesul e legea după care se întâmplă lucrurile”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La 36 de ani, scriitorul Cristian Fulaş debuta cu romanul „Fâşii de ruşine”, despre un protagonist fără nume, dependent de alcool şi alte substanţe care, după timpul petrecut în bodegi cu prieteni care nu-l sună când dispare din peisaj, îşi petrece timpul încercând să scape de dependenţă. Într-un interviu pentru „Adevărul”, scriitorul detaliază cum  a ajuns să scrie cartea şi ce înseamnă normalitatea şi dependenţa.

Cristian Fulaş este un individ asumat, lucru care transpare uşor din felul în care scrie. În romanul său, „Fâşii de ruşine”, apărut într-o nouă ediţie, la Editura Polirom, este zugrăvită o poveste a dependenţei şi a singurătăţii. „Devenim dependenţi în momentul în care o substanţă sau un lucru sau o idee ne domină viaţa”, explică Fulaş într-un interviu pentru „Adevărul”. 

Momentul în care acesta se apucă de scris ţine de o anumită siguranţă că în minte s-a format deja o lume palpabilă care devine verosimilă pe măsură ce tastează literele la laptop. Aşa este lumea descrisă în „Fâşii de ruşine”, verosimilă în cel mai mic detaliu. 

Ce anume v-a determinat să scrieţi „Fâşii de ruşine”?

Ar trebui poate să încep cu un truism de genul Nu puteam să trăiesc fără să scriu, dar nu o voi face. Puteam să trăiesc foarte bine fără să scriu, încă pot, însă pot spune că am vrut să transmit două lucruri: în primul rând, că se poate scrie literatură şi fără implicaţii politice – chiar şi într-o lume în care totul pare să fie legat de sau derivat din politică; apoi, pentru că voiam să transmit o experienţă personală, să povestesc o seamă de lucruri care mi se păreau importante chiar şi pentru literatură.

Trăiam convins, încă mai cred asta, că o carte ca aceasta şi ca urmarea ei în trilogie, După plâns, poate ajuta un număr de oameni dacă nu să se lase de substanţe, măcar să înţeleagă cât de periculos e jocul. Nu ştiu dacă am reuşit, nu voi şti niciodată probabil care e impactul social al romanului meu, dar trăiesc liniştit cu faptul că am încercat şi nu am regrete în privinţa asta.

„Probabil ar fi nevoie de nişte contacte cu oameni normali, ce-or mai fi şi ăia”. Chiar aşa, ce ar fi, de fapt, un om normal?

Depinde din ce direcţie privim normalitatea. Evident, dacă privim dinspre lumea dependenţei şi a dependenţilor, un om normal e unul care nu consumă substanţe psihoactive în exces sau le poate consuma cu măsură. 

Ceea ce numim un „băutor normal”, dacă ne întoarcem înspre teoriile terapeutice. În rest, eu sunt destul de convins că anormalitatea psihoactivelor (ca să nu zic direct a băuturii şi drogurilor) se aplică azi şi Internetului, jocurilor, puterii. Trăim într-o lume în care anormalitatea pare să fi devenit o regulă, în care excesul (retoric, uneori chiar faptic) e legea după care se întâmplă lucrurile. 

Imagine indisponibilă
Un om normal nu poate fi decât un om retras, tăcut, stăpân pe calităţile lui fără să le exhibe în narcisismul din social media sau din viaţa publică în general; un om normal e un om inexistent, dacă doriţi. Am un singur scop în lume, ca să fiu sincer până la capăt, şi scopul meu e să devin un om normal aşa cum îl descriu puţin mai sus. Iar într-o zi voi reuşi.

Care ar fi, în opinia dumneavoastră punctul în care cineva devine dependent?  Care e momentul care „anunţă” această etichetă?

Devenim dependenţi în momentul în care o substanţă sau un lucru sau o idee ne domină viaţa. Când nu putem trăi fără acel lucru. În cazul dependenţei de o substanţă lucrurile sunt relativ simple, dacă putem folosi cuvântul simplu în acest context, cel mai probabil dependenţa e anunţată de apariţia sevrajului, mai simplu spus a nevoii de a consuma o substanţă la un anumit timp după întreruperea consumului. Sigur, există excepţii, dar regula cam aşa ar suna. 

În cazul celorlalte comportamente dependente, lucrurile sunt mai complicate şi trebuie să nuanţăm, să facem diferenţe, să lucrăm cu mănuşi chirurgicale. 

Dependenţa se instalează atunci când un lucru sau mai multe lucruri pun în pericol viaţa normală sau pur şi simplu o împiedică. Atunci când un om normal devine o specie de maniac care face un set de lucruri la modul repetitiv, aproape la infinit. Şi când calitatea vieţii scade dramatic, vizibil, palpabil.

Optimismul personajului se desface în fâşii de întuneric, de ruşine, în „fâşii dezordonate desprinse din chipul unei statui care tocmai a plâns, fragmente carbonizate de cuvinte care nu se leagă deloc între ele”. De ce dintre toate fâşiile, „Fâşii de ruşine” pentru titlu?

Iniţial voisem să numesc romanul meu Ruşinea. O căutare scurtă pe Google m-a vindecat, titlul era deja folosit de Rushdie şi a trebuit să modific. 

Am trecut printr-o serie de titluri până ce într-o dimineaţă, în bucătăria în care scriam de obicei, lumina s-a filtrat într-un mod ciudat prin fereastră şi am văzut efectiv câteva fâşii colorate care brăzdau încăperea. 

Metafora mi-a plăcut pe loc, m-am îndrăgostit de ea, la fel pot spune şi despre muzicalitatea alăturării acestor cuvinte, fâşii de ruşine. A rămas aşa, e bine, după atâţia ani încă mi se pare că sună foarte bine.

                                                                                              Foto: facebook.com/anavgallery.com             

Nimeni nu mă caută, niciun om din lumea asta nu simte nevoia să schimbe o vorbă cu mine. Dincolo de poarta clinicii nu mai există nimic, toţi oamenii au murit şi eu am rămas singur să mă descurc cu gândurile mele”. Personajul romanului trăieşte un adevărat infern, iar dragostea îi lipseşte cu desăvârşire. Singurătatea lui e provocată de dependenţă, sau dependenţa apare ca urmare a singurătăţii?

Cristian Fulaş_foto_facebook.com/anavgallery/

În general lucrurile nu stau aşa; în general dependenţii distrug şi alte vieţi, pe cei din jurul lor. Personajul meu e un caz între altele şi e în acelaşi timp un caz extrem de dependenţă, de înstrăinare, de ruptură cu lumea. 

Pentru a răspunde întrebării, singurătatea duce la dependenţă şi dependenţa duce la singurătate, nu există o cauză primă, lucrurile acestea două funcţionează împreună. Iar singurătatea e o boală în sine, e un blestem; un om singur, un om fără un câmp social e un om dinainte bolnav, un inadaptat, un Robinson Crusoe într-o lume care se bazează pe comunicare. 

Ştiţi, într-un fel nici nu mai contează, pur şi simplu nu mai contează dacă un om singur e dependent sau nu. În cel mai rău caz se va sinucide sau va fi ucis de substanţe, în cel mai bun caz se va lăsa de plictiseală, va căuta altceva mai interesant. 

Dependenţa e o lume a extremelor şi dependentul singur e extrema cea mai urâtă cu putinţă, e omul pe care uneori, dacă privim în jurul nostru cu oarecare atenţie, îl vedem bând singur pe o bancă în parc sau la o masă într-o bodegă, omul fără însuşiri despre care nu ne mai punem întrebări demult şi de la care nu am putea nicicum să aflăm răspunsuri, pentru că el a renunţat să mai comunice cu lumea. Aşa arată situaţia, îmi pare rău că nu o pot zugrăvi în culori mai roz.

Protagonistul, în ciuda recidivelor, mi s-a părut extrem de asumat în privinţa eşecului său.  Totuşi, mulţi ar spune că intră în tipologia ratatului. Putem vorbi de un ratat în acest roman?

Nu. Ratarea nu descrie personajul decât dacă vrem să intrăm în sfera banalului, a lucrului comun. Omul ăsta e atât de distrus încât nu mai are nici măcar nume, nu mai are nici măcar voce, nu mai are nimic. A depăşit ratarea cu mult timp în urmă, când încă mai făcea ceva şi nu renunţase la viaţă.

Spun undeva, mă iertaţi pentru dezastrul acesta de a mă cita singur, <<Eu sunt un mort şi asta e povestea mea>>. Întotdeauna mi-am dorit ca această frază să stea pe copertă, undeva într-un loc vizibil, tocmai pentru a sublinia ideea că ratarea e o glumă pe lângă lucrurile prin care trece personajul meu fără nume şi fără viaţă şi fără oameni în jurul lui.

Da, putem vorbi şi despre un ratat, dar sunt sigur că ar trebui să vorbim despre ceva superior ratării, ceva mult mai rău, despre o specie de rău absolut şi de nenumit care e un fel de moarte, la urma urmelor.

Imagine indisponibilă

Foto: facebook.com/kishortfestival/

Ce anume urmăriţi în primul rând când scrieţi un roman?

E foarte greu să răspund, dar voi încerca. În primul rând urmăresc o anumită verosimilitate, urmăresc să obţin de fiecare dată o lume care să poată funcţiona în realitate, nicidecum o lume imaginară. Apoi, evident, urmăresc să scriu o literatură vie, texte care să lipească cititorul în scaun ca o maşină de curse care aleargă cu 250 de kilometri pe oră.

Urmăresc de fiecare dată să extrag esenţele tari din viaţă, suferinţa, urâtul, iubirea, frumosul, situaţiile limită, lucrurile care ne pun pe gânduri şi, prin asta, ne fac mai buni. Urmăresc, ştiu că va suna ciudat ce spun aici, să creez lumi în care cititorul să poată evada, spaţii în care să poată fugi de lumea asta dezlănţuită, alternative la dezastrul care e viaţa, atât de des că nici nu mai trebuie să amintim. 

Şi mai urmăresc să creez de fiecare dată oameni întregi, oameni care par vii, dar sunt creaţi, inventaţi, construiţi, aproape fără nicio legătură cu realitatea. Sunt un prozator de modă veche oarecum, detest biografismul frust, detest pretenţia de a-ţi ridica propria viaţă la nivel de poveste, deşi nu pot spune că nu admir unele poveşti de acest gen.

Doar că mie îmi place să lucrez pe stil vechi, să-mi inventez personajele şi, chiar dacă uneori proza mea e la persoana întâi, în mod sigur nu sunt doar eu implicat în ea.

Unii scriu mai bine, mai uşor dacă beau alcool, alţii dacă beau cafea, alţii cu muzică, alţii în linişte deplină. Dumneavoastră de ce condiţii aveţi nevoie pentru a scrie?

Nu, nu am nevoie de stimulente pentru a scrie, dacă asta era întrebarea. Am nevoie de un laptop, pentru că niciodată nu scriu de mână, de o relativă linişte, deşi vara scriu în grădină şi reuşesc să mă decuplez de lumea exterioară, dar cel mai mult am nevoie de timp pentru a gândi, pentru a construi lumile mele alternative. Nu am foarte mult din acesta, dar reuşesc cumva să mă descurc, nici eu nu ştiu cum.

Oricum, condiţia esenţială pentru a mă apuca de scris, în cazul meu, ţine de siguranţa că în mintea mea s-a format o altă lume palpabilă pe care o pot descrie, care devine verosimilă şi reală pe măsură ce aştern ecrane după ecrane de litere. Altfel, mă opresc şi şterg tot. Nu cred în manuscris, nu cred în păstrarea eşecurilor, nu cred în genialitatea ratării, departe de mine aşa ceva. Da, poate de asta am nevoie pentru a scrie, dacă putem vorbi de o nevoie aici, exact de lucrurile de mai sus.

Imagine indisponibilă

CV

Numele: Cristian Fulaş

Data şi locul naşterii: 3 iulie 1978, Caracal 

Studiile şi cariera: 

-A absolvit Litere, apoi Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în 2015 cu „Fâşii de ruşine” (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). 

Fragmente din roman s-au tradus în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. 

În 2015 publică „Jurnal de debutant” (Editura Tracus Arte), iar în 2016, „După plâns” (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). 

-A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană şi franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). 

Din 2016 este organizatorul principal al festivalului internaţional Lofest din Bucureşti. De acelaşi autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul de proze scurte „Cei frumoşi şi cei buni” (2017)

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite