INTERVIU Gabriel Liiceanu, despre „Jurnalul de la Păltiniş”: „Îmi dă iluzia că am trăit miracolul unui destin”

Între 1977 şi 1981, un Constantin Noica izolat în munte i-a primit, sfătuit şi ajutat pe Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, schimbându-le definitiv modul de a gândi şi destinele ulterioare. Povestea acelor ani şi a întâlnirilor de pe tărâmul filozofiei au dus la apariţia unei cărţi legendare, „Jurnalul de la Păltiniş“, semnată de Gabriel Liiceanu.

Cînd aţi scris „Jurnalul de la Păltiniş”, v-aţi gîndit vreun moment că va deveni o carte de succes?

Nu ştiu dacă mă puteţi crede. Nu m-am gîndit nici la succes, nici la insucces, pentru că nu am scris Jurnalul cu gîndul la publicarea lui în imediat, ci la urgenţa consemnării experienţei în care eram prins. Ştiam că, dacă nu voi pune pe hîrtie, la capătul fiecărei zile, ceea ce trăiam la Păltiniş, tot ce se petrecuse acolo va dispărea, pur şi simplu. Ideea că, din lene, aş putea condamna la nefiinţă ceva cu totul ieşit din comun a fost motorul Jurnalului. Scriam oarecum sub spaimă şi urgenţă. Mi-era pur şi simplu frică să nu ajung să dau cîndva socoteală pentru o pierdere iremediabilă. Important era doar să ştiu că povestea unică la care fusesem părtaş şi martor a fost depozitată „undeva“. Împărtăşirea ei (publicarea, adică) îmi apărea, în timpul scrierii, secundară. Era pentru un „mai tîrziu“ nedefinit.

Şi ce-aţi simţit odată ce „v-aţi îndeplinit sarcina“?

Cînd am încheiat, m-a cuprins o mare linişte. La sfîrşitul lui 1981 (trebuia să plec în Germania şi totul s-a încheiat de la sine), am realizat că aveam „în sertar“ consemnarea unei experienţe ieşite din comun, dacă nu chiar unice, dar nu mi-a trecut prin cap nici o clipă că, în vremurile acelea, aşa ceva ar fi publicabil. În nici un caz nu am scris cartea cu gîndul că o voi da la tipar. Întîmplarea a făcut că, înaintea plecării, mi-am petrecut o vacanţă împreună cu Sorin Mărculescu, care era redactor la Cartea Românească. Fără un gînd anume, i-am lăsat un exemplar la lectură. Tot ce-a urmat i se datorează. Publicarea cărţii şi succesul ei m-au luat total pe nepregătite. Au venit peste mine ca o avalanşă. Cartea tipărită a explodat ca o bombă în liniştea şi desprinderea de lume în care trăiam la Heidelberg. Din „vuietul“ născut în jurul cărţii a luat naştere Epistolarul şi el este, într-un fel, măsura succesului de care vorbiţi.

În afară de Sorin Mărculescu, a mai citit cineva Jurnalul înaintea apariţiei lui?

În ţară, nimeni. Dar luasem cu mine un exemplar dactilografiat. Sosit la Heidelberg, am făcut o copie, care a ajuns la Monica Lovinescu şi la Virgil Ierunca, apoi la Cioran. Reacţia lui Cioran după lectură este consemnată într-o scrisoare de la sfîrşitul lui 1982, publicată în Epistolar. Îl uimise atemporalitatea poveştii. (Vă amintiţi, poate: „Un străin care ar citi Jurnalul ar putea crede că, în anii aceia, oamenii din România nu făceau altceva decît să se piardă în meditaţii atemporale...“) Toţi trei, citind, i-au prevestit cărţii „un mare viitor“, care plutea însă într-o firească incertitudine. Nici unul dintre noi nu a crezut că Jurnalul ar fi putut trece de „avizul“ (cenzura) Consiliului pentru Cultură şi Educaţie Socialistă din România acelor ani.

Citeşte continuarea interviului realizat de Mircea Vasilescu, redactor-şef „Dilema Veche”, pe site-ul dilemaveche.ro