Marius Chivu povesteşte cum a devenit cititor şi scriitor    Foto: Eduard Enea

Cât a fost în grija bunicilor, scriitorul Marius Chivu (38 de ani) a locuit la Horezu, un oraş înconjurat de munţi joşi şi dealuri. Apoi, s-a mutat cu părinţii la Râmnicu Vâlcea, unde s-a împrietenit cu literatura, deşi a învăţat la un liceu economic. A debutat editorial la 33 de ani, cu volumul de poeme „Vântureasa de plastic“, despre timpul alături de mama lui, care, în urma unui accident cerebral, a fost în comă câteva săptămâni.

„Ne vânam cu cornete trase prin ţevile de izolare a instalaţiei electrice de la blocurile care se construiau în cartier“, spune Marius Chivu, cu gândul la jocurile pe care le inventa cu prietenii în anii ’80, în Râmnicu Vâlcea. În vacanţe, însă, se întorcea la Horezu, unde a copilărit până a terminat grădiniţa. Pentru că n-a avut în casa părinţilor o mulţime de cărţi, cum şi-ar fi dorit, împrumuta deseori volume de la biblioteca liceului şi, de obicei, citea cam tot ce-i pica în mână. Momentul în care a aflat că a fost respins la Facultatea de Litere nu l-a descurajat, ci l-a determinat să se pregătească mai bine pentru anul următor. Până la examen, a citit mai mult şi a câştigat şi primii lui bani din reportajele sociale scrise pentru cotidianul local „Viaţa Vâlcii“. Când i-au devenit în sfârşit profesori autorii pe care îi cunoştea doar din paginile unor cărţi, printre ei Ioana Pârvulescu şi Eugen Negrici, Marius Chivu a continuat să înveţe cu răbdare şi curiozitate. A scris cronică literară, proză scurtă şi poezie, iar în 2012 a publicat primul volum de călătorie. Până acum, a străbătut Munţii Himalaya şi Anzi. 

„Weekend Adevărul“: Cum erau dimineţile la Horezu?

Marius Chivu: Cele de până am plecat la şcoală – căci am copilărit şi am făcut un an de grădiniţă într-un sat de lângă Horezu – erau dimineţi tipice de ţară. Mă trezeam în zgomotul animalelor din gospodărie, în timp ce bunica muncea în grădină, iar bunicul, care era tâmplar, lucra lemnul în atelierul din curte. Mai târziu, când eram adolescent şi mergeam la ţară doar în vacanţe, dimineţile erau mai degrabă prânzuri, pentru că dormeam foarte mult, când nu trebuia să mă duc cu vaca la păscut. Nu-mi plăcea să fiu pus la muncă, dar, pe măsură ce am crescut, a început să-mi placă tot mai mult să muncesc împreună cu bunicii mei, fie cu bunicul tâmplar, fie cu cel care avea cal şi căruţă. Discuţiile pe care le aveam cu ei şi faptul că eram tot timpul plecaţi de acasă pe câmp sau în pădure, acestea sunt printre lucrurile de care mi-e cel mai tare dor. O singură bunică mai trăieşte. 

Ai învăţat de la bunici ceva care te-a ajutat la maturitate?

Nu-mi amintesc să-mi fi dat propriu-zis sfaturi, dar pot să spun că, pe măsură ce înaintez în vârstă, recunosc anumite trăsături de-ale lor sau un anumit mod de a face lucrurile. De pildă, bunicul tâmplar trebuia să fie foarte atent când măsura lemnul înainte de a-l tăia şi am observat că am devenit eu însumi la fel de atent în toate lucrurile pe care le fac. Îmi amintesc că punea multă pasiune în ceea ce făcea, iar atunci când nu-i ieşea ceva anume era afectat o zi întreagă. De la celălalt bunic cred că am moştenit o anume formă de relaxare: nu sunt încrâncenat, nu pun singur presiune asupra mea. Cele două atitudini pot părea contradictorii, însă le am alternativ, astfel încât mă recunosc când într-un bunic, când în celălalt. 

O carte despre bunici, pentru nepoţii cu boli grave

Cum te-ai gândit să publici „Cartea cu bunici“?

Ca şi alte cărţi ale mele, s-a născut oarecum din întâmplare, pentru că a pornit de la un text despre bunicii mei, pe care l-am scris în „România literară“. Textul acela a avut succes – pe adresa revistei au venit multe scrisori în care diverşi oameni povesteau întâmplări similare cu bunicii lor – şi atunci o prietenă a venit cu ideea de a aduna astfel de poveşti într-o carte. Eu am dus această idee la un alt nivel, gândind cartea ca pe un proiect caritabil în care am implicat artişti, scriitori şi jurnalişti. Banii din vânzarea cărţii apărute în 2007 la editura Humanitas au fost donaţi unei organizaţii care se ocupă de copiii cu boli grave. Am vrut să fie, în mod simbolic, cartea bunicilor spre beneficiul nepoţilor mai puţin norocoşi. 

Ai făcut şcoala generală în Râmnicu Vâlcea?

Da, şi liceul. Ai mei primiseră deja un apartament în urma repartiţiei de la serviciu.

Te jucai în faţa blocului?

Mă jucam cu mingea, jucam „Raţele şi vânătorii“, „Ţară, ţară, vrem ostaşi“ şi alte jocuri relativ stupide: ne stropeam cu nişte elefănţei de plastic sau ne vânam cu cornete trase prin ţevile de izolare a instalaţiei electrice de la blocurile care se construiau în cartier. Inventam tot felul de jocuri atunci. Îmi amintesc că erau două tipuri de mingi: una mai uşoară, mingea de 18, pentru că era 18 lei, şi o minge mai grea, dintr-un cauciuc mai tare, mingea de 25, căci costa 25 de lei. Se spărgeau, se deformau, se pierdeau. Când apărea cineva pe scară cu o minge de piele era extraordinar. O veneram: o spălam, o ştergeam, aveam grijă de ea ca de ochii din cap. 

(Alături de mama lui. Foto: Arhiva personală)

Geografia literaturii

Mai vorbeşti sau te mai întâlneşti cu prietenii de-atunci?

Cu ajutorul Facebook-ului mai ţin legătura cu unii dintre ei. Cu unul dintre vecinii de scară am făcut călătoria în Himalaya, în urma căreia am scris prima mea carte de călătorie, „Trei săptămâni în Himalaya“. Am continuat, deci, să ne jucăm, dar la un alt nivel. 

Când nu ieşeai la joacă, citeai?

Citeam cărţi pentru copii: „Cuore“, „Singur pe lume“, seria de Jules Verne – îmi plăceau mult aventurile de acolo şi îmi plăcea să citesc având o hartă a lumii lângă mine şi urmărind cu creionul traseele pe care le străbăteau personajele lui Jules Verne. Literatura şi geografia au mers cumva mână în mână pentru mine încă de atunci. Dar adevărata pasiune a venit mai târziu, în liceu, când am început să citesc cărţi serioase sau autori ca Mircea Eliade. Trebuie să spun că, din păcate, nu şcoala m-a împins spre lectură. A fost o pasiune pe care mi-am descoperit-o şi mi-am dezvoltat-o singur. O amintire plăcută de la şcoală are legătură, totuşi, cu bibliotecara liceului, care, intuind ce mă interesează, îmi recomanda din când în când câte un autor. 

Aveai multe cărţi acasă?

Nu aveam multe cărţi, pentru că părinţii mei nu au fost intelectuali. Mama a fost croitoreasă, iar tata mecanic. Aveam o bibliotecă mică şi jumătate dintre cărţi, tehnice sau de agricultură, erau de necitit, pentru că fuseseră cumpărate la pachet cu cealaltă jumătate. Dar am descoperit şi nişte cărţi bune în biblioteca alor mei, care într-un fel m-au marcat. Ţin minte volumul „Poeme“ de Marin Sorescu, un roman mai puţin cunoscut al Hortensiei Papadat-Bengescu, „Logodnicul“, şi un mic roman al lui Marguerite Duras, „Moderato cantabile“. Restul erau cărţi clasice de Rebreanu, Eminescu, Camil Petrescu, pe care le studiam la şcoală. În anii ’90, familia mea a trecut prin mari greutăţi financiare, ca toate familiile din clasa muncitoare, iar eu îmi doream multe, tot mai multe cărţi.

„Îmi plăcea să dansez“

Ce muzici ascultai în adolescenţă?

Tot felul de muzici, dar în principiu rock. În paralel cu liceul am urmat şi o Şcoală Populară de Arte, mai exact o clasă de coregrafie, aşa că trebuia să ascult şi muzică de dans. Dar la vremea aceea puteai asculta pe MTV artişti vechi, precum David Bowie, Iggy Pop, Led Zeppelin, The Clash, nu exclusiv muzica momentului. 

Cum ai ajuns la Şcoala Populară de Arte?

Îmi plăcea să dansez şi tata a fost cel care m-a încurajat să mă duc. Eram şi destul de timid şi s-a gândit că o astfel de şcoală m-ar ajuta să socializez mai bine. 

Ai mai dansat apoi?

Nu. Şcoala oricum era de trei ani şi m-am oprit odată ce s-a terminat liceul, pentru că mi s-au schimbat preocupările. 

„Voi fi întotdeauna recunoscător că am prins comunismul suficient de mult încât să ştiu cum era atunci“

Cu bunicii, la Horezu    Foto: Arhiva personală

La Revoluţie aveai 11 ani. 

Da, şi îmi amintesc destul de bine că eram în vacanţa de iarnă deja de câteva zile şi se transmitea la televizor. Bunicii erau foarte preocupaţi, iar televizorul cu lămpi trebuia închis din când în când, pentru că se încingea foarte tare. Îmi aduc aminte de primele ziare independente care au apărut atunci; o vreme le-am şi colecţionat. Îmi amintesc chiar anii de şcoală din comunism, când eram duşi la muncă patriotică. Am fost, de altfel, comandant de detaşament câţiva ani la rând, am purtat şnur galben. N-am uitat cum seara, la şcoală, se lua curentul şi aveam cu toţii în penare lumânări, pe care le aprindeam pentru a termina orele. 

Cum era viaţa de zi cu zi înainte de ’89?

Îmi dădeam seama de efectele negative ale perioadei asupra vieţii noastre de familie: faptul că trebuia să încălzim apă şi să ne spălăm în lighean, că ne culcam cu sticle cu apă caldă în pat, pentru că nu exista încălzire în calorifere, dormeam cu căciuli şi ciorapi de lână în picioare. Voi fi întotdeauna recunoscător că am prins comunismul suficient de mult încât să ştiu cum era atunci, dar şi că am prins dispariţia acestui sistem înainte ca el să pună o amprentă prea mare asupra mentalităţii mele.

Profesorii din liceu nu te-au îndrumat spre Litere?

Am făcut un liceu economic, aşa că accentul nu cădea nicidecum pe cărţi de literatură, motiv pentru care mi-a fost destul de greu să mă pregătesc pentru Facultatea de Litere. Nu făceam gramatică, literatură străină sau latină, nici teoria literaturii, aveam puţine ore de literatură română sau franceză. A trebuit să recuperez foarte mult odată ce am intrat la Litere.

„Am făcut reportaje sociale cu oameni ai străzii“

Cum te-ai pregătit pentru admiterea la facultate? 

Am făcut meditaţii particulare la materiile la care dădeam examen şi pe care nu le făcusem în liceu. M-am pregătit cum am putut, dar n-a fost suficient şi nu am luat admiterea din prima. Un an am citit mai mult şi am continuat meditaţiile, iar o vreme mi-am exersat scrisul lucrând pentru cotidianul local „Viaţa Vâlcii“, unde am făcut genul de reportaje sociale spectaculoase cu oameni ai străzii, cu copii care locuiau prin canale. A fost prima dată când am câştigat bani din „sudoarea frunţii mele“.

Îi făceai pe cititori să plângă?

Da, pentru că descoperisem puterea ficţiunii şi rezistam cu greu tentaţiei de a prelucra reportajele pe ici, pe colo. Mama era singura care ştia, pentru că era foarte impresionată şi încercam să o calmez spunându-i că nu e totul adevărat. Ea a fost prima admiratoare a scrisului meu şi multă vreme a decupat din ziare articolele scrise de mine, precum şi textele din „Dilema veche“ – am început să citesc revista când eram în liceu şi am trimis nişte scrisori care au fost publicate în paginile dedicate cititorilor. Mama le ţinea într-un dosărel. 

Primele recenzii, în „România literară“

Scriai deja poezii atunci?

Am început în liceu, dar niciodată nu m-am văzut cu adevărat un poet. Deşi o vreme am cochetat cu ideea de a publica poezie, mi-am dat seama că nu sunt un poet foarte talentat, astfel încât am abandonat-o în primul an de facultate. Am început să fiu tot mai atras de proza scurtă şi asta am început să scriu, însă întâmplarea a făcut ca prima mea carte să fie tot de poezie şi, cel mai probabil, va rămâne şi singura. 

Cum ţi-ai dat seama că nu eşti un poet talentat?

Îi citeam pe ceilalţi. Nu poţi fi un poet bun şi nu te poţi dezvolta dacă nu citeşti permanent poezia care s-a scris

şi, mai ales, poezia care se scrie în timpul tău. Citeam de-a valma, de la versificatori precum Lucian Avramescu şi Adrian Păunescu, până la poeţi din care nu înţelegeam mare lucru, precum Virgil Mazilescu sau Gellu Naum. Gustul meu s-a rafinat în timp, nu-mi dau seama exact când anume, doar că încet, încet, am reuşit să-mi creez un sistem de referinţă şi de valori. Am exersat pentru prima dată forme de critică literară aranjându-mi biblioteca personală, cumpărând, păstrând, vânzând cărţi înapoi la anticariat.

Cum te-au influenţat profesorii pe care i-ai avut în facultate? 

Mi-am dorit să vin la Literele din Bucureşti, în primul rând, pentru a fi studentul câtorva profesori ale căror cărţi le citisem: Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Ioana Pârvulescu, Antoaneta Tănăsescu. E important să ai profesori care să-ţi deschidă apetitul pentru cunoaştere şi pofta de lectură, să te încurajeze. Ioanei Pârvulescu îi datorez intrarea mea în literatură. Ea a fost cea care m-a luat la „România literară“, să fac primele recenzii. 

Preparator la Litere, dezamăgit de studenţi

Erai competitiv în timpul facultăţii?

Am venit din liceu cu multe lacune, cu lucruri pe care le-am recuperat în toţi anii facultăţii. Am avut un complex de inferioritate faţă de colegii mei care făcuseră liceul în Bucureşti şi care aveau un cu totul alt orizont cultural: citiseră mai mult decât mine şi aveau mai multă informaţie. Poate că pe termen lung a fost bine, pentru că am fost mai concentrat pe ce voiam să fac şi mai ambiţios. Nu 

mi-am pus niciodată problema de a mă întoarce în Râmnicu Vâlcea, unde n-aş fi avut alte opţiuni în afară de profesoratul în vreun liceu şi de jurnalism. 

Ţi-ai dorit vreodată să fii profesor la Universitatea din Bucureşti?

Niciodată. Doi ani, în timp ce eram doctorand, am fost preparator la facultate, dar nivelul slab al studenţilor mi-a tăiat orice entuziasm şi orice interes în a intra în mediul universitar. Câţiva ani mai târziu, am început să predau cursuri private de scriere creativă şi am descoperit pentru prima dată plăcerea de a preda, dar într-un cu totul alt mediu şi context, fără o bibliografie anume, după o structură proprie. În vremea când eram preparator, mulţi dintre studenţii de la Litere erau acolo pentru că nu luaseră admiterea la alte facultăţi. Nu erau pasionaţi de cărţi şi asta a fost prima mare dezamăgire.

Totuşi, presupun că erau şi câţiva studenţi interesaţi. 

Unii dintre primii studenţi pe care i-am avut la seminarii au ajuns, între timp, să facă lucruri grozave. Elena Stancu e o jurnalistă care scrie formidabile reportaje sociale, Cristina Foarfă e un jurnalist cultural cunoscut, Simona Vasilache e critic literar. Am avut şi câţiva studenţi răsăriţi, dar eram nemulţumit pe vremea aceea. Mi s-a părut prea puţin. 

„Nu-mi dau seama dacă e corect sau incorect ca un critic literar să scrie doar despre cărţile care îi plac“

Marius Chivu (dreapta), alături de scriitorii Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolaie şi de colegii de la „Dilema veche“  Foto: Dorin Constanda

Cum ai făcut primii paşi în redacţia revistei „Dilema veche“?

Am ajuns cam la şapte ani după ce am publicat prima scrisoare din postura de cititor. L-am avut profesor la masterat pe Mircea Vasilescu, redactorul-şef al revistei. Între timp, mai colaborasem la diverse dosare de-ale lor şi am ajuns să fiu angajat pe locul lăsat de Cezar Paul-Bădescu, care primise o bursă de un an în Germania. Mircea Vasilescu a considerat că aş fi potrivit să mă ocup de pagina de cultură. Din punct de vedere al carierei mele, a fost de departe cel mai mare noroc pe care l-am avut. Mi-e greu să pun altfel acea întâmplare decât sub semnul norocului. 

Ai scris la un moment dat despre manuscrisele pe care le-ai primit de-a lungul anilor de la diverse persoane. Devine obositor să le răspunzi?

Nu. Pur şi simplu le spun oamenilor care mă roagă să le citesc sau să le corectez manuscrisele că nu este un lucru pe care eu îl fac în mod obişnuit, că mă ocup de recenzarea cărţilor. Dar întotdeauna mă uimeşte imaginea pe care o au oamenii, în general, despre un critic literar şi în particular despre mine: cineva care abia aşteaptă să investească nişte ore în manuscrisul unui necunoscut doar pentru a-i spune dacă e bun sau nu. 

Cu ani în urmă le-ai răspuns unor oameni.

Am făcut şi greşeala de a citi manuscrise, pentru a-i ajuta. Am încercat să le explic pe scurt ce să facă şi de ce nu erau bune, iar ei s-au simţit ofensaţi. N-a ieşit nimic bun. 

„Evit cărţile slabe“

Când scrii o cronică negativă, care sunt reacţiile autorilor?

Au fost reacţii de toate felurile. Au existat autori care n-au înţeles, dar s-au comportat civilizat; autori care au înţeles, dar nu s-au comportat civilizat cu mine şi autori care n-au înţeles şi nici nu 

s-au comportat civilizat. M-am obişnuit, doar că în ultimii ani am început să evit cărţile slabe, cărora le-aş face o recenzie negativă, pentru că am devenit mai atent cu timpul meu. Când mă apuc să citesc o carte despre care îmi dau seama că nu voi putea scrie decât o cronică negativă, pentru că e slabă, încetez să o citesc. Caut alta mai bună, în ideea că fac o treabă mai benefică pentru comunitatea cititorilor dacă scriu doar despre cărţile care merită citite.

Şi e corect aşa?

Nu-mi dau seama dacă e corect sau incorect ca un critic literar să scrie doar despre cărţile care îi plac, dar sunt prea multe cărţi bune româneşti şi străine de citit şi recitit. Nu mai vreau să fac critică de întâmpinare la sacrificiu.

Te mai întreabă cititorii în comentarii la unele articole online cum stabileşti despre ce carte scrii.

Nu există un criteriu anume. Selecţia cărţilor rămâne la latitudinea ta: într-o zi vrei să citeşti poezie, într-o zi roman sau eseu românesc sau străin. Într-o zi n-ai timp să citeşti o carte de 300 de pagini şi alegi ceva mai scurt. Uneori, vrei să scrii despre un autor foarte cunoscut, alteori vrei să scrii despre un debutant. 

Mergea la cenaclul condus de Cărtărescu 

Cu cât timp înainte hotărăşti ce o să citeşti? 

Uneori mă decid de pe o zi pe alta. În dimineaţa în care trebuie să citesc o carte, pot să o abandonez, pentru că-mi dau seama că nu merită citită. În decurs de o zi, pot să schimb cartea de trei-patru ori. Alteori, dacă e o carte voluminoasă, cum a fost „Solenoid“, la care am stat două-trei săptămâni şi pentru care am scris o recenzie în două-trei părţi, atunci ştiu cu ceva vreme înainte cu ce-mi voi ocupa rubrica.

Pentru că ai adus vorba de „Solenoid“: Mircea Cărtărescu ţi-a fost profesor?

Când eram student, Mircea Cărtărescu conducea Cenaclul „Litere“, la care m-am dus şi eu. Ascultând cum se discuta despre cărţi, am învăţat eu însumi câte ceva. Îmi plăcea şi să ascult literatura citită acolo de scriitori încă nedebutaţi, dar azi cunoscuţi. În plus, se făceau referinţe la scriitori ca Ernesto Sabato sau Danilo Kiš, de care nu aflasem până la acel moment. 

Despre ce a fost prima ta cronică literară?

A fost despre „Poeme pentru orice eventualitate“, o carte a lui Iulian Tănase, pe care îl cunoscusem la cenaclu. A apărut în primăvara anului 2000 în „România literară“. Am şi acum recenzia aceea scrisă de mână, cu care m-am dus la redacţie. 

Pe traseu, în Munţii Anzi  Foto: Arhiva personală

Vocea scriitorului la 30 de ani

Ai debutat destul de târziu, cu volumul de poeme „Vântureasa de plastic“. 

Am debutat destul de târziu pentru că mi-am impus un prag al vârstei de 30 de ani. Eram convins că abia atunci îmi voi fi descoperit cu adevărat o voce pentru proză, lucru care s-a dovedit un calcul bun. Până la urmă, cartea de debut a fost de poezie, care nici măcar n-a fost scrisă să fie publicată – a fost un fel de jurnal intim şi am cedat la un moment dat ispitei să public câteva poeme, care au fost citite de oameni apropiaţi mie şi în a căror părere literară credeam. Aceştia m-au încurajat să definitivez cartea şi să o public. 

A contat că ai luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut?

Mi-a confirmat încrederea în capacitatea mea de a-mi autoevalua scrisul. Dar n-a contat în măsura în care nu mă mai interesează să public poezie, deşi mai scriu.

„Am început să iau literatura în serios“

Ai publicat în „Dilema veche“ un text despre accidentul vascular cerebral al mamei tale şi despre timpul în care i-ai fost alături în spital. De ce ai simţit nevoia să-l scrii?

N-a fost un text publicat dintr-o anumită nevoie, cât un text scris pentru un dosar în revistă despre răbdare, dosar de care s-a ocupat Ana Maria Sandu, colega mea. Dar e un text la care eu am mai lucrat între timp şi l-am dezvoltat sub forma unui eseu ceva mai consistent, care va apărea în curând în revista americană „Freeman’s“ (n.r.  – revista a publicat textele unor scriitori precum Haruki Murakami, Mo Yan şi Dave Eggers). Va fi debutul meu publicistic în limba engleză. 

Erai destul de tânăr când mama ta a fost în comă câteva săptămâni. Ai simţit că te-ai maturizat atunci?

Aveam 27 de ani şi am simţit că am deprins un mod mai serios de a mă raporta la cărţile citite şi la cărţile pe care vreau să le scriu. Mi s-au schimbat preferinţele de lectură şi, mai ales, s-au decantat şi mai bine temele pe care vreau să le explorez în literatură. Adică am început să iau literatura în serios.

De ce? 

Pentru că am legat-o în mod direct de viaţă şi, mai ales, de experienţa morţii, adică accident, deznădejde, regret, durere. S-a produs o maturizare nu doar a mea ca om, ci şi ca scriitor şi cititor. Căci profilul nostru de cititor e strict legat de experienţa noastră de viaţă.  

„Pentru mine, o călătorie este mai importantă chiar decât cititul unor cărţi“

De vorbă cu un prieten, în Himalaya  Foto: Arhiva personală

Anul trecut a apărut primul număr al revistei de proză scurtă „Iocan“, pe care o editezi alături de Cristian Teodorescu şi Florin Iaru. De ce e nevoie de o revistă de proză scurtă pe piaţa editorială din România? 

Acoperă o lipsă şi răspunde unei necesităţi, iar pe termen lung, idealul revistei e să impulsioneze scriitorii să scrie mai multă proză scurtă, să revitalizeze acest gen. Cei care scriu sau ar vrea să scrie proză scurtă nu au o revistă unde să publice. În al patrulea număr, la care lucrăm acum, n-am putut să publicăm toate textele care ar fi meritat, deci a trebuit să facem o selecţie din selecţia textelor. Primim tot mai multe texte bune. 

În 2016 ai publicat volumul „Trei săptămâni în Anzi“, iar, în 2012, o carte despre călătoria în Munţii Himalaya. Ţi-a fost teamă de prima „expediţie“, din pricina lipsei de experienţă, poate?

Mi-a fost teamă că nu o să fie o călătorie suficient de interesantă şi de inedită pentru a putea fi transformată într-o carte. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa şi a doua experienţă, de călătorie şi carte, pe care am avut-o anul trecut în Anzi, în Peru, am reuşit să o duc chiar la un nivel mai bun. Călătoria în Himalaya a fost o introducere în ceea ce am reuşit să fac în Anzi. Şi în ceea ce vreau să fac de aici încolo cu alte călătorii.

Scrisul şi dificultăţile traseului 

În Himalaya, de pildă, nu ţi-a fost greu să iei notiţe când aveai dureri de cap provocate de lipsa de oxigen?

Scrisul era una dintre formele prin care luptam cu greutăţile traseului şi cu reacţiile corpului la asemenea altitudine. Scrisul e confesiune şi introspecţie, binevenite în astfel de momente de greutăţi fizice şi de solitudine. Am avut norocul să găsesc tonul destul de repede, am avut şi norocul ca din primele zile să avem parte de nişte întâmplări suficient de amuzante sau de inedite. Revenirea însă a fost mai dificilă după prima călătorie – am fost mult mai relaxat odată ce m-am întors din Anzi. Nu înseamnă că a doua călătorie a fost mai puţin importantă, dovadă că volumul despre Anzi este mai complex.

Ce îl face mai complex?

Varietatea conţinutului, abordarea mai matură. Nu mai este o carte doar despre munţi, ci e foarte mult şi despre cultura incaşă, despre culturile şi religiile care coexistă în Peru. Jurnalul din carte, scris la faţa locului, alternează cu capitole scrise ulterior de mine, capitole documentate pentru care am citit despre Imperiul Incaş şi despre diverse alte aspecte culturale, economice şi politice.

De ce ţi se par importante astfel de călătorii?

Călătoria e una dintre formele mele preferate de cunoaştere. Cunoaşterea la faţa locului, în mijlocul unei culturi diferite decât cea în care ai crescut şi îndepărtate nu doar geografic, dar şi ca mentalitate. Pentru mine, o călătorie este mai importantă chiar decât cititul unor cărţi, pentru că e o formă de cunoaştere nemijlocită. Iar faptul că am şi putut să scriu despre călătoriile mele îmi oferă o satisfacţie dublă. 

CV

Numele: Marius Chivu 

Data şi locul naşterii: 20 septembrie 1978, Horezu, Vâlcea

Studiile şi cariera: 

În 1997, a absolvit Liceul Economic şi Şcoala de Arte, clasa de coregrafie, ambele în Râmnicu Vâlcea.

În 2003 a terminat Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză. 

A debutat publicistic cu recenzii şi cronici literare în „România literară“ şi editorial cu volumul de poezie „Vântureasa de plastic“, apărut în 2012 şi distins cu premiul Uniunii Scriitorilor. 

A publicat, printre altele, volumele de călătorie „Trei săptămîni în Anzi“  (2016) şi „Trei săptămâni în Himalaya“  (2012) şi volumul de povestiri „Sfârşit de sezon“ (2014).

A tradus volume precum „Melancolica moarte a Băiatului-stridie“ de Tim Burton şi „Băiatul prinţului“ de Paul Bailey. 

În prezent, are rubrică săptămânală în „Dilema vehe“ şi este unul dintre editorii revistei de proză scurtă „Iocan“. 

Locuieşte în: Bucureşti