INTERVIU Un dialog cu filosoful politic şi pianistul Andrei Vieru despre ambiguitatea liberalismului şi excesele totalitare ale democraţiei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
blog

"Multă lume nu are nici măcar curajul să gândească cu mintea proprie, darămite să mai şi deschidă gura. Dacă ar fi trăit în anii comunismului, mulţi dintre contemporanii noştri nu ar fi îndrăznit nici măcar să aprindă radio Europa liberă, chiar dacă prin preajmă nu s-ar fi găsit niciun vecin care să-i toarne. Astăzi, nu are mai nimeni curajul să-şi dea certitudinile peste cap punându-şi niscai întrebări cu privire la ele."

Un dialog avanpremieră cu filosoful politic şi pianistul Andrei Vieru despre libertate, globalizare şi libertatea de a gândi şi ne exprima în era Twitter. Andrei Vieru va discuta pe larg despre tentaţiile totalitare ale lumii în care trăim cu matematicianul american Sergiu Klainerman, profesor la Princeton University, pe data de 23 iunie, la Universitatea de Vest din Timişoara. ”Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate” a apărut anul trecut la editura Humanitas şi a fost o reală plăcere să descopăr semnificaţia ”frontierelor”, nu atât în sensul clasic, al graniţelor dintre naţiuni, ci într-o abordare nouă, conceptuală, pe care o găsesc pentru prima dată la un filosof român. ”Frontiera” invizibilă dintre concepte cred că este extrem de relevantă culturii post-moderne, în care depăşirea sau chiar anularea unora dintre acestea determină noi realităţi. Distincţia introdusă de Andrei Vieru noţiunii de ”frontieră” ne ajută să înţelegem mai bine ideologiile, micro-ideologiile şi tendinţele din dezbaterile globale actuale, în care multe ”graniţe” sunt forţate de o agendă sau alta. Aşadar, m-am bucurat nespus să am prilejul acestui dialog, chiar în forma limitată în care poate fi reprodus aici.  Andrei Vieru poate fi ascultat (şi) la pian în data de 22 iunie, ora 18h 30 în Aula Magna a Universităţii de Vest din Timişoara sau în 26 iunie, ora 18.00 la Ateneul Român.

În ”Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate” faceţi, spre finalul cărţii, distincţia între libertatea de exprimare şi libertatea de gândire, nuanţând că nu există libertate de gândire fără curaj. Mă interesează această diferenţiere, pentru cititorii Adevărul.

Andrei Vieru

Cred că fără curaj nu există libertate de niciun fel. Problema curajului, în calitate de precondiţie ca omul să poată fi liber, este pe tot parcursul cărţii mele prezentă în mod implicit. Chestiunea apare în forma ei explicită abia în ultimul capitol, cel despre John Stuart Mill, care pare să nu-şi dea seama că libertate fără incertitudini — deci fără curajul de a le face faţă — e o contradicţie în termeni. Dacă sunt asigurate în chip sistematic — şi asta e menirea gândirii binare care se întemeiază pe principiul terţiului exclus —, certitudinile ne conduc, pe calea cea mai scurtă, la concepţii totalitare. Apropo, a nu se confunda logica bivalentă cu principiul terţiului exclus! Sunt lucruri total diferite.

„Liberalismul autentic are nevoie de incertitudini şi de ambiguitate.” 

De pildă, de incertitudinile economiei de piaţă dacă e să vorbim de economie. Are nevoie de incertitudinile pe care le presupune orice dezbatere, fie ea ştiinţifică, filozofică, estetică sau religioasă. Are nevoie de incertitudinile şi ambiguităţile pe care le creează orice întrebare (de n-ar fi decât incertitudinea privitoare la atitudinea cu care sunt puse, ca să nu mai vorbim de incertitudinile legate de multitudinea de răspunsuri posibile). Libertarianismul metafizic e strâns legat de incertitudine şi de indeterminism fie că face apel la fizica cuantică, fie că nu face apel la ea. De altfel, există în fizica cuantică o "teoremă a liberului arbitru".

Criticaţi ideea că societatea ar trebui să garanteze libertatea de a gândi, pentru că de facto impune o gândire colectivă şi nu există niciun curaj în a ţi se oferi o libertate.

Libertatea de a gândi nu se acordă, ci se ia. La prima vedere, libertatea gândirii nu presupune vreun curaj fizic. Poţi gândi altfel decât turma şi să taci.

Cred că avem destule exemple recente în acest sens, de exemplu în naraţiunile colective despre pandemie, dacă puteţi contextualiza ideea dvs. plecând de la situaţia pandemică, în care am avut atât consens privind ce trebuie să facem, cât şi o vigilenţă a gândirii colective, o lipsă cronică de curaj în exercitarea libertăţii de a gândi.

Simplul fapt că invoci surse de informare alternative, neoficiale, te plasează în rândul delincvenţilor morali. Dacă pe baza lor pui întrebări sau ceri o dezbatere publică e şi mai rău. A fost invocată Ştiinţa cu majusculă. În ştiinţă se ajunge uneori la consens în urma unor dezbateri. Dar în problemele legate de covid-19 nu s-a ajuns la un consens pe calea firească a dezbaterii, ci s-a pornit de la un consens indus artificial. Se ştie că vaccinurile anti-covid se află încă în faza experimentală. Dacă însă în faza experimentală vrei să vaccinezi TOATĂ populaţia, înseamnă că de fapt vrei să nu mai existe grupul de control. În cadrul unui astfel de experiment ştiinţific la scară planetară, poţi servi ştiinţa atât vaccinându-te, cât şi nevaccinându-te, rămânând adică în grupul de control, fără de care datele referitoare la grupul experimental devin ininteligibile (fiindcă nu mai există termen de comparaţie). Naraţiunile despre recenta molimă sunt împănate cu minciuni. Eu nu sunt medic, nu am livrat niciodată nimănui recomandări medicale nici înainte de pandemie, nici în timpul ei, nici după. Dar ca să-ţi dai seama că discursul medical — şi nu numai — a fost mincinos nu trebuia să ai cunoştinţe medicale. Era suficient să ştii că a afirma un lucru şi totodată contrariul său constituie o contradicţie. La fel şi cu informaţiile trecute sub tăcere. În Anglia, când numărul morţilor cu trei doze a depăşit 75% din totalul morţilor, autorităţile au hotărât să nu mai publice astfel de statistici.

„În timpul molimei, niciun subiect nu a rămas ferit de contradicţii. Or, contradicţiile — o ştim bine — apar când se minte.”

Vorbiţi de asemenea despre tensiunea dintre individualism şi colectivism, care este într-adevăr o temă veche în teoria politică, despre care am intuit că o consideraţi anulată reciproc în această etapă istorică, ambele abordări devenind reacţionare, întrucât anihilarea frontierei dintre cele două duce la distrugerea civilizaţiei. Pe scurt, s-a pierdut acea tensiune benefică, ceea ce deschide poarta totalitarismului. Cam pe unde suntem, în acest scenariu de groază?

În societate, individualismul extrem conduce la atomizarea societăţii şi, în ultimă instanţă, la anomie totală. Colectivismul extrem conduce la totalitarism — sau, mai general spus, la ideocraţie. Anomia şi ideocraţia sunt perfect compatibile. Ca să vă răspund direct la întrebare, suntem în faza în care anomia şi tendinţele totalitare coexistă şi chiar înfloresc, se stimulează reciproc. Anomia crează un vid de putere — sau, dacă preferaţi, o putere politică şi administrativă total ineficientă — care are vocaţia de a se umple. Dacă se umple brusc şi în totalitate, anomia poate fi înlocuită cu o formă sau alta de societate totalitară. Că nu e deloc imposibil, s-a văzut în perioada pandemiei, când ideologia Covid-19 a devenit dominantă. 

„Nu spun că în perioada pandemiei s-au instaurat regimuri totalitare, dar exemplele Chinei, Australiei şi Canadei ar trebui să ne dea de gândit la ce e posibil şi ce nu.” 

Atât Australia, cât şi Canada sunt considerate ţări cu o democraţie avansată. Cu toate acestea, orice critică legată de tratamentul l-a care a fost supus Novak Djokovic de către Australia, căruia i s-a interzis intrarea în ţară şi participarea la Australian Open, după ce a fost invitat, te transforma imediat în paria. Djokovic a fost acuzat, dincolo de propria alegere, că ar fi un simbol al anti-vacciniştilor, aşadar un pericol pentru gândirea totalitară impusă de autorităţi şi obligaţia implicită de a te conforma acesteia. Există un pericol totalitar în democraţie?

Din ce în ce mai mulţi politicieni şi intelectuali publici au devenit intoleranţi la păreri diferite de ale lor. Mai exact pendulează între intoleranţă şi indiferenţă lipsită de discernământ. E uneori greu de spus de ce politicienii şi intelectualii iau decizii greşite, de ce adeseori spun aiureli. Cred că în general oamenii politici sunt subestimaţi în privinţa inteligenţei şi supraestimaţi în materie de cultură (nu doar politică). Sunt, cu rare excepţii, mai degrabă inculţi. Nu putem lupta împotriva extremismelor decât dacă devenim noi înşine extremişti. Libertatea individului e condamnată. Reprezentarea spaţială a libertăţii e graniţa. Nu e deloc complicat să afli de ce este aşa. O explic pe înţelesul tuturor în Elogiul frontierelor, care este de fapt un elogiu al libertăţii. Noi însă căutăm "libertatea" desfiinţând orice fel de graniţă între idei, ţări sau noţiuni. 

„Ne îndreptăm către o concepţie unificatoare, totalitară, asupra libertăţii — libertatea de a gândi împreună cu turma. Libertatea de a bate la uşi deschise.”

Din această perspectivă, avem extrem de mulţi curajoşi care ”bat la uşi deschise”.  Ei sunt prolifici şi pentru că există o ”ideologie a supunerii”, a ”conformismului compulsiv”, la care vă referiţi în carte. Aici sunt integral de acord cu dvs. Simptomul ”anulării” neconformilor e în plină ascensiune globală. Există legiuni întregi de troli online care numai cu anularea altora se ocupă, numita ”cancel culture”. Cum putem contracara turma conformistă, care se auto-validează prin cantitate (suntem mulţi, deci avem dreptate), dar şi prin ideologie (de exemplu corectitudinea politică nu îţi permite să faci judecăţi despre alţii, dar dusă în extrema unde, de facto, nu poţi emite opinii despre alţii)?

Nu aş face predicţii. Să vedem ce o să facă Elon Musk cu Twitter. Musk pune accentul pe libertatea de exprimare, care a fost în mare măsură înăbuşită pe reţelele de socializare. Vorbesc de cele care domină piaţa. Nu ştiu cum funcţionează armatele de troli online, dar ştiu că Elon Musk a fost nu doar criticat pentru proiectul său de a reintroduce libertatea de exprimare pe Twitter, a fost în plus şi ţinta unor atacuri la persoană. Pe data de 23 iunie, la Universitatea din Timişoara, voi participa la o dezbatere despre tentaţiile totalitare ale lumii în care trăim cu marele matematician Sergiu Klainerman, profesor la Princeton University, care în ultima vreme şi-a manifestat îngrijorarea în spaţiul publoc anglo-saxon faţă de înăbuşirea libertăţii de exprimare şi, în mod special, de reducerea drastică a libertăţii academice în universităţile americane.

Spuneţi că cea mai ”ucigătoare formă de corupţie” este obsesia unei purităţi şi a unei lupte permanente cu corupţii, cu ”penalii”, dacă vreţi. Aş vrea să dezvoltaţi puţin ideea, întrucât avem în România un partid care se revendică chiar din această ”puritate” absolută împotriva corupţilor, care se găsesc întotdeauna în afara lor, nu înăuntru.

Întâi de toate, ţin să reamintesc că nu am fost niciun moment implicat în politica românească sau neromânească. Şi nici nu mă voi implica într-un viitor previzibil. Asta nu denotă dezinteres, ci doar o anumită conştiinţă a impasului la care conduce implicarea activă în politică a gânditorului politic. 

„Obsesia purităţii morale este de sorginte şi esenţă totalitară. Ţine de gândirea utopică a unui Robespierre sau a unui Saint-Just. Rezultatul e totdeauna o formă sau alta de teroare.”

Vrei să elimini orice formă de corupţie din societate? E ca şi cum ţi-ai dori să interzici bacşişul. (Eu nu spun că bacşişul e o formă de corupţie, dar Ceauşescu şi alţii ca el asta credeau.) Sau ca şi cum ţi-ai dori, ca politician, să impozitezi orice tip de şperţ, de comision sau de servicii particulare. Economia paralelă face parte din realitatea spontană a vieţii. Ca om politic, poţi să-ţi propui să n-o încurajezi, dar e absurd să-ţi propui s-o elimini cu totul. Dacă te iei la trântă cu realitatea de pe teren, realitatea îţi va da cu ea însăşi în cap. Vorbesc aici de mica corupţie, care de altfel îmi displace şi mie. Marea corupţie e însă la fel de ucigătoare ca tentativa de a o elimina pe cea mică. Până la un punct, mica corupţie face parte din viaţa firească a unei democraţii. A încerca s-o desfiinţezi ţine de gândirea utopică, cea care conduce de regulă la concepţii totalitare (Da da, ar trebui să ne obişnuim cu ideea asta!) Or, ce interes (conştientizat, mărturisit sau nu ţie însuţi) ai să desfiinţezi mica corupţie? Păi unul singur: să închizi ochii — din motive ideologice sau financiare — la domnia marii corupţii. Ce interes ai să lupţi împotriva micii corupţii de la Bucureşti? Nu să te faci că plouă atunci când vine vorba de marea corupţie practicată în capitale mai importante? Revin pentru o clipă la problema purităţii morale. Oameni ca Nicolae Steinhardt sau ca Gheorghe "Babu" Ursu au făcut dovada unei purităţi morale absolute. N-au încercat însă niciodată s-o impună altora, aşa cum au făcut Robespierre, Saint-Just şi imitatorilor lor.

Când vă referiţi la frontiere, o faceţi mai ales din punctul de vedere al anihilării, ambiguităţii sau intersectării unor concepte diferite, care ar trebui să coexiste pe o ”frontieră”. Observaţi diverse tendinţe de pervertire a acestor frontiere invizibile, dar totuşi perceptibile. Care este pericolul real al lipsei de frontiere?

Frontierele au un triplu rol benefic: rolul de a defini concepte (sau de a le contura, dacă preferaţi), rolul de a le despărţi (sau de a le discerne) şi rolul de a le pune în contact. Fără frontiere, minţile, orizonturile noastre nu se lărgesc; doar se bramburesc. Deşi Elogiul frontierelor este o carte de filozofie politică, se găsesc în ea şi idei care nu ţin strict de sfera politicii. Aş evoca în treacăt două dintre ele: faptul că libertatea şi virtuţile se pot gândi în exact aceeaşi termeni (unde ideea de adăugare a unor frontiere — sau a unui contur — joacă un rol primordial) şi faptul că explicitarea, ca proces mental, echivalează şi ea cu adăugarea unor frontiere. Din câte ştiu, în sensul precis şi riguros în care am făcut-o eu, nu a făcut-o nimeni până acum.

Într-adevăr, nu am mai găsit nicăieri explicitarea noţiunii de ”frontieră” în modul în care o faceţi în ”Elogiul frontierelor”, motiv pentru care mi-a şi atras atenţia cartea dvs. Afirmaţi că aspiraţia spre globalizare trădează ”un dor de totalitarism”. Pe de altă parte, globalizarea a permis accesul la cultură a unor comunităţi izolate (chiar dacă vorbim de cultura mainstream, de consum), accesul la bunuri economice şi de sănătate în zonele defavorizate, accesul la concepte politice. Sunt de acord că acest tip de acces generează haos şi incoerenţă, dar nu sunt de acord că globalizarea ar însemna o tânjire totalitară.

Prin globalizare înţeleg ştergere a graniţelor şi uniformizare. Nu am ajuns încă acolo. De aceea se şi vorbeşte de glocalisme. Dar aveţi puţintică răbdare, la globalizarea adevărată se va ajunge prin tentative de a rezolva probleme sau pseudo-probleme planetare: egalitate deplină, desfiinţarea exploatării omului de către om, încălzirea globală, pandemii trecute şi viitoare, identitate digitală pentru toţi, vaccinare obligatorie şi certificate vaccinale etc. Nu spun că statul-naţiune nu are potenţial totalitar. Dar nu uitaţi că la statul-naţiune s-a ajuns tot prin ştergerea unor hotare (între cetăţi, principate ş.a.), adică tot prin globalizare, fie ea şi locală (de unde şi termenul întrebuinţat de glocalism). Acum am trecut la etapa următoare: la abolirea frontierelor care au mai rămas. Mă refer nu doar la graniţele dintre ţări, ci şi la frontierele dintre legislativ, executiv, juridic (şi presă, apropo! avem tot mai multă presă subvenţionată de stat, în România ca şi în Franţa), la frontierele dintre public şi privat, domeniu în care internetul şi tehnologiile de supraveghere vor juca un rol de primă importanţă. Nu degeaba se vehiculează tot mai mult ideea că "tot nu avem nimic de ascuns, aşa că de ce să nu ne lăsăm supravegheaţi?" 

Nu ştiu cum e cu accesul la cultură. Ştiu doar că cultura mainstream e un fel de oximoron şi că globalizarea a adus cu sine moartea unor culturi locale.

Şi apoi, nu uitaţi că sub Ceauşescu ne plângeam, printre altele, că nu puteam fugi. România era o cuşcă. Într-o lume globalizată, cu toate graniţele desfiinţate, cu un guvern unic, mare şi central, încotro poţi s-o mai iei la sănătoasă? 

Cred că o poţi lua la sănătoasa într-o lume interioară bogată, vibrantă, pe care unii oameni şi-au creat-o şi poate chiar îmbogăţit-o în pandemie. E bună şi retragerea către sine. Însă spuneţi că statul-naţiune are potenţial totalitar, aşadar globalizarea ar putea fi o contrapondere la excesele totalitare. În fond, globalizarea a permis un ”export” de democraţie, mă refer îndeosebi la globalizarea politică şi culturală.

Te retragi într-o lume interioară — ca soluţie de ultimă instanţă — atunci când orice fel de libertate politică dispare (sau când constaţi că e pe cale de dispariţie). Nu cred că globalizarea economică şi politică a permis mai multă democraţie. Eu cred că a permis doar mai multă birocraţie, care dictează acum ce maşină vei avea voie să conduci (sau să fabrici) în 2035, cum să ţi se calculeze "amprenta de carbon", cu ce paşaport vaccinal vei avea voie să călătoreşti, ce vei avea voie să gândeşti şi ce nu, cu ce insecte vei avea voie să te hrăneşti etc. De altfel, nu putem despărţi globalizarea economică şi politică de cea ideologică şi de cea digitală. Filozoful şi sociologul Jacques Ellul a prevăzut, încă din anii 1950, în celebra sa carte La technique ou l’enjeu du siècle, potenţialul totalitar al tehnologiei. Franţa s-a pronunţat în 2005 prin referendum împotriva aderării la UE în forma sa actuală. Câţiva ani mai târziu a fost "aderată" cu forţa. De asemenea, nu cred că naţionalismul e legat de dreapta. Există şi un naţionalism de stânga. Naţionalismul în sine nu e nici bun, nici rău. Depinde concret cu ce alte ingrediente intră în combinaţie. Oricât de straniu ar părea, mintea genială a lui Tocqueville a intuit încă de la mijlocul secolului XIX pericolele globalizării: „Aş privi ca pe o mare nenorocire pentru specia umană faptul că libertatea s‑ar dovedi nevoită să se înfăţişeze pretutindeni sub aceleaşi trăsături“ scrie el în Democraţia în America (spre sfârşitul capitolului IX)După ce laudă democraţia americană, ţine să spună că ea nu trebuie luată ca model universal pentru toate popoarele lumii. Şi că, dacă fiecare naţiune nu-şi va construi propriile-i instituţii democratice, democraţia ar putea sfârşi printr-o putere nelimitată exercitată de o singură persoană.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite