Cărţi

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Criticul de artă Adrian-Silvan Ionescu: „Azi, oamenii se îmbracă de nevoie, nu de plăcere“

7
20 Feb 2021 14:52:15
Autor: Simona Chiţan
Adrian-Silvan Ionescu
Adrian-Silvan Ionescu

Criticul de artă Adrian-Silvan Ionescu spune că jocul de-a istoria este cuceritor şi că întoarcerea în trecut oferă un refugiu, pentru că modernitatea a pierdut stilul şi gustul rafinat, iar tinerii din ziua de azi nu ştiu ce înseamnă eticheta şi bunul gust.

În volumul „Baluri în România modernă 1790-1920“, apărut la Editura Vremea, istoricul Adrian-Silvan Ionescu (68 de ani) face o frescă a epocii şi spune că înaintaşii noştri nu-şi refuzau niciodată călătoria în timp şi spaţiu. Studiind în arhive şi în biblioteci, criticul de artă s-a familiarizat până la identificare cu personajele cercetate. Atingând cu sfioşenie documente rare, cercetătorul a studiat cu atenţie epocile pe care le-a abordat de-a lungul carierei şi a decelat, în detaliu, modul de viaţă din veacurile trecute. Despre perioada descrisă în cel mai mai recent volum, Adrian-Silvan Ionescu spune că adevărata protipendadă, care poseda averi într-adevăr fabuloase, nu se înzorzona, preferând o simplitate nobilă. De asemenea, nu-şi ascunde dezamăgirea faţă de modul lipsit de stil şi eleganţă în care se îmbracă lumea astăzi.

„Weekend Adevărul“: Domnule Ionescu, se mai păstrează astăzi eticheta de altădată?

Adrian-Silvan Ionescu:  Eticheta?!?! Vreţi să glumiţi? Astăzi nimeni nu mai ştie ce este eticheta! Acum câţiva ani, la unul dintre concertele de la miezul nopţii, de la Ateneul Român, din cadrul Festivalului George Enescu, un personaj important şi om de cultură pe deasupra, director al unui muzeu bucureştean, venise în bluză hawaiană, viu colorată, şi încălţat cu şlapi! Era, ce-i drept, luna septembrie şi încă foarte cald dar acolo era, totuşi, Ateneul Român, nu se cuvenea să vii desculţ, ca un pescar! Pentru acel eveniment eu îmi pusesem smoking… Repet, azi nu se mai cunoaşte sau este ignorată eticheta. Mai ales la noi… Poate doar prin ţări cu vechi tradiţii în acest sens, precum Marea Britanie sau Austria, să se mai poarte rochie de seară, lungă şi decoltată sau smoking şi papillon la un concert sau la operă. La Balul Operei de la Viena este specificat pe invitaţie că ţinuta de rigoare este obligatorie. Nu am putut ajunge vreodată la un asemenea bal deşi mi-aşi fi dorit. Dar mă aflam odată la Viena în acel sezon şi am stat, ca Fetiţa cu chibrituri din trista poveste a lui Andersen, în frig, în faţa Operei de Stat – de fapt pe cealaltă parte a străzii căci accesul era închis în jurul clădirii – şi am văzut sosirea participanţilor, în toalete de mare gală. (Nu eram singura „fetiţă cu chibrituri”, erau mulţi alţi gură-cască şi jinduitori de a se afla între petrecăreţii de pe cealaltă parte…) Fiind temperatură scăzută, nu am rezistat decât vreo două ore în acel loc. Dar apoi, pe unul dintre programele televiziunii locale, au fost transmisii de la bal, în direct, întreaga noapte şi am putut vedea mai bine ţinutele, din camera mea de la Hotel Regina, de lângă Votivkirche. Domnii erau, fără excepţie, în frac dar doamnele nu aveau exclusiv rochii negre sau albe, ci în tonalităţi destul de variate (albastru ultramarin sau prusia, verde china, bleu ciel, vernil, citron, garance, grena, lila), dar toate lungi, unele chiar cu trenă, având pe umeri etole sau cape de blană scumpă, pentru că era luna februarie, şi mănuşi lungi până peste cot. Era, fără îndoială, un spectacol demn de văzut! Unic! Spectacolul unei vieţi!

Da, sunt nostalgic după acea lume apusă, după acea lume rafinată, exclusivistă, care ştia să îşi ţină şi să îşi arate/afirme statutul prin veşmânt. Numai aşa poţi să te respecţi şi să fii respectat!

Cum erau costumele in perioada 1790-1920? Care era cel mai important ritual pe care îl presupunea îmbrăcarea si purtarea unui costum?

Până la 1840-1850, în sălile de bal încă mai apăreau bătrânii boieri cu işlic şi giubea, dar doamnele şi domnişoarele adoptaseră deja toaleta europeană, după ultimul jurnal. Pentru că, în ţinuturile româneşti, ajungeau cam toate publicaţiile de modă franţuzeşti, iar sexul frumos se documenta, cu asiduitate, pentru un asemenea eveniment. Domnii din elită au adoptat, după acei ani, fracul negru, vesta albă, mănuşile şi cravata albă – adică papionul sau legătura de gât cum se numea pe atunci. Aceasta era ţinuta standard în marile saloane ale înaltei societăţi.

Însăşi înveşmântarea pentru bal era un ritual în sine. Pregătirea începea încă de dimineaţă pentru doamne: sosea coaforul care îi aranja buclele ce trebuiau să fie impecabile. Coafura nu mai era atinsă până seara, doamna nu se putea nici măcar întinde pentru siestă ca nu cumva să fie aplatisat vreun cârlionţ iar în drumul spre sala de bal nu îşi putea acoperi capul cu vreo pălărie sau bonetă oricât de frig ar fi fost afară. În respectiva zi, camerista se ocupa exclusiv de toaletă, călca rochia, potrivea garniturile, punea la îndemână mănuşile, evantaiul, lornionul, etc. Stăpâna îşi răsturna caseta cu bijuterii şi nu se putea decide pe care să le aleagă. Prânzul şi oricare altă masă de peste zi erau sărite pentru ca stomacul să fie gol şi să nu sufere de presiunea corsetului, bine strâns de cameristă pentru ca doamna să aibă o talie suplă. E drept că, în timpul balului, puteau fi gustate unele delicatese la bufet, iar spre zori era servit supeul de care toată lumea se bucura şi se ospăta pe cinste, fiind udat cu râuri de şampanie. Pentru domni era ceva mai uşor: se îmbrăcau repede, îşi puneau cămaşa cu plastron scrobit ca un carton la care fixau gulerul tare, vesta şi fracul. Poate doar încheierea nasturilor de la ghete şi înnodarea cravatei să le fi luat timp mai îndelungat. Dar, certamente, nu la fel de mult ca partenerei care îşi dedica întreaga zi înveşmântării. Un element din podoaba capilară masculină solicita mai multă atenţie: mustaţa. Dacă era purtată în furculiţă – cu vârfurile în sus adică – aceasta era unsă cu o pomadă sau cu ceară de albine, potrivită în forma dorită şi presată cu o fâşie de pânză ale cărei extremităţi se prindeau cu un şiret la ceafă ori se treceau pe după urechi.

De multe ori domnii dormeau cu această mască pe obraz spre a avea mustăţile gata pregătite, la trezire, dimineaţa.

Pregătirea pentru bal era un ritual

Ce însemna eleganţa în acea perioadă? Care era specificul românesc al acestor costume? De unde erau inspirate? 

Eleganţă însemna să fii discret în ceea ce îmbrăcai. Numai persoanele din familii fără o ascendenţă străveche şi ilustră, proaspeţii boieriţi şi îmbogăţiţi, făceau paradă de mulţimea şi valoarea bijuteriilor arborate, de nuanţe tari şi profuzie de elemente decorative (broderii, dantele, funde, garnituri). Adevărata protipendadă care poseda averi într-adevăr fabuloase nu se înzorzona, preferând o simplitate nobilă care ieşea în evidenţă şi era lăudată de cronicarii mondeni în articolele lor.

Specificul românesc nu s-a manifestat decât odată cu adoptarea portului popular ca ţinută de mare gală, impus la Curte de principesa domnitoare Elisabeta, soţia domnitorului Carol I de Hohenzollern. Poetă, muziciană, plasticiană şi estetă, fire sensibilă, adevărat suflet de artist, ea a sesizat frumuseţea costumului ţărănesc şi l-a arborat, cu mândrie. După ea, toate doamnele din elită l-au îmbrăcat la serate şi petreceri. Uneori chiar pe invitaţie se specifica faptul că este de dorit ca participantele să vină în strai naţional. Acest lucru a fost în vigoare de pe la 1870 până prin 1920, căci şi Reginei Maria i-a plăcut această vestimentaţie elegantă şi comodă.

Care a fost tuşa istoristă si etnografică a toaletelor? Cum au evoluat acestea?

Pentru baluri mascate şi costumate erau luate veşmintele cele mai fanteziste, dar care arar aveau legătură cu spaţiul românesc. Inspiraţia şi-o găseau în epocile istorice trecute, mai ales acelea ale Europei Occidentale. Erau agreate toaletele bogate de marchize, contese şi ducese din evul mediu sau din secolul al XVIII-lea franţuzesc. Nu trebuie uitat că societatea românească era franţuzită şi privea, cu mare atenţie, spre Paris, de unde îşi alegea modelele. Domnii preferau costumul bărbătesc şi agresiv de aprig muschetar sau de gentilom de la curtea lui Ludovic al XV-lea, cu perucă pudrată şi haină de brocart cu manşete largi. Aceasta atunci când se costumau, căci adesea apăreau obiecţii şi chiar critici în cronicile mondene la adresa bărbaţilor care nu se prea osteneau să îşi aleagă o ţinută de caracter şi veneau tot în fracul standard, adunându-se în grupuri spre a discuta politică în loc să invite doamnele la dans. Epoca marilor baluri costumate a fost între 1860 şi 1900-1910, când erau organizate chiar petreceri tematice, iar participanţii trebuiau să se străduiască a se încadra în epoca propusă de gazdă. După aceea se răresc, iar după Marele Război aproape dispar. Doar în 1924 şi 1925, studenţii de la Academia Liberă de Pictură, Sculptură şi Artă Decorativă de pe Calea Griviţei nr. 56 au organizat baluri costumate în Palatul Sindicatului Ziariştilor. Iniţiatorul şi directorul acelei academii, ca şi al balului, era sculptorul, cronicarul plastic, cineastul şi directorul revistei „Clipa”, Horia Igiroşanu.

Dar, în acest caz, costumele erau mai mult compozite, făcute din ce aveau studenţii la îndemână şi nu comandate la croitori profesionişti ori închiriate de la magazine specializate. Spiritul boem predomina în mediul studenţesc!

 La ce s-a renunţat, ce s-a păstrat?

Dacă doriţi să aflaţi ce s-a păstrat în zilele noastre, veţi fi, atât Dvs cât şi cititorii, cuprinşi de dezamăgire când voi răspunde, poate cam brutal: NIMIC! Modernitatea, cu tăvălugul ei egalizator, globalismul, cu intenţia sa de neutralizare a specificului naţional, au şters nota caracteristică, locală, a tradiţiilor, aura de nobleţe a elitelor conservatoare, tezaurizatoare ale valorilor morale şi materiale ale ţărilor europene şi, în special, ale României. Este inutil orice efort de a ne racorda la eleganţa şi stilul anilor 20 sau 40, chiar al primei decade a comunismului victorios – când, în localuri, nu erai primit dacă nu aveai cravată şi pe uşă era o etichetă pe care era specificat „Ţinuta obligatorie!” iar în restaurantele elegante exista totdeauna, seara, o orchestră care interpreta piese la modă sau potpuriuri dansante şi mesenii îşi invitau partenerele la dans. Exista totdeauna un ring special pentru aceasta. La Athenée Palace orchestra şi un capelmaistru foarte dibaci, îmbrăcaţi vara în smokinguri albe iar iarna în ele negre, au existat până în anul de graţie 1989! Apoi totul s-a schimbat... În restaurante nu se mai cântă şi nu se mai dansează, doar se mănâncă (citeşte „îmbuibă”), se bea, se înjură în gura mare, se aranjează afaceri şi... se face politică (de cafenea)! După 1990, mulţi întreprinzători au înfiinţat aşa-zise „cafenele literare”, crezând că sunt emulii, peste timp, ai patronilor de la Oteteleşanu, Capşa şi Café de la Paix, din perioada interbelică. Dar numitele cafenele nu îşi afişau apartenenţa la lumea literelor sau a artelor şi, totuşi, atrăgeau intelighenţia bucureşteană şi boema artistică. Cele de după 1990 nu au reuşit să se ridice la nivelul anterioarelor şi au rămas nişte biete cârciumi de cartier...

Dar... am divagat, stăpânit de amocul că ne-am pierdut tradiţiile! Să ne întoarcem la subiectul nostru...

Eleganţa, sinomim pentru discreţie

Cum erau balurile curţii între politica si delicatese?  Cât de mondene erau balurile? 

 Balurile Curţii erau evenimente mult aşteptate şi mult râvnite de oricine era cineva sau se credea cineva, atât în vremea domniilor Regulamentare din intervalul 1837-1859 şi după Unirea Principatelor cât şi în vremea Regatului, după 1881. Prin invitarea la bal era statuată poziţia respectivului personaj în societate, iar pentru soţia acestuia era prilejul ideal de a-şi etala toaletele şi bijuteriile cele mai scumpe. Era o adevărată competiţie între doamne de a se prezenta cu luxul cel mai exorbitant. De aceea, doamna ţării adesea încerca să pună stavilă acestor excese prin îmbrăcarea unei toalete elegante prin simplitate şi gust. La suirea prinţului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul Principatelor Române, găsise o societate petrecăreaţă şi veselă, gata oricând să participe la o recepţie, un dineu sau un bal oferit de domnitor. Balurile Curţii erau până la acea dată mai mult petreceri mondene decât întâlniri politice, aşa cum aveau să devină în timpul său. Cei selectaţi a fi prezenţi la acest mare eveniment al iernii primeau o invitaţie nominală. În invitaţie era precizată ţinuta ce trebuia să o arboreze, cu multă rigurozitate, participanţii: militarii şi funcţionarii civili cu drept de uniformă trebuiau să se prezinte în mare ţinută; pentru civili, frac, papion şi mănuşi albe iar doamnele în toaletă de bal. Toţi cei distinşi cu diferite decoraţii trebuiau să le poarte în mărimea reglementară şi nu în miniatură, cum mulţi erau tentaţi să o facă.      

 Om foarte punctual, care-şi calcula cu exactitate timpul acordat fiecărei activităţi, prinţul Carol îşi făcea apariţia la bal cu precizie matematică la ora 23 şi-l părăsea la ora 1, arar rămânea mai târziu. Balurile începeau la ora 21,30 şi ţineau până pe la orele 3-4 din ziuă, în funcţie de apetitul pentru dans al celor prezenţi.

Cât se afla în mijlocul invitaţilor, domnitorul – apoi regele – se arăta afabil şi nu omitea să schimbe câteva cuvinte amabile cu toată lumea, astfel onorându-şi supuşii care aveau să păstreze în memorie acest eveniment ca unul epocal din existenţa lor.

Cum aţi descrie balurile, dincolo de „mascarada" acestora?

La balurile Curţii era totdeauna un bufet bine garnisit, pe gustul tuturor oaspeţilor. Limonada, îngheţata, bomboanele de la cofetăria Capşa şi ţigaretele – comandate special pentru acest eveniment anual – erau în profuzie şi păreau a nu se termina vreodată. Dulciurile, produse de toţi cofetarii bucureşteni, erau aranjate, cu multă artă, ca la o expoziţie: munţi de fructe confiate, de nuga, flori din zahăr ars şi alte cofeturi sofisticate. Pe lângă aceste răcoritoare care erau servite tot timpul nopţii, până la plecarea ultimilor invitaţi, se mai serveau şi câteva supeuri, programate la ore diferite, pentru a putea toată lumea să stea la masă. De obicei erau trei sau patru supeuri, în funcţie de numărul participanţilor. La primul supeu luau loc persoanele importante şi mai vârstnice, miniştrii, generalii, diplomaţii, curtenii. Regele şi regina se retrăgeau după primul supeu. Tineretul dansa, cu voioşie, şi el era repartizat la ultimul supeu, în zori.  

   

       

 Baluri costumate nu se organizau la Curte fiind mult prea frivole pentru austerul rege Carol. Abia după căsătoria prinţului moştenitor Ferdinand cu principesa Maria de Edinburgh asemenea baluri au fost acceptate, dar nu la Palatul Regal de pe Calea Victoriei ci la acela de la Cotroceni, stabilit ca reşedinţă a tinerilor însurăţei care erau chiar iniţiatorii evenimentului. În 1894 a fost organizat un asemenea prim bal, la 17 ianuarie.  Principesei Maria îi plăceau travestiurile şi aştepta, cu impacienţă, un asemenea moment spre a îmbărca, de-a lungul serii, mai multe toalete diferite.       

 Departe de a fi simple petreceri mondene, Balurile Curţii în vremea domniei regelui Carol I ofereau imaginea cea mai veridică a mişcării politice interne şi internaţionale a momentului, favorurile şi disgraţiile în care se aflau unii dintre participanţi, generozitatea ori cupiditatea gazdei, dispoziţia sau indispoziţia acesteia.

 „Nu pot spune că sunt adaptat vremurilor de azi“

Câte costume aţi păstrat din familie?  Ce preferaţi, balurile in giubea şi meşi sau cele în frac şi pantofi de lac?

În familie nu au rămas prea multe. Bunicii materni şi mătuşa cu soţul şi copilul, care locuiau la Craiova, au trebuit să se restrângă în două odăiţe din propria casă cu 3 camere mari şi un hol enorm la parter şi alte două la etaj – spre şansa lor nu le-a fost naţionalizată casa… – iar bunicii paterni au fost încărcaţi într-o căruţă, cu doar două geamantane de lucruri personale şi goniţi, într-o noapte, de la conacul de pe moşia de la Dobrun din Judeţul Romanaţi (entitate administrativă dispărută mai târziu fiind inclusă în Judeţul Olt), unde îşi duceau bătrâneţele. Pian cu coadă, mobilier, biblioteci, tablouri, albume cu fotografii – o cutie de biscuiţi, din tablă, în care fuseseră puse câteva bijuterii ale bunicii şi fusese zidită într-un perete – totul a rămas în stăpânirea reprezentanţilor puterii populare! De la bunicul matern, avocat de profesie, mi-au rămas un ţilindru şi un melon, dar prea mici pentru a le putea purta. Bunicul fusese un om înalt pentru vremea sa, dar mult mai mărunt decât mine astăzi. Fracul îi fusese demult desfăcut de mătuşa care se pricepea la croitorie şi din el fusese făcut un taior de damă. De la bunica maternă s-au păstrat câteva bucăţi de dantelă de la nişte bluze şi mai multe pene de struţ albe, negre şi roz, de la pălăriile ce le purtase pe la 1910. Tot „trusoul” pe care mi l-am constituit în timp, spre a fi elegant aşa cum se cuvine în ocazii festive, mi l-am achiziţionat, în anii 80, de la diverse persoane în etate care făcuseră parte, în tinereţe, din elita ţării. Fracul, jacheta şi smokingul le am de la Simion Iuca, profesor de gravură la Institutul de Arte Plastice. Era un om de înălţimea mea dar mult mai suplu, însă fracul nu trebuie încheiat, aşa că mi se potriveşte foarte bine chiar şi acuma, când am mai prins în greutate. Un ţilindru – sau joben, după termenul folosit exclusiv în România, după numele unui francez, Jobin, negustor de pălării stabilit la Bucureşti prin 1840 – am primit de la romanciera şi traducătoarea Petronela Negoşanu, soţia pictorului Grigore Negoşanu, căruia chiar îi aparţinuse.

Redingotele le-am procurat de la alte persoane vârstnice, dornice să se descotorosească de ele. Dar ghetele cu ghetre, încheiate cu nasturi, după modelul purtat la 1900, mi le-am comandat la Viena, la vechea firmă Materna Schuhe, activă din 1907.

Vă puteţi imagina ce calitate excepţională au acele încălţări! Alte veşminte, mai speciale – ţilindru gri, pentru curse hipice, Glengarry sau kilt scoţian, pelerină, canotieră, pălării şi sacouri tiroleze (Trachten) – le-am luat de la Portobello Road Market din Londra sau de la Naschmarkt din Viena.

De la familie, de la bunici şi părinţi, am moştenit respectul pentru haină şi pentru felul de a te prezenta în societate, corectitudinea vestimentaţiei şi potrivirea acesteia în funcţie de evenimentul la care participi.

Ce bal mi-ar plăcea? Ca spectacol – colorat, naiv şi ridicol uneori – l-aş prefera pe cel din ultimii ani ai veacului fanariot. Dar sunt om practic şi dornic de reconstituiri ireproşabile. Aşa că, de vreme ce nu-mi pot procura straiele fanariote, fastuoase şi costisitoare – giubeaua cu guler şi căptuşeală de samur, brâul din şal de caşmir, anteriul vărgat din bumbac fin, papucii de marochin galben sau roşu – prefer balurile de stil european din vremea Regulamentului Organic şi până la 1900, unde fracul era suveran.

Ce s-a pierdut odată cu renunţarea la purtarea acestor costume?

S-a pierdut demnitatea şi respectul de sine! Şi de ceilalţi… Dacă la un bal te prezinţi cu hainele de zi cu zi, cu o cămaşă boţită şi descheiată la gât, cum poţi simţi că acela este un moment de mare importanţă din an, un prilej de afirmare, evidenţiere şi reprezentare? Prezentându-te în haine obişnuite îi ofensezi pe ceilalţi participanţi care s-au străduit să vină cât se poate de eleganţi! Pentru o vreme, între 2001 şi 2008, am organizat Balul Arhitecţilor, împreună cu un bun prieten, arh. Cornel Taloş. Cred că, pentru acel interval, am reuşit să restituim aerul petrecerilor de altădată, atât prin ţinută cât şi prin program: am transformat o „întrunire tovărăşească”, ce începea la orele 19 şi se încheia la 23, într-un bal stilat şi rafinat ce debuta, după toate regulile, la orele 21 şi se termina la 6 a.m.! Am impus ţinuta de rigoare, ce era specificată chiar pe invitaţie. Majoritatea participanţilor s-au conformat. Dar mai erau şi alţii care doreau să îşi manifeste nonconformismul şi veneau cu gulerul descheiat. Instruisem nişte studenţi pe care-i îmbrăcasem în elegante livrele galonate de valeţi să le ofere acelora papioane făcute din hârtie de ziar şi să nu-i lase să intre în sală dacă nu şi le puneau la gât. Stratagema a avut efect iar anul următor nici un domn nu a mai venit fără papion!!! Un preşedinte de filială zonală a Uniunii Arhitecţilor venea mereu îmbrăcat în costum gri deschis, cu o cămaşă oranj şi o cravată roşie ori verde-praz. Atâta l-am bătut la cap, atâta l-am criticat şi ridiculizat încât, după mai multe ediţii, a venit într-un costum negru şi cu papion. Bine şi aşa! Am simţit că am avut un succes.

Cum era viaţa în carnaval?

Extrem de veselă, de agitată, de pasionantă şi pasională – pentru că, la baluri, se legau sau se rupeau multe idile. Perioada Carnavalului, care ţinea de la 1 ianuarie la Lăsata Secului pentru Postul Paştilor, era aşteptată cu multă înfrigurare la toate nivelurile ierarhiei sociale, de la clasele de jos, de la mahalagii necizelaţi care abia aşteptau să se deghizeze şi să se înfiltreze într-o sală mai acătării unde altfel nu ar fi avut acces, până la luxoasele doamne şi spilcuiţii domni din protipendadă care abia aşteptau să îşi etaleze noile toalete procurate de la Paris sau Viena. Balurile se ţineau lanţ şi uneori nici nu puteai participa la toate câte erau oferite categoriei sociale din care făceai parte. Prin mersul la bal, omul de rând uita de necazurile şi lipsurile cotidiene şi, cu economiile adunate de-a lungul a 11 luni, se deda la cele mai mari nebunii pe care avea să le ţină minte şi să le relateze, cu emfază şi entuziasm, tot restul anului, până la următorul Carnaval. O lună de zile de beatitudine în toiul iernii, de glume şi pozne, de dansuri şi excese culinare, de schimbare a sălii şi a mediului de petrecere, îi recompensa pentru momentele neplăcute, dramatice de peste an. Şi merita cu prisosinţă să te laşi în voia acestor plăceri nevinovate care îţi puteau alina durerile şi te puteau înveseli, fie şi pentru o clipă.

Distracţiile erau în funcţie de gust şi anturaj: la mahala, muzica era asigurată de lăutarii cu o vioară, o cobză şi un ţambal, iar invitaţia la dans o făcea cavalerul cu un ghiont sau o palmă dată partenerei ori cu o înjurătură îndulcită de adăugarea cuvântului „dragă”.

Bufetul era modest, nu se găseau decât rahat, pricomigdale, sugiuc, stafide, dulceaţă, bere, vin şi rachiu, nici o altă delicatesă ca la balurile cele mari. Un motiv, cam gros, de distracţie, era în acest mediu modest ca mascaţii să-şi croiască palme peste ceafă, producând mare hilaritate. Dar adesea se iscau şi bătăi în regulă între petrecăreţii care considerau că o mască a arătat prea mare insistenţă partenerei altcuiva. În înalta societate nu se putea întâmpla aşa ceva, politeţea domnea chiar şi atunci când participanţii se prezentau deghizaţi.

Aveţi, în cartea dumneavoastră, o perspectivă ştiinţifică, plină de umor. Cum e să studiezi şi să descrii atmosfera de odinioară, în ce registru aţi ales să scrieţi? 

Fiind familiarizat cu limbajul arhaic, am optat pentru a-l folosi din belşug în această lucrare. Este drept că am apelat şi la multe citate din presa acelor vremuri, „Cantor de Avis şi Comers”, „Vestitorul Românesc”, „Albina Românească”, „Gazeta de Moldavia”, „Resboiul”, „Timpul” etc. Mărturisesc că am scris-o cu foarte mare plăcere, mai ales că a fost redactată în prima parte a recluziunii provocată de molima de Covid. De aceea am şi specificat sub data terminării prefeţei „în lazaret”. Poate unii dintre cititorii care nu posedă un DEX se vor întreba ce este acela lazaret, termen demult ieşit din uz. Dar, claustrarea la care fusesem supus a făcut să mă simt ca acei călători străini ajunşi la graniţa Valahiei prin 1840, obligaţi să petreacă 14 zile în acest lazaret sau spital din Cordonul Sanitar al ţării care încerca oprească molimele de holeră sau ciumă venite dinspre Imperiul Otoman. Iconografia este poate mai importantă decât discursul. Ea face, de fapt, discursul, îi dă concreteţe!

Vorbele nu pot totdeauna să fie suficient de explicite, Unii termeni sunt azi necunoscuţi sau uitaţi. Dar o ilustraţie te lămureşte şi îţi oferă posibilitatea să înţelegi slova scrisă.

Cum au primit studenţii ideea de a purta costume de epocă? 

Oh, au fost încântaţi! Îmi fidelizasem chiar o echipă care a participat la vreo trei ediţii de baluri, până a absolvit. Experienţa unei călătorii nu doar mentală ci chiar fizică, concretă, într-o altă lume, nouă pentru ei, i-a cucerit. Şi le-a plăcut. Făceam una sau două repetiţii cu costumele, spre a se obişnui să le poarte, să păşească fără a se împiedica de trenă, spre a le purta firesc, ca şi când toată viaţa numai aşa ceva au îmbrăcat. Comportamentul trebuie schimbat de la un „model” la altul: într-un anumit fel păşea o domniţă fanariotă în şalvari şi altfel o duducă de la 1860 în rochie cu crinolină. Un „slujnicar” din cânticelele comice ale lui Alecsandri călca sfios, pe când un ofiţer bătea zdravăn cizma pentru a-i zornăi pintenii şi sabia. Era şi o subtilă formă de educaţie pentru acei studenţi: pătrundeau într-o lume a elitei şi se afirmau ei înşişi ca o elită între colegii lor – „Ehei, noi am fost la bal, ne-a dus dom profesor!” Era un titlu de mândrie! Mulţi ani după aceea am aflat de la unii şi de la alţii ce mare însemnătate a avut pentru ei că i-am adus în „lumea mare”, între arhitecţi, istorici de artă, somităţi ale culturii. Mă străduiam să mă port ca un părinte grijuliu cu ei: după parada costumelor istorice mă îngrijeam ca toţi să aibă răcoritoare şi să se simtă bine, îi îndemnam să meargă la dans şi luam chiar eu domnişoarele la dans – deşi nu-mi place să dansez... Apoi, la supeu, ceream şefului de sală, fie că era la Cercul Militar Naţional fie la Împăratul Romanilor la Sibiu ori la Opera din Cluj, să rezerve o masă pentru costume.

 Cât de mult vă ajută munca de cercetare să rămâneţi ancorat în epocile pe care le studiaţi? În ce epocă v-ar plăcea să trăiţi?

Nu pot spune că sunt adaptat vremurilor de astăzi. Eu trăiesc foarte mult, dacă nu chiar total, în vis! Studiind în arhive şi în biblioteci, m-am familiarizat până la identificare cu personajele cercetate. Având sub ochi şi atingând, cu sfioşenie, documente semnate de Theodor Aman sau de Karl Storck ori Carol Popp de Szathmari, ajunsesem a putea să le imit, cu uşurinţă, semnătura. Chiar mă amuzam conspectând acele acte şi, în final, acolo unde era aşternută semnătura, să o aşez şi eu pe conspectul meu, ca şi când mâna maestrului din vechime o ghida pe a mea să-l semnez acolo! Da, am învăţat, am asimilat foarte mult din documentarea făcută pentru fiecare din temele ce le-am abordat de-a lungul carierei. Îmi este la îndemână nu numai să folosesc limbajul arhaic dar să îl şi scriu, cu mare uşurinţă, inclusiv în caractere cirilice ori în alfabet de tranziţie. Iar de acolo am decelat, în detaliu, modul de viaţă din veacul al XIX-lea.

 De 17 ani, de când am fondat un grup de reconstituire istorică, prin jocul de-a soldaţii din epoca modernă, de la aceia ai lui Napoleon I la cei ai lui Carol I de la 1877 şi la cei ai lui Ferdinand I din 1916, am beneficiat de călătorii înapoi, în istorie, ca şi când aş poseda Maşina Timpului! Mă simt bine acolo, NUMAI ACOLO! În secolul al XIX-lea. Iar adevăratele mele haine sunt cele de atunci, în ele mă recunosc şi în ele mă simt bine. Eu sunt costumat când îmi pun sacoul cotidian! Prezenţa mea între cei de astăzi este doar un accident… M-am amuzat când, la lansarea cărţii mele Modă şi societate urbană în România epocii moderne (Ed. Paideea, Bucureşti, 2006), desfăşurată la Librăria Cărtureşti, criticul literar Dan C. Mihăilescu a zis „Dacă îl vede cineva pe dl. Ionescu i se pare că el este normal fiind îmbrăcat aşa în vreme ce noi părem deplasaţi…” (E drept că eu eram în redingotă, cu ţilindru şi baston cu mâner de argint, iar vorbitorul avea o cămaşă în carouri mari, roşu cu albastru, ca un vânător din pădurile canadiene…). Cel mai flatat am fost, însă, la acelaşi eveniment, de discursul academicianului Dan Berindei, care a zis că, lecturând cartea mea, ai impresia că tot ce este scris acolo e rodul unei experienţe in situ, ca şi când aş fi fost de faţă la baluri, petreceri, conferinţe, cavalcade, vânători, parade, vilegiaturi, etc. Da, eu sunt acolo! 

Care e cel mai important lucru pe care l-a pierdut modernitatea? Vă place cum se îmbracă lumea astăzi? Ce exerciţiu de eleganţă aţi propune politicienilor? Dar celor tineri?

Modernitatea a pierdut stilul şi gustul rafinat. Populaţia contemporană este în voia valurilor unei mode care nu totdeauna este inspirată şi eficientă, de eleganţă ce să mai vorbim... Pantalonii cu turul foarte jos, prin dreptul genunchilor, veste şi pulovere care lăsau şalele şi buricul dezgolite, bocanci cu ţinte purtaţi cu rochii decoltate sau pantofi cu toc cui cu blue jeans… Aici nu mai este nici stil, nici gust, ci o caricatură ridicolă a vestimentaţiei!!! NU, nu-mi place cum se îmbracă megieşii noştri. Se îmbracă pentru a nu le fi frig şi a nu fi indecenţi prin goliciune, se îmbracă de nevoie, nu de plăcere! Arta vestimentaţiei este o artă a gustului şi a rafinamentului. Toate acestea au dispărut fără urmă în zilele noastre, din păcate…

Politicienilor? Să fie eleganţi ca Take Ionescu şi Alexandru Marghiloman! Dar şi oameni politici de talia acelora, la fel de buni, de devotaţi Patriei şi poporului, cum au fost ei. Celor tineri le recomand să citească, să citească mult, enorm, pentru a înţelege epocile trecute. Să-i parcurgă pe clasici, pe romantici, pe realişti, apoi să se apropie de memorialistică, pentru că numai acolo se simte pulsul unei epoci. Şi, în final, să răsfoiască albume, să asimileze iconografia vremurilor trecute. Numai aşa se poate aduna un bagaj cultural de care să nu le fie jenă într-o conversaţie.

Distins cu Premiul Academiei

Nume: Adrian Silvan-Ionescu

Locul şi data naşterii: 25 mai 1952, Bucureşti

Studiile şi cariera: A absolvit, în 1975, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, iar în 1997 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe istorice.

A fost muzeograf, consilier cultural, cercetător ştiinţific. Din anul 1986 a început să-şi desfăşoare activitatea didactică, fiind în prezent profesor asociat la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi conducător de doctorat.

S-a specializat în istoria artei româneşti şi universale, în etnografie şi artă populară românească, în etnografie extra-europeană, în istoria costumului civil şi militar, în istoria fotografiei şi a filmului.

Printre cărţile scrise se numără: „Învăţământul artistic românesc: 1830-1892“, „Portrete în istoria artei româneşti“, „Penel şi sabie. Artişti documentarişti şi corespondenţi de front în Războiul de Independenţă, 1877-1878“, „Regina Maria şi America“, „Războiul cel mare. Fotografia pe frontul românesc 1916-1919“.

A fost distins cu Premiul Academiei Române (1992) şi cu Premiul „George
Oprescu“ (2010).

Locuieşte în: Bucureşti

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

7 Comentarii

Omul UnOm
20.02.2021, 15:05:41

Eticheta vestimentara a inceput sa se piarda cam in toata lumea. Da, la anumite eveniment lumea se mai imbraca inca "ca pe vremuri" insa sunt exceptii. La noi cel putin, nici macar pe vremuri nu se putea vorbi in realitate despre asa ceva. In afara unui strat "subtire" din societatea romaneasca, majoritatii populatiei nu ii pasa nici pe departe de eleganta si erau multumiti ca au cu ce sa se imbrace.

+3 (5 voturi)
Ludwig
20.02.2021, 18:00:10

Omul e aristocrat , se vede! E atasat de trecut si de valorile sale. Azi mai toti au blugii rupti din fabrica sau turul pantalonilor lasat ca o punga la spate de parca ai facut pe tine..Cica asa e cool...

+1 (5 voturi)
şukărîţi ţîţîiţi
20.02.2021, 22:28:27

Ie un marțafoi opincar cu pretenții de boiar..

+1 (3 voturi)
Petru Onisim
21.02.2021, 00:38:02

# dingaoz țâșniți. Este boier cum este si Calița boieroaica. Articolul despre aceasta persoana si cartea lui "baluri in Romania moderna" a mai fost in aceste ziar.

+1 (1 vot)
Azzumbo Jo
21.02.2021, 08:40:00

Fiecare cu ticneala lui. Unii colectioneaza timbre, altii toale de bal. Oricim, e mai sanatos decat sa-si joace banii la pacanele.

0 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (7)

Modifică Setările