Cărţi

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Lorena Enache, poetă: „Dacă oamenii nu au nevoie de cărţi, de ce să-i judecăm?“

7
2 May 2021 15:06:13
Autor: Adelina Mărăcine

Lorena Enache, parte a noului val de tineri scriitori din România, povesteşte cum s-a îndrăgostit de poezie şi de ce nu îi blamează deloc pe cei care nu se preocupă cu cititul.

În 2017, la doar 21 de ani, Lorena-Ella Enache îşi făcea debutul în poezie cu volumul „Autoanaliză“, iar recent, a publicat cel de-al treilea volum, „Fetiţe dulci“, apărut la Editura Charmides. Despre poezie spune că a fost dragoste la prima vedere, încă din clasele primare, când, după ce a învăţat să citească, a luat un volum de Eminescu de la biblioteca din sat, iar „Luceafărul“ i-a devenit piatră de încercare în înţelegerea literaturii. Primele poezii i le-a scris învăţătoarei sale din clasa I, care n-a uitat să o felicite atunci când a lansat prima carte de poezie, la Capitală. Emoţionaţi şi mândri, i-au fost alături şi părinţii. Totuşi, ştiţi cum e cu părinţii… Lorena îşi aminteşte că mama n-a uitat s-o certe pentru că a folosit în poeme limbaj licenţios – că ce-o să zică satul?! 
 
Weekend Adevărul: Ai debutat ca poetă în urmă cu patru ani, cu volumul „Autoanaliză“. Cum ai ajuns să scrii poezie? 
 
Lorena Enache: Am pus mâna pe poezie cel mai probabil, la fel ca mulţi alţii din generaţia mea: a fost dragoste la prima vedere cu poeziile lui Eminescu şi Coşbuc din manualele de limba şi literatura română. Au trecut mulţi ani de atunci, vorbesc de perioada clasei a I-a când, după ce am înţeles cât de cât care-i treaba cu alfabetul, am luat un volum de Eminescu de la biblioteca din sat şi am început să citesc obsesiv „Luceafărul“. Vedeam „Luceafărul“ ca piatră de încercare ca să pricep literatura. L-am citit de atâtea ori, că îl ştiam pe de rost.  
 
Ce te atrăgea aşa de mult la el? 
Mă fascina melodia cuvintelor, puterea lor vizuală. Adică, erau nişte linii în cerneală care de fapt descriau un univers de sine stătător, accesibil oricărui simţ. Şi am zis că vreau şi eu să am puterea asta. Pentru că eu aşa am văzut cuvântul scris sau vorbit – o putere pe care simţeam că mi-o pot însuşi uşor. Nu aveam alte talente, aşa că a trebuit să sap puţin în mine să văd dacă am ceva artă. Şi am început să mă joc cu rimele. Doamne!, ce rime şi ce metafore îmi năştea mintea. Cel mai des îi scriam poezii învăţătoarei – pe hârtie de caiet tip II, arsă frumos pe margini. Transcriam poemul până reuşeam să i-l dau fără greşeli. Când mi-a scris ca să mă felicite pentru debut, mi-a spus că încă are versurile mele. M-a făcut să mă gândesc la „Started from the bottom, now we here“/ „Am început de jos, acum suntem aici“ (n.r. – melodia rapperului canadian Drake). Şi nici măcar nu eram aproape de unde îmi doresc să ajung. 
 
ÎN VIZITĂ, LA C.A.P. 
 
Cum ţi-ai descrie copilăria? 
Am avut tot ce îi trebuia unui copil, de multe ori aveam mai mult decât alţi copii, dar nu când voiam eu, ci când considerau ai mei că e momentul. Şi asta m-a făcut să mă simt, adesea, neiubită. Fabulaţii. Am înţeles mai târziu că mi-au făcut un mare bine. Mama lucra la CAP, iar tata era brutar în sat aşa că am avut dădacă până la vârsta de 10 ani. Când aveam 5 ani, mama a născut-o pe sora mea, aşa că îmi pierdusem din exclusivitatea dădăcii. Când aveam perioade în care schimbam dădaca şi eu eram în vacanţă de la grădiniţă de exemplu, mama mă lua cu ea la CAP.  
 
FOTO Arhivă personală 
 
Nu te plictiseai să stai cu oamenii care munceau? 
Alergam prin birouri şi deranjam ceilalţi angajaţi cu tot felul de întrebări. Apoi băteam în maşina de scris de pe biroul mamei până striga la mine să stau locului, mă murdăream de tuş pe degete, pe haine, pe limbă, pe pleoape, peste tot. Îmi plăcea mult să ştampilez, o vedeam pe mama că atunci când punea o ştampilă, avea putere – mereu încheia un act sau cineva avea nevoie de ştampila ei. Dar, cel mai adesea, faptul că eram cu mama la muncă însemna să merg pe câmp cu ea. Mă plimbam toată ziua cu tractorul, combina sau elicopterul. Nu ştiu ce poziţie avea mama – auzeam des cuvântul „cadastru“ parcă. Dar ştiu că tot ce se întâmpla, se întâmpla după vorbele şi calculele ei, toţi bărbaţii îi ziceau: „Săru’mâna“. Eu eram „fata lu’ doamna Dana“, de care toată lumea avea grijă.   
 
 
O PALMĂ PESTE CEAFĂ, TREZIREA LA REALITATE 
 
Tu cum interacţionai cu ei? 
Am o amintire simplă de care mă mir şi eu că nu pot scăpa şi care tot dragă îmi rămâne: eram cu mama şi cu câţiva muncitori pe câmp. Era foarte cald şi ştiu că eram foarte agitată din cauza asta. Mama mă obliga să port pălărie mereu, pentru că de mică aveam probleme cu statul în soare. Se pregătea masa de prânz, aşa că în spatele unui tractor, a fost întinsă o faţa de masă pe pământ şi oamenii şi-au scos roşiile şi telemeaua. Când m-am dus şi eu lângă mama să mănânc, am întrebat-o de ce mâncăm mâncare de săraci şi eu port pălărie de săraci. De faţă cu toată lumea. Ieşise coana Chiriţa din mine. Mi-a dat mama una după ceafă de mi-a sărit pălăria, iar apoi mi-a ţinut un discurs despre curăţenia omului şi cum pui capul pe pernă liniştit dacă mănânci roşii cu telemea şi ţi-ai muncit pământul, decât dacă furi ca să pui mâncare scumpă pe masă. A zis ea multe atunci, nu foarte dulci. Mâncam şi sughiţam de la plâns. În câteva minute mi-a părut rău de cum i-am făcut să se simtă pe oamenii ăia, mi-a fost ruşine. Dar mintea mea de copil a şters asta repede şi înspre finalul prânzului, mă liniştisem: oamenii încă mă iubeau, toată viaţa mea era o binecuvântată umbră de tractor, un cer prea senin ca să te poţi uita la el, o pălărie albă de pânză şi câteva roşii care pătaseră faţa de masă. Şi Doamne!, câtă linişte şi frumuseţe era.   
 
Mama ta pare o fire practică. Nu a fost îngrijorată când te-a auzit că te ocupi cu scrisul poeziei?  
Ai mei m-au încurajat să am o meserie sigură, mai ales mama, care a insistat să am banul meu, cheie la casa mea, să nu mă mărit şi – i-ar fi plăcut ei foarte mult – să audă despre „doamna profesoară Enache“ când ar fi vorbit oamenii despre mine. Tata spera şi încă speră să mă aşez la casa mea, cu un bărbat care să aibă grijă de mine şi care să se asigure că nu-mi lipseşte nimic. La început, când le vorbeam de poezie, râdeau de mine. Când am debutat, au venit în Bucureşti, fără să mă anunţe. Tata purta costum, aşa cum merge la nunţi, iar mama o rochie elegantă şi tocuri. Erau foarte emoţionaţi şi mândri. Fata lor din Bălăşeşti scotea o carte şi ei erau acolo să o vadă în toată tinereţea şi lumina momentului.  
 
May be an image of Lorena Enache and smiling
Lorena Enache FOTO Facebook 
 
O BUCATĂ DIFERITĂ DE VIAŢĂ 
 
Şi, cum crezi că li s-a părut lansarea? 
Sunt foarte sigură că nu au înţeles mare lucru din ce am scris, mi-amintesc că mama chiar m-a certat că am folosit limbaj licenţios, că „ce-o să zică satul?!“ Apoi au auzit despre evenimente de poezie prea des ca să mai ofere importanţă situaţiei. Au înţeles că asta e o bucată din mine în care ei nu au ce face. Ca o casă în care poţi intra, te uiţi puţin în jur, bei un ceai, dar la final pleci pentru că eşti în vizită, aia nu e casa ta. Şi mă uimeşte puţin că au înţeles destul de uşor acest aspect, ei dorindu-şi mereu să fie prezenţi în tot ce fac, să mă ajute ori să îmi spună cum să fac.  
 
Ai făcut Facultatea de Litere din Iaşi. Acum ce faci, lucrezi ceva? 
Eu cu facultăţile am fost într-o continuă poveste de dragoste. Am renunţat la Facultatea de Litere, iar apoi am fost studentă la Limbă şi Literatură Rusă-Română – nu recomand nimănui să se mai creadă zmeu şi să încerce să înveţe la facultate o limbă străină. Acum lucrez într-o corporaţie. Nu mi s-a oferit şansa – slavă Domnului! –, dar nu aş putea munci în literatură. Mi-ar minimiza plăcerea de a o practica numai când vreau eu. Poezia e balconul meu. Nu dorm în balcon. Nu muncesc în balcon. Mai merg acolo să ud plantele, să stau cu mine, să privesc lumea.  
 
La ce job visezi pentru viitor? 
Cu ceva noroc şi cu multă muncă, vreau să activez în curând în publicitate şi relaţii publice. Cu asta mă mai ocup în paralel cu scrisul, studiez la Facultatea de Publicitate, particip şi la alte cursuri alternative. Mă pregătesc să schimb faţa advertisingului.
 
„SĂ NU MAI PUNEM ATÂTA ARTĂ ÎN TOT CE FACEM“ 
 
Zice Vlad A. Gheorghiu despre tine că vii pe filiera de good girl gone bad (n.r. – fata bună care devine rea). Tu cum te vezi? Cum te-ai descrie pe tine şi poezia ta?  
A zis şi Vlad două vorbe despre mine şi de-acum trebuie să trag de pe urma lor toată viaţa. Mă bucur că nu m-a numit nimeni copil teribil, totuşi, că ştiu că acolo aveam uneori tendinţa să mă duc în poemele mele. Hai să zicem că aş prefera să fiu mai degrabă ce a fost Alex Velea pentru manele, dacă mi se permite o glumiţă. Sau ce a fost „Subcarpaţi“ pentru folclorul românesc, ca să mă adresez şi altui public. Eu vin pe filiera: „Hai să ne înţelegem ca oamenii, să fim eleganţi şi plăcuţi în discurs şi să nu mai punem atâta artă în tot ce facem.   
 
După tine, se scrie prea multă poezie sau prea puţină? 
Dacă tot am pomenit mai devreme de coana Chiriţa, avea ea o vorbă apăi dac-aşa-i moda, şî mie îmi placi. 
 
 
Accept câte puţin în fiecare zi că nu voi salva eu România
 
Ce reacţii din breaslă ai primit la debut? 
Contrar siguranţei cu care mă afişez la evenimentele de poezie organizate de mine, sunt un scriitor mediu cunoscut. La debut toată lumea te felicită, e ca la naştere. Nu contează că avem o creatură nouă urâţică, e  totuşi o sărbătoare. Eu nu am avut o creatură prea frumuşică, adică aşa o văd acum, când sunt o idee mai coaptă. Textele de debut au fost primite ori cu mare entuziasm – că eram pe sentimente, pe revoltă, iar asta prinde la un anumit tip de public –, ori cu atitudinea de: „Zace ceva în tine, dar mai trebuie lucrat“. Şi faptul că oamenii au avut curajul să verbalizeze această  
atitudine – unii chiar au avut răbdare să mă ajute –, mi-a mai îndreptat coloana în  poezie, a mai pus nişte lumină  în balconul meu.  

May be an image of book
FOTO Facebook Lorena Enache

Dar acum, la al treilea volum cum e? Cum au primit cititorii textele tale "edgy, puternic erotizate" (din cel de-al doilea volum)?  
Acum, cu al treilea volum, vorbim ipotetic. „Fetiţe dulci“, publicat la Charmides, urmează să ajungă în librării în curând. Momentan, fetiţele mele au ajuns la prieteni şi părerile lor le cunosc, am noroc de oameni transparenţi şi sensibili în jurul meu. Aştept, totuşi, să văd cum vor fi primite de ceilalţi. Sunt foarte mândră de întreg produsul. Am lucrat aşa de frumos şi de natural cu cei de la Charmides,  
încât nu văd decât perspective luminoase pentru volumul acesta.  
 
Cine sunt noile talente ale poeziei româneşti 
 
Ce poeţi contemporani citeşti şi recomanzi? 
Cred că am rar momente în care citesc poeţi, în adevăratul sens al procesului. În general, fac research (n.r. – cercetare) pe poezia contemporană. Mă interesează cine şi cum a mai scris, mai ales talente noi, în mod special pentru spaţiul de social media al proiectului Cozy Poetry Night (n.r. – proiect în care poeţii îşi recită creaţiile pe acompaniament muzical), unde accentul e pe promovarea versurilor poeţilor care activează în Cozy şi pe oameni proaspeţi, promiţători. O recomand pe Elena Simion, care a debutat de curând la Casa De Pariuri Literare, şi sper să ajungă toată lumea la sensibilitatea caldă a lui Lucian Brad, debutat şi el de puţin timp la OMG Publishing. Ador volumul „Corp de literă“ al Floarei Ţuţuianu şi, ca să închid pătratul, Toni Chira are o scriitură intrigant de romantică şi ancorată în  
realitatea de sub preşul fiecăruia. 
 
Ai vreun obicei, vreo rutină legată de scris?  
Da, dar dacă o dezvălui nu voi mai fi luată în serios nici de cei câţiva oameni care o fac. Am observat că mi-am dezvoltat o perioadă fertilă scrisului care se repetă în timp. Adun tot felul de idei, versuri, în notiţele telefonului din diverse momente şi, la un moment dat, încropesc şi poemul final. Dar ştiu că trebuie să fiu singură acasă când se întâmplă, să fi văzut un film vechi înainte – eventual ceva românesc –, să fi făcut curat în casă şi să fie întuneric afară. 
 
În România, mai multe lucruri bune decât rele 
 
Te-ai gândit să pleci din România? Dacă nu, ce te ţine aici şi ce viitor îţi prevezi? 
Nu vreau să plec din România. Nu e un rai ţara asta pentru niciunul dintre planurile pe care vreau eu să activez. Dar sunt mai multe lucruri bune care mi se întâmplă aici decât cele rele. Ştiu că nu toată lumea poate spune asta. Accept câte puţin în fiecare zi că nu voi salva eu România sau ţestoasele sufocate de plastic. Nu vreau nici să stau să îmi beau cafeluţa şi să aştept să o facă alţii. Mă încarc treptat cu putere şi sper să mă înconjor de oameni alături de care să fac bine. Orice şi oricât ar însemna „bine“.  
 
Poezia unde se aşază în viitorul tău? 
În viitor, sper să păstrez poezia tot ca pe prăjitura de duminică. Când voi avea puterea şi viziunea necesară în advertising, vreau să ajut poezia să crească, să îi dăm nişte haine mai de Doamne-ajută şi să o scoatem la serbare, să o vadă şi audă cât mai mulţi oameni. Îmi pare rău că trebuie cumva să alegi dacă poezia trebuie să fie pentru publicul larg sau pentru nişă. Hai să o dăm publicului larg şi apoi se cerne şi nişa.  
 
„Tabietul cărţii palpabile“ 
 
România e la coada Europei în ce priveşte consumul de carte. Cum crezi că îi putem atrage pe tineri să citească?  
Mă bucur că nu de mine depinde soluţia. În primul rând, nu văd de ce este o atât de mare problemă că tinerii citesc mai puţin, ori că vânzarea de carte este redusă. Oamenii vor cumpăra mereu produsele de care au nevoie pentru atingerea unui nivel de trai optim şi aliniat cu propriile nevoi şi dorinţe. Dacă ei n-au nevoie de cărţi, de ce să îi judecăm? De ce să le trimitem cărţi cu forţa la uşă? Eu nu simt că am nevoie de un aspirator. Pot vedea spoturi publicitare superbe şi foarte fain realizate şi cu o mie de beneficii pentru mine ori pentru mediu, dar eu nu voi cumpăra un aspirator. Dacă îl voi primi cadou, va sta mult în debara. Pentru că în momentul în care am nevoie de un produs, mă duc eu însămi spre el. Cartea e un produs şi ca orice produs are un ciclu de viaţă. Sper să nu prind zilele în care nu vom mai avea cărţi în format fizic, mă întristează, eu am tabietul cărţii palpabile, eventual să arate şi într-un mare fel. Dar vor veni zilele în care cei învăţaţi de mici să citească pe kindle, ori să îşi culeagă orice material din online, vor simţi disconfort dacă le pui o carte în mână. 
 
No photo description available.
Lorena Enache FOTO Facebook 
 
Deci crezi că oamenii nu trebuie împinşi de la spate să citească.
Să normalizăm ideea că este în regulă să nu fim toţi bibliofili ori să avem toţi carduri de fidelitate la librării. Pe noi, de fapt, ne îngrijorează ideea că ne prostim. Că ce fac oamenii cu timpul în care nu citesc cărţi? Cel mai uşor de spus este că pierd vremea pe internet, orice ar însemna asta. Şi nu e nimic de judecat aici. Pentru că cei îngrijoraţi de numărul mic de cititori din România nu se luptă pentru un loc de muncă cu cei care pierd vremea pe internet, nu ies la cafele, nu aşteaptă o bucată de pâine de la ei. Discuţiile pe tema asta au loc mai mult ca să ne afirmăm, că noi, de fapt, nu suntem aşa de proşti – pentru că aşa se crede despre un popor care nu citeşte, că e prost. „Dar chiar nu ştim ce să ne mai  
facem cu tineretul ăsta“. Poţi face multe, foarte multe activităţi benefice pentru tine şi pentru societate –  când nu citeşti –, online sau într-un mediu real.  
 
Cum ai resimţit tu toată perioada asta de pandemie? Ţi-a adus/ţi-a luat ceva?
În faţa pandemiei cu o mână am dat, cu o mână am luat, dar sunt fericită când trag linia: virusul nu mi-a luat pe nimeni, am păstrat legătura cu prietenii din Cozy (cu unii chiar am întărit relaţia, am mai avut mici şanse de organizat evenimente de poezie de care am profitat din plin, am o pisică alături de care m-am trezit în fiecare dimineaţă şi căreia i-am spus noapte bună, mi-am luat timpul meu de stat singură într-un alt oraş ori de câte ori am simţit nevoia, m-am apucat de sală şi mai nou de scrimă, am scris în propriul meu ritm, în nimbul meu de emoţie, oamenii din chaturile principale de pe messenger mă iubesc şi îmi acceptă compania în orice dispoziţie. 
 
FOTO Arhivă personală 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

7 Comentarii

Adrian Panaitescu
2.05.2021, 15:23:39

Poate si un poet ar putea castiga enorm si ar putea face pe ceilalti sa castige enorm din sensibilitatea lor, ar putea face lumea mai buna. Uneori fac greseala sa dau drumul la radio si in ciuda muzicii medii ce ma cutremura cel mai mult este nu neaparat mesajul, pentru ca mesajul este popular, dar modul in care este transmis acest mesaj. Versurile melodiilor romanesti sunt ... nu excelente. Daca o melodie ajunge la 10.000.000 de romani si se stie ca este de fapt poezia x de autoarea y din albumul z poate s-ar si cumpara fizic sau virtual acest album. Asadar si poetul poate obliga societatea sa-i receptioneze mesajul. In felul asta, facand niste poezii despre probleme actuale, sau despre probleme eterne dar cu punctul de vedere actual, sa zicem ca Eminescu n-ar mai suna bine intr-o melodie de acum. Poate totusi spun prostii, dar un lucru e clar. Poeziile din melodiile romanesti sunt ... nu excelente.

-4 (4 voturi)
Constantine Constantine
2.05.2021, 17:19:10

Internetul a facut ca sa nu mai existe cerere da carte. Gasesti tot ce vrei si ce nu vrei. Insa cu cartea este o problema.In copilarie , prin anii 50 gasisem intr-o magazie abandonata niste butoaie de lemn pline cu carti. Si nu orice fel ci din aceela interzise din colectiile de 5, 10 si 15 lei publicate inainte de razboi.Erau grozave si mi-au deschis apetitul , asa ca mai tirziu citeam tot ce imi cadea in mina.Aveam un vecin care lucra la o legatorie de carti si le- dat cartilor mele fata pe care o aveau cartile din marile biblioteci.Vindeam sticle si borcane goale ca sa imi cumpar carti ulterior dind jumatate din salariu pe noile aparitii din BBT si alte edituri.Asa de multe carti detineam incit la un moment dat am transformat o camera in depozit de carti asezate cu numenclator dupa titlu si autor.Dupa foarte multi ani am dus o parte la anticariat si la biblioteca liceului unde am invatat.Le-am pastrat pe cele care le-am considerat ca merita intre care intreaga colectie de brosuri stiintifico-fantastica.Apoi dupa 90 s-a intimplat ca majoritatea aparitiilor sa fie de fapt noi editii a cartilor citite de mine iar cele necitite si achizitionate m-au facut incet incet sa ma opresc in a mai cumpara carti. In zilele noastre mi-am facut bibliorafturi in locuinta de la tara unde m-am refugiat de pandemie.Le mai rasfoiesc din cind in cind si oftez cind aprind focul cu pagini din Tarzan Omul Maimuta editia 1928 scrisa cu grafia vremii de atunci sau a cartilor politiste scrise pe vremea comunismului.Continui sa pastrez cartile legate si copertate de mos Martin in copilarie.Am fost la biblioteca din localitate si le-am donat vreo 2000 de volume.Dupa un timp am aflat cu stupoare ca nu le citeste nimeni desi sint carti foarte bune scrise de autori de renume.Cind am intrebat bibliotecara ce iar incinta pe copiii din localitate mi-a raspuns simplu: "manele !! Nu-i intereseaza scoala dar sa mai citeasca si altceva, au fost foarte multumiti cind s-au inchis scolile" Insa am reusit sa scap de 4000 de exemplare, le-am dat pe la caminele de batrini.Nu am garantia ca le va citi cineva, insa pentru mine e suficient ca le-am citit eu in 80 de ani de viata .Asa ca ar trebui sa realizati ca lipsa de interes e data de vremurile pe care le traim.

-4 (4 voturi)
Camelian Propinatiu
2.05.2021, 16:28:36

Interesant că versurile şlagărelor anilor '60, '70 încă erau lirice, nu comerciale.

inuendo
2.05.2021, 16:55:22

Ars est pucunias.

+4 (4 voturi)
Sârbul Vasile
2.05.2021, 18:25:36

Acum la bune: poeta fără creație? Un vers celenru care a consacrat-o și pe care îl stie-o tara întreaga...Nu de alta, dar sa ma rad un pic. Soto.Sunt fraze asa zis poetice cu limbajul prețios de "smecher".

Vezi toate comentariile (7)

Modifică Setările