INTERVIU Scriitoarea Lola Lafon: „Presa americană scria atunci despre Nadia Comăneci că este o micuţă comunistă, care nu zâmbeşte“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lola Lafon, scriitoare de origine franceză, a lansat joi, 25 septembrie, la Cărtureşti Verona, volumul despre Nadia Comăneci, intitulat „Fetiţa care nu zâmbea niciodată“/ „La petite communiste qui ne souriait jamais“. Cartea a apărut anul acesta la Editura Trei.

Lola Lafon (39 de ani) vorbeşte cu uşurinţă limba română, iar atunci când nu îşi aminteşte un cuvânt, îl spune în franceză şi te priveşte curioasă. Aşteaptă cu zâmbetul pe buze traducerea, după care continuă să povestească. Scriitoarea, născută în Franţa, a ajuns în România împreună cu părinţii, care erau profesori de literatură franceză, şi cu sora mai mare. Au rămas până în 1983, când nu s-au mai simţit în siguranţă. 

 

Pasionată de balet, pe care l-a şi practicat în adolescenţă, Lola Lafon îşi ţine umerii drepţi şi priveşte cu încredere înainte. Spune că baletul se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu gimnastica şi că, de aceea, simte că înţelege activitatea Nadiei Comăneci. În ceea ce priveşte volumul „Fetiţa care nu zâmbea niciodată“, acesta nu este o biografie. Autoarea respectă evenimentele istorice, însă dialogul dintre ea şi gimnastă este unul fictiv. Pe Nadia Comăneci încă nu a întâlnit-o, dar i-a scris un e-mail în care i-a vorbit despre roman. 

Adevărul: Cum aţi decis să scrieţi o carte despre Nadia Comăneci?

    

Aceasta este cea de-a patra carte pe care o public, iar tema privitoare la imaginea femeii în societate am abordat-o şi în romanele precedente. În cazul Nadiei Comănesci, presa occidentală scria foarte mult despre fizicul ei. Mi-am dorit să aşez faţă în faţă cele două lumi, occidentală şi comunistă, şi să am o perspectivă mai largă asupra modului în aceste sisteme priveau corpul femeii, în acest caz, al gimnastei. Nadia Comăneci mi s-a părut „personajul“ potrivit pentru o astfel de carte, pentru că ea şi-a început cariera în timpul comunismului, după care a trăit în capitalism. Mă simt şi foarte apropiată de România, pentru că am locuit aici, în copilărie, timp de opt ani. În ultima parte a volumului am vorbit mult despre Bucureşti, oraşul în care am crescut. Iniţial, am scris această carte pentru francezi şi nici nu mă aşteptam să fie tradusă.  

Unde v-aţi documentat înainte de a scrie romanul?

Am studiat în Franţa, la Biblioteca Naţională, unde am citit articolele despre Nadia Comăneci, apărute în cotidianul sportiv „L'Équipe“, în decursul a 15 ani. Am venit şi în Bucureşti, dar aici nu am găsit atât de multe informaţii. În presa comunistă, pe care am răsfoit-o la Biblioteca Universitară şi la cea Municipală, am găsit, mai ales, fotografii cu gimnasta. Trebuie să recunosc faptul că imaginile respective spuneau foarte multe şi că mi-au folosit la „documentarea vizuală“. Cu acea ocazie, am citit şi decretele împotriva femeilor, despre care nu ştiam aproape nimic. În cele din urmă, am ajuns la Biblioteca Universitară din Montréal. Acolo chiar am găsit multe articole despre sport, plasate în contextul studiilor de gen.

Presa o compara pe Nadia Comăneci cu Lolita lui Nabokov

Ce aţi citit despre corpul Nadiei Comăneci în presa vestică?

În presa vestică, mai ales în cea franceză, pentru că pe aceasta am studiat-o în mod special, am fost surprinsă să citesc despre „iubirea“ pentru trupul Nadiei. Acest lucru este valabil şi pentru presa americană. Nadia arăta ca un copil, iar mie mi s-a părut bolnavă abordarea presei. Scriau despre picioarele ei, făceau comparaţii cu Lolita. Era, totuşi, o gimnastă.

image

De ce aţi ales acest titlu pentru roman?

În Franţa, la lansările de carte, îmi spuneau cititorii că au văzut fotografii cu Nadia şi că zâmbea. Aşa este. Titlul se referă la felul în care americanii scriau despre ea. Nu este vorba despre faptul că ea chiar nu zâmbea niciodată sau că era comunistă. Presa americană spunea atunci despre Nadia Comăneci că este o micuţă comunistă, care nu zâmbeşte.

Care este raportul dintre ficţiune şi realitate, în acest volum?

    

Mi-e greu să spun, pentru că mereu îmbin ficţiunea cu faptele reale. La urma urmei, toţi scriitorii fac asta. Am încercat să păstrez informaţiile legate de competiţii şi de viaţa politică. După cum am scris în prefaţa volumului, aceasta nu este o biografie. 

Nu este Nadia cea reală. Am scris despre un mit, despre o imagine, care acum nu mai există. În carte este prezentă micuţa Nadia, nu cea din zilele noastre. 

Încă nu a întâlnit-o pe Nadia Comăneci

image

Ştiţi dacă Nadia Comăneci a citit cartea?

    

Nu ştiu, dar mi se pare haios că, în perioada în care am terminat de scris cartea, eram amândouă în România. Un prieten de-al meu avea adresa ei de e-mail. I-am trimis un e-mail, unul adevărat de această dată, i-am spus că sunt o scriitoare de origine franceză şi că am scris un roman despre ea. Am spus clar că nu este vorba despre o biografie. Nu am reuşit să ne vedem, pentru că urma să plec ziua următoare. Nu ne-am întâlnit deloc, dar a aflat că vreau să public cartea. Au mai trecut şase luni până când a apărut în Franţa şi, la scurt timp, cei de la revista Elle i-au luat interviu. Fancezii o uitaseră şi spuneau că au regăsit-o pe Nadia Comăneci. Mi-a plăcut răspunsul pe care l-a dat când a fost întrebată despre carte: „nu ştiu ce a inspirat-o pe această autoare, pentru că eu doar mi-am făcut treaba“. Mi se părea că vorbeşte precum personajul meu.

De ce aţi ales dialogul cu Nadia ca principal mod de expunere?

    

La început, nu am avut dialog. Am sris o parte din carte fără dialog, după care am realizat că dacă acesta lipseşte, fac exact ceea ce au făcut şi restul: scriu despre un trup armonios şi nu mă apropii de personaj. De aceea, am vrut să aibă o anumită prezenţă, să nu fie doar un trup, să nu scriu doar despre gimnastică. Am vrut ca  personajul Nadiei să vorbească cu mine, să mă contrazică.

După o vreme, s-a transformat, în mod natural, într-un dialog între est şi vest. Cred că era un dialog cu mine însămi, pentru că eu am trăit opusul a ceea ce a trăit ea. Am venit din Franţa în România.

De ce se opreşte povestea în 1990?

Pentru că, pentru mine, este şi sfârşitul unei epoci. În plus, dacă aş fi continuat povestea, aş fi scris despre Nadia cea reală. Aş fi putut ajunge până în zilele noastre, dar nu am vrut să mă amestec în viaţa ei.

Care era diferenţa dintre gimnastele din România şi cele din Occident?

Înainte de Montréal, diferenţa era foarte mare. Béla Károlyi antrena copii. Celelalte gimnaste erau mai în vârstă, mai înalte, aveau o greutate mai mare şi nu puteau face exerciţiile atât de uşor cum le făceau copiii.

A locuit în România lui Ceauşescu până la vârsta de 12 ani

Aţi practicat gimnastica?

    

Nu, dar am făcut balet şi cred că, din acest motiv, mi-a fost destul de uşor să o înţeleg pe Nadia, să îi înţeleg activitatea.

Cum aţi ajuns să locuiţi în România?

    

M-am născut în Franţa şi am plecat de acolo, împreună cu părinţii şi sora mea, când eram foarte mică. Am locuit mai întâi în Bulgaria şi apoi am venit aici. Părinţii mei erau profesori de literatură franceză şi au venit să predea la Universitatea din Bucureşti. Au vrut să vină aici. Ştiu că pare straniu.

Ce vă mai amintiţi din perioada copilăriei, pe care aţi petrecut-o în România?

    

Destul de multe. Îmi aduc aminte că la grădiniţă am făcut nişte desene care aveau numai trei culori: albastru, roşu şi galben, iar părinţii mei m-au întrebat atunci de ce n-am ales şi alte nuanţe. Îmi mai amintesc şi că, atunci când eram foarte mică, cântam în casă despre Ceauşescu.

Am plecat de aici la vârsta de 12 ani, pentru că părinţii s-au speriat puţin de propagandă şi au zis că e mai bine să merg la şcoala franceză. În plus, lucrurile se cam complicaseră. Ne erau ascultate telefoanele.

V-a fost uşor să vă adaptaţi în Franţa?

    

Când am ajuns în Franţa, schimbarea mi s-a părut destul de mare. Am văzut pentru prima dată publicitate cu femei aproape dezbrăcate. Le spuneam copiilor, la şcoală, că la Bucureşti nu era aşa şi ei mă întrebau dacă sunt comunistă. M-au surprins foarte tare şi supermarketurile. O luasem puţin razna, pentru că îmi doream tot ce vedeam.

   

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite