Diplomatul Dorian Branea, care a scris despre „Statele Unite ale românilor. Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX“, spune că de la Londra, oraşul în care locuieşte acum, îi lipseşte Timişoara studenţiei. Eseistul tânjeşte după „stilul, ambianţa, spiritul cosmopolit, intercultural şi occidentalizant“ care definesc, în viziunea sa, viitoarea Capitală Culturală din 2021.

Despre cartea „Statele Unite ale românilor. Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX“, scrisă de Dorian Branea (45 de ani) şi publicată recent de Editura Humanitas, este vorba de o Americă a memorialelor transatlantice, cuprinzătoare şi expresivă. „Ne aflăm în faţa uneia dintre cercetările complete privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în Statele Unite ale Americii. Rigoarea analizei, privirea în egală măsură a literatului avizat şi a sociologului dubitativ conferă demersului o soliditate impresionantă“, apreciază scriitorul Mircea Mihăieş. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, eseistul şi traducătorul Dorian Branea nu vorbeşte numai despre America, ci şi despre Timişoara, oraşul căruia îi datoreză formarea sa intelectuală, prin întâlnirea cu profesorii şi mentorii Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu,  Livius Ciocârlie, Viorel Marineasa şi Mircea Mihăieş.

„Weekend Adevărul“: Ce înseamnă să scrii o carte de călătorie?

Dorian Branea: Înseamnă să ai curaj să te exersezi într-o specie ce pare simplă, leneşă, permisivă, când e de fapt, prin complexitatea ei, o formă dificilă, care îţi cere să fii, în acelaşi timp, detaşat şi empatic, panoramic şi miniatural, obiectiv şi liric, care îţi pretinde să sintetizezi în formulări pe cât se poate inedite percepţiile unei deplasări pe parcursul căreia trebuie să fi fost şi scriitor, şi istoric, şi poet, şi peisagist, şi antropolog cultural. În ultimă instanţă, cartea de călătorie trebuie să fie o depoziţie autentică şi personală, în care traseul geografic devine parcurs interior. Peregrinarea esenţială e metamorfoză.

 Marea călătorie, pentru a reaminti concluzia lui Petru Comarnescu, cel mai important autor al acestei biblioteci fabuloase, este un gest „socratic”, prin care te cunoşti mai bine şi te transfigurezi. Deci nimic mai dificil decât a descrie aşa cum se cuvine o astfel de experienţă identitară şi de cunoaştere. De fapt, a scrie o carte bună de călătorie înseamnă, în sens literar şi filosofic, a scrie o carte bună pur şi simplu. Cu gândul la cele mai bune cărţi ale noastre de călătorie în Statele Unite, am sistematizat un fel de decalog al travelogului superior, pe care îi las pe cititori să-l descopere.

Câtă documentare a fost necesară pentru naşterea acestei cărţi?

Au existat mai multe linii de documentare. Cea esenţială a cuprins cele aproximativ treizeci şi cinci de cărţi de călătorie în Statele Unite scrise şi publicate de români în secolul XX. E o bibliotecă în bună măsură uitată, ale cărei piese, unele superbe intelectual şi literar, par să nu mai intereseze pe nimeni. De aceea demersul meu, înainte de orice, a fost aşa zicând arheologic, fiindcă mi s-a părut important să readuc la suprafaţă acest extraordinar zăcământ intelectual de idei, imagini, observaţii româneşti privind Statele Unite, care creează împreună o reflecţie foarte sofisticată şi aproape deloc perimată privind civilizaţia americană. O altă linie de documentare a fost, firesc, exegeza acestor cărţi, fiindcă pertinenţa şi eleganţa travelogurilor lui Jean Bart, Nicolae Lupu, George Duca, Petru Comarnescu, Nicolae Iorga, Dan Grigorescu, Romulus Rusan, Radu Enescu, Stelian Tănase ş.a. n-a scăpat neobservată de-a lungul timpului. Sigur, deşi am profitat de multe comentarii juste, cred ca am fost avantajat de privirea comparativă, care a cuprins deodată o sută de ani de descoperiri viatice.

Documentarea de fond a inclus o lungă şi palpitantă bibliografie, de provenienţă mai ales americană (dar şi românească şi europeană), privind istoria, istoria culturală şi intelectuală, istoria politică, identitatea, literatura & artele, ideologia americane.

Fără ea, n-aş fi putut estima relevanţa ideilor româneşti despre lumea americană şi n-aş fi putut ajunge la concluzia că toate aceste cărţi alcătuiesc o contribuţie importantă. O altă resursă, care merită un studiu separat, e compusă din eseurile româneşti despre Statele Unite, de la istorie, cultură şi ideologie, până la economie, tehnologie şi politică internă şi internaţională.

Un supraeu diplomatic

Primindu-l pe ASR Prinţul de Wales în 1 Belgrave Square, sediul ICR Londra    FOTO:  Răzvan Dănăilă

Cum aţi reuşit să treceţi de la limbajul specializat, arid al unei teze de doctorat la discursul acestui volum, care conţine pagini literare de o mare expresivitate?

Nu mi-a fost greu, fiindcă teza de doctorat  – care stă, destul de echivoc, la baza cărţii – a fost scrisă (şi susţinută), în domeniul anglistică-americanistică, în limba engleză. Transpunând-o în română pentru a fi publicată, am renunţat nu numai la limba ei originală, ci şi la tot ceea ce ar fi făcut-o să apară, în afara cadrului academic, ca pedantă şi moroasă. Am adăugat şi am tăiat mult, astfel că unele părţi au fost de fapt scrise special pentru carte. Sunt deci mari diferenţe de stil, tonalitate şi structură între cele două versiuni. În orice caz, deşi am păstrat observaţiile şi concluziile principale ale doctoratului, în carte mi-am dorit să fiu, ca perspectivă analitică dar şi ca stil, mai aventuros şi mai tranşant decât îmi permite îndeobşte supraeul meu diplomatic, care a învăţat să bareze pulsiunile prea artiste.

Lidia Bodea, alături de Dorian Branea, la lansarea cărţii de la Bookfest

 De ce v-aţi oprit la memorialistica de călătorie a secolului XX?

Am vrut să scriu despre memorialele de călătorie dedicate în întregime (sau aproape) Statelor Unite, deci trecând cu vederea articolele, fragmentele, conferinţele risipite prin diferite publicaţii, e adevărat, interesante la rândul lor. Or, deşi românii ajung în America încă din secolul al XVIII-lea, literatura viatică românească nu înregistrează, în volume exclusive, această experienţă extraordinară decât de la începutul secolului XX. Excepţia e cartea profesorului de gimnastică George Moceanu, apărută în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cea care inaugurează, de fapt, biblioteca noastră transatlantică. Şi m-am oprit la anul 1999 din raţiuni convenţionale, deşi mi-ar fi plăcut să scriu şi despre câteva cărţi apărute în noul mileniu.

Cum poate fi „contabilizată” uimirea călătorului?

Percepţiile „contabile” sunt o patologie narativă ce nu-i afectează, din fericire, decât pe câţiva dintre călătorii noştri peste Ocean. Înseamnă, printre altele, listarea maniacală şi ucigător de plictisitoare a destinaţiilor, transcrierea fără urmă de digestie personală a ghidurilor de călătorie şi a feluritelor broşuri turistice, numerizarea unor descoperiri personale care ar trebui să fie jubilaţie şi transfigurare, etalarea snoabă şi deşartă a unor parcursuri de palmares şi încă multe altele.

Judecăţi seducătoare

Lidia Bodea, Dorian Branea, Mircea Mihăieş, Cristian Pătrăşconiu  

Care ar fi „mantra bibliotecilor desuete”?

Am denumit astfel capitolul concluziv al cărţii fiindcă această bibliotecă de peste treizeci de cărţi, câteva cu adevărat remarcabile, iar multe meritorii prin forţa şi acuitatea percepţiilor, e una în mare măsură ignorată. Nu mai citim aceste cărţi, conţinuturile folositoare şi adeseori foarte rafinate nu mai circulă şi nu mai inspiră. E o bibliotecă pe care o bănuim desuetă doar fiindcă ne precede, când ea musteşte de idei, imagini, judecăţi încă seducătoare şi valabile. Există în cultura română o reflecţie de mare profunzime asupra universului american, pe care putem întemeia orice judecăţi contemporane.

Aceste cărţi – împreună cu celelalte scrieri româneşti pe teme americane (exegeză literară, istorie, politică, relaţii internaţionale) – atestă nici mai mult nici mai puţin decât o tradiţie a gândirii Statelor Unite în România, actuală şi preţioasă.

Cum a fost să îmbinaţi în acest volum „rigoarea analizei, privirea literatului avizat şi a sociologului dubitativ”, după cum le numeşte Mircea Mihăieş?

Nu-mi dau seama, dar dacă lectura mea poate fi descrisă astfel, mai ales de către unul dintre cei mai influenţi anglişti-americanişti ai noştri dintotdeauna, nu pot fi decât flatat. Nu îmi plac aplicaţiile dogmatice şi nici ortodoxiile metodologice, sunt mai degrabă un degustător eclectic şi pragmatic. Îmi plac excursurile transdisciplinare şi referinţele estetice, ideologice, intelectuale ecumenice. Când nu mă pot mulţumi doar cu lectura şi conversaţia între prieteni, prefer fără ezitare exegeza aplicată. De aceea am răsuflat uşurat că, pregătind cartea, nu mai trebuia să adast, ca în cazul doctoratului, în exasperante preliminarii conceptual-teoretice înainte de a trece la analiza cărţilor propriu-zise. Faţă de spectacolul unei hermeneutici narcisiste, m-a interesat infinit mai mult să las aceste cărţi să vorbească de la sine, să înregistrez şi să amplific vocile acestor autori, cel mai adesea captivante, pe care însă nu le mai ascultă aproape nimeni de multă vreme. 

„Traversarea Oceanului nu  e doar un parcurs geografic, ci şi o lansare în viitor“

Care au fost cele mai interesante poveşti care v-au fascinat în paginile de călătorie pe care le-aţi parcurs? Cum îi modifică America pe cei care o vizitează?

Există câteva experienţe generice, pe care le parcurg mai toţi călătorii noştri şi care, dincolo de anecdotele personale, mi se par demne de semnalat. O situaţie interesantă e aceea în care, sub şocul descoperirilor şi revelaţiilor americane, feluritele prejudecăţi privind societatea americană sunt abandonate. Din motive ideologice sau culturale, nu toţi se pot emancipa de fondul refractar care tulbură vederea şi bulversează percepţiile. Dar cei mai mulţi o fac, ajungând să dobândească o privire echilibrată şi empatică, iar mărturia lor e cu atât mai valabilă. Pline de tâlc pot fi, pe de altă parte, şi opacităţile cele mai tenace faţă de orice fapt pozitiv al societăţii americane, pentru că inadecvările, mistificările, nihilismul, orbirile fatale sau deliberate recompun, în felul lor pervers, portretul uşor penibil al anticălătorului dintotdeauna.

În cea mai mare parte a secolului XX, pentru români, traversarea Oceanului nu e doar un parcurs geografic, ci şi o lansare în viitor. De exemplu, alteritatea covârşitoare a civilizaţiei americane ce se revelează mai întâi la New York, oraş plin de inovaţii arhitectonice, tehnologice, comunitare, e atât de radicală încât şocul acestui contact ajunge să anime până şi cea mai aridă proză.

Dar experienţa cea mai convingătoare este cea prin care călătorul se resoarbe în ritmurile şi formele vieţii americane, devenind, chiar dacă pentru scurt timp, american el însuşi. Câteva dintre travelogurile noastre cele mai bune s-au născut astfel.

Cu Michael Portillo, fost ministru în Cabinetul Thatcher şi cunoscut realizator TV, şi Daciana Branea FOTO: Alex Coman

Cu ce fascinează America şi cu ce dezamăgeşte?

E un răspuns pe care cred că l-am dat mai bine în secţiunea „America alor noştri” a cărţii, dar, foarte expeditiv, aş spune că fascinantă este, cu titlul generic, modernitatea esenţială a civilizaţiei americane. Oraşele trepidante şi fără sfârşit, infrastructurile uimitoare, industria faustică şi revoluţionară, amenităţile care elimină orice efort; dar şi conduita optimistă, întreprinzătoare şi convivială a omului american, bunăvoinţa, generozitatea, decenţa sa; sistemul universitar, instituţiile culturale, creativitatea intelectuală şi artistică; bineînţeles, natura grandioasă, splendidă, inenarabilă. Iar ce le repugnă chiar şi filoamericanilor, pe drept cuvânt, sunt violenţa comunitară, decalajele sociale, consumerismul, despiritualizarea materialistă, uniformizarea obiectelor, gesturilor, trăirilor, vulgaritatea unor divertismente de masă.

Trebuie spus însă că admiraţia pentru diferitele aspecte ale societăţii americane rămâne un sentiment prevalent, chiar dacă nu necritic, în cele mai multe (şi cele mai bune) dintre travelogurile noastre transatlantice.

Ce loc ocupă Timişoara în itinerariul dumneavoastră biografic, profesional şi literar?

N-aş fi nimic fără Timişoara. Ea e identitatea mea, în sensul spiritului cosmopolit, intercultural, occidentalizant de care mă simt însufleţit. Timişoara e un stil, o ambianţă pe care am absorbit-o inconştient şi va fi mereu cu mine, într-un fel sau altul, şi care îmi îngăduie să mă simt acasă în orice comunitate diversă, tolerantă, emancipată. Timişoarei îi datorez, desigur, formarea mea esenţială, întâlnirea cu profesori şi mentori precum Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Cornel Ungureanu, fără a-i uita pe Livius Ciocârlie şi Viorel Marineasa, care m-au marcat, începând din adolescenţă, şi de la care am preluat, conştient sau nu, o anumită viziune pluralistă asupra istoriei culturale româneşti, experienţa tradiţiilor multiple, la fel de edificatoare, curiozitatea faţă de culturile străine, reflexul comparatist şi, nu în ultimul rând, o conştiinţă profesională foarte exigentă (la care m-am conformat mai rar decât mi-aş fi dorit), dar şi o conduită mai relaxată din care nu lipseşte autoironia şi, în general, bucuria descoperirilor culturale.

Cum vă situaţi între eseistică, traducere, antreprenoriat cultural şi diplomaţie?

Problematic, dar totuşi plăcut. „Statele Unite ale românilor” e o carte scrisă în puţinele ore libere, dimineaţa foarte devreme, în concedii, în weekend-uri, cât am putut să smulg unei profesii pe care o fac cu pasiune de mulţi ani şi care îmi umple aproape tot timpul. Dar nu e simplu de reconciliat postura contemplativă a scriitorului şi ipostaza mobilă, pragmatică a managerului cultural. Deşi sunt acaparat de profesiunea diplomatico-managerială, n-am acceptat să renunţ de tot la scris, fiindcă n-am vrut să pierd partea artistă, creativă a identităţii mele. Cred că voi pendula toată viaţa între aceste două vocaţii – una retorică, cealaltă a acţiunii – fără a putea alege între ele. Pe de altă parte, scriind am gustat după voie dintr-o libertate a judecăţii şi a expresiei care, în mod firesc, e ponderată de exigenţele inerente ale profesiunii diplomatice. Nu în ultimul rând, mi-a dat ghes conştiinţa faptului că lucram pe un teren puţin explorat şi că demersul meu constituia o contribuţie reală (şi nu un montaj de fişe metaliterare), aşa cum cred că trebuie să fie toate cărţile de această factură.  

Dorian Branea, director al ICR Londra

Numele: Dorian Branea

Data şi locul naşterii: 

3 octombrie 1971, Arad

Starea civilă: căsătorit cu Daciana Branea

Studiile şi cariera:

-A absolvit în 1997 Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie a Universităţii din Vest din Timişoara. 

-Studii postuniversitare de relaţii internaţionale la Georgetown University, School of Foreign Service, şi management la Oxford University, Said Business School.

-Redactor al Revistei „Orizont“ din Timişoara (din 1990), consilier la Direcţia pentru Cultură şi Culte a Judeţului Timiş (1998-2001), director de program la Fundaţia „A Treia Europă“ (2001-2006), profesor-asociat la Masteratul de Studii Americane al Universităţii de Vest din Timişoara (2004-2006). 

-Director-fondator al ICR Varşovia (2006-2010) şi director al ICR Londra (din 2010).

-A publicat „Statele Unite ale românilor. Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX“ (Editura Humanitas, 2017) şi traduceri din autorii Charles King („Marea Neagră.O Istorie“, Editura Polirom, 2015) şi Joshua Muravchik („Raiul pe pământ.Mărirea şi decăderea socialismului“, Editura Brumar, 2004).

- Locuieşte în: Londra, Anglia.