INTERVIU Mircea Cărtărescu, scriitor: „N-am nicio dorinţă de-a fi un «guru» naţional, priceput la toate“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mircea Cărtărescu (61 de ani)
Mircea Cărtărescu (61 de ani)

POLITICE Scriitorul Mircea Cărtărescu, care a lansat recent un nou volum de publicistică, „Peisaj după isterie“, spune că a ales să scrie despre nevoia de solidaritate, toleranţă, dragoste, credinţă şi că textele „nu sunt încrâncenate, dogmatice, atoateştiutoare“.

Celebrul autor Mircea Cărtărescu (61 de ani) se află, cu volumul „Peisaj după isterie“, apărut la editura Humanitas şi lansat la recentul Târg de Carte Bookfest, la cea de-a patra carte de publicistică, conţinând exclusiv texte publicate anterior în presă, fie ea cotidiană sau în reviste. Insistă însă că aceste fragmente sunt tot literatură, sunt „pagini dintr-un jurnal interior“. Chiar dacă a scris mult şi despre realitatea politică punctuală, autorul a lăsat deoparte aceste texte, preferându-le pe cele cu o semnificaţie mai generală, iar despre situaţia actuală consideră că „răul maxim s-a aliat cu prostia supremă“. Totodată, autorul „Solenoidului“ spune c-ar vrea să se oprească din folosirea intensă a tehnologiei digitale, dar nu e pregătit pentru „o sihăstrie acceptată“. „Ce se mai poate scrie după Solenoid?“ Va veni un răspuns şi pentru această întrebare, consideră Mircea Cărtărescu.

„Weekend Adevărul“: De ce acum o nouă carte de publicistică semnată de scriitorul Mircea Cărtărescu?
Mircea Cărtărescu: A fost un proiect mai vechi al meu, căruia acum i-a venit timpul. Aveam cam o mie de pagini de publicistică adunate de-a lungul a cincisprezece ani de scris în periodice, şi chiar această cantitate nerezonabilă m-a descurajat, an după an, să mă apuc de treabă. Am mai făcut o tentativă acum doi-trei ani, când i-am trimis tot materialul Lidiei Bodea. Nici ea însă nu s-a încumetat atunci, şi bine a făcut. În primăvară am făcut eu însumi o primă selecţie, alegând din texte pe cele care nu erau direct legate de evenimentele politice curente, pentru că nu doream o cronică politică a ultimului deceniu. Au rămas vreo cinci sute de pagini pe care le-am retrimis Lidiei ca să le citească şi să le ordoneze cât de cât. Ea a mai eliminat o parte din material şi-apoi a „sculptat“ în ce-a mai rămas cartea asta.

Cine a făcut selecţia textelor din volum şi pe ce criterii?
Cum spuneam, Lidia Bodea, prietena şi colaboratoarea mea de vreo cincisprezece ani încoace. Practic, ea mi-a dat cartea „la cheie“, cu materialul clientului dar cu intuiţia şi inteligenţa ei de mare cititor. Împărţirea cărţii pe capitole i se datorează, ca şi bună parte din ordinea articolelor. A rezultat chiar scrierea pe care mi-o doream, o colecţie, adică, de teme, de la cele cu miză etică şi civică până la cele culturale şi estetice, mergând până la eseuri şi chiar mici povestiri. Nu subiectele sunt cele care leagă această carte, ci vocea, a mea dintotdeauna şi din toate scrierile mele. Sper că va fi recunoscută de cititorii mei cu uşurinţă.

„Pagini dintr-un jurnal interior“

Care este explicaţia titlului, „Peisaj după isterie“? Să fie o aluzie subtilă la titlul filmului lui Wajda despre post-Holocaust „Peisaj după bătălie“?

Da, fireşte, titlul e o trimitere directă la „Peisajul...“ lui Wajda, care pe vremuri m-a impresionat adânc. L-am ales din trei sau patru titluri rămase „în concurs“ după ce renunţasem la multe altele. Toate erau titluri ale unor articole din carte. Volumul s-ar fi putut numi foarte bine şi „Semnul fiarei“ sau „Scrisori către Luisa“. A da un titlu unei cărţi e o artă în sine, pentru mine e o mare bătaie de cap. „Solenoid“ a avut aproape două sute de titluri virtuale. Până la urmă, un titlu e ca numele unui nou-născut: la-nceput pare lipit şi artificial. Ulterior ţi se pare că aşa trebuia să fie. Ca şi „Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli“, „Peisaj după isterie“ pare cumva câş, neaşezat cum trebuie. Dar e bine că-i aşa, după biata mea părere. E o inflaţie de titluri „profunde“, „simbolice“ şi „bine alese“ în scrierile noastre de azi.

La fel ca şi în celelalte cărţi de publicistică, ordinea textelor nu este una cronologică, ci una ad hoc, subîntinsă de diverse subcategorii tematice. De ce aţi ales astfel?
N-am vrut ca fragmentele mele să fie privite ca articole de ziar, ci ca texte pur şi simplu, ca pagini dintr-un jurnal interior. Un om meditează, de-a lungul vieţii, la nenumărate dileme, subiecte, interese de moment sau mai persistente. Unele sunt strict personale, altele de o mare generalitate. Cartea aceasta, care-ar fi putut fi şi cu totul altfel, este chiar o colecţie de astfel de gânduri, unele mai adânci, altele mai superficiale, dar (sper eu) niciunul neinteresant. Ceea ce face interesul unui text nu e tema sa, ci personalitatea celui care-l gândeşte. Nu m-a interesat să consemnez data apariţiei textelor într-un ziar sau altul, nici locul apariţiei. Toate astea ar fi îngreunat fluiditatea lecturii, singurul lucru care mi se pare important.

Care sunt, totuşi, publicaţiile din care au fost extrase textele?
Sunt ziare din peisajul românesc, mai ales „Evenimentul zilei“ şi „Jurnalul naţional“ - varianta sa încă frecventabilă de pe vremuri, sunt reviste de toate felurile care mi-au comandat articole, sunt prefeţe, sunt ziare şi reviste străine dintre cele mai prestigioase... Cred că nu le-am menţionat, din anumite motive, decât pe cele în care a apărut primul articol din volum, cel despre protestele din februarie 2017. Secţiunea „Scrisori către Luisa“ a apărut mai întâi într-un volum trilingv, în română, spaniolă şi catalană. Dar toate acestea, cum spuneam, n-au nici cea mai mică importanţă pentru mine.

„Nu cred în publicistică“

Cum se împacă în acest nou volum articolele strict politice cu cele de opinie în sens mai larg?
Cum se împacă, repet, miile de gânduri fragmentare şi disparate pe care le avem zilnic? Păi nu se împacă decât prin faptul că eu le gândesc, în felul meu de a gândi care apare în tot ce scriu. Am spus deja că nu există în „Peisaj după isterie“ articole politice, nici ideologice. Nu e vorba despre o carte angajată în acest sens. Am scris destule astfel de articole, dar nu le-am inclus aici şi nici nu simt vreo nevoie de-a le publica vreodată. În definitiv, trebuie omul să aibă şi ceva postume. Am ales, împreună cu Lidia, fragmente meditative, gânduri despre nevoia de solidaritate umană, despre toleranţă, despre dragoste, despre credinţă, despre literatură, despre comunitatea românească şi marile ei dileme. Niciunele nu sunt încrâncenate, dogmatice, atoateştiutoare. N-am nici cea mai mică dorinţă de-a fi un „guru“ naţional, priceput la toate. Cred că e o carte simplă, cinstită şi modestă. Dacă are vreo valoare, ea constă chiar în această simplitate.

Credeţi în actualitatea, dincolo de cea imediată, în perenitatea textului publicistic?
Nu cred în publicistică, doar admir câţiva publicişti. Îi admir pentru curaj, fler şi talent literar. Sunt cei care nu s-au lăsat seduşi de ideologii, care au rămas oameni care gândesc cu mintea lor. Dreapta şi stânga intelectuală au azi extremiştii lor la fel de vocali şi de unidimensionali. Noi nu privim doar cu ochiul stâng sau doar cu dreptul, pentru că, privită astfel, realităţii îi va lipsi adâncimea. Lumea trebuie privită cu ambii ochi simultan. Citesc zilnic analize politice excepţionale (pe lângă destule stupide) ale unor ziarişti independenţi şi oneşti la fel de „mari“ ca şi scriitorii care se pot numi astfel. Păcat că vremurile nu le sunt favorabile, cum nu sunt nici scriitorilor.

În ce raport vă simţiţi acum cu propria dumneavoastră implicare în „cetate“, după, iată, patru volume de publicistică?
Aş fi putut să nu mă implic niciodată, chiar ar fi fost poate mai bine pentru scrisul meu şi ceea ce unii numesc „cariera literară“. Nimeni nu mi-ar fi reproşat-o, sunt sute de scriitori a căror părere despre ce se întâmplă pe lume n-o ştie nimeni. Dar eu nu fac numai lucruri care-mi sunt favorabile. Fac ceea ce simt că trebuie să fac, uneori cu toate riscurile evidente. A fi pro-occidental, pro-UE, pro-NATO, a apăra independenţa justiţiei şi drepturile omului, a fi de partea celor defavorizaţi, a iubi şi a apăra valoarea culturală şi artistică din orice mediu s-ar ivi, acesta a fost mereu partizanatul meu. El este cel care mi-a atras nesfârşite adversităţi, ca şi multor altora la fel de „partizani“ ca şi mine. Dar mi-a atras şi aprecierea multor oameni, cărora le sunt recunoscător pentru asta.

„Nu sper nimic şi nici nu mă tem“

Deceniul 2007-2017, din subtitlul volumului, a văzut câteva evenimente politice extrem de controversate. Puteţi să faceţi, totuşi, o descriere a felului în care am fost marcaţi de aceste evenimente, a „peisajului după bătălie“ în care ne aflăm?
Da, au fost ani de asalt asupra valorilor în care cred şi pe care tocmai le-am menţionat, iar acest asalt n-a ajuns încă la apogeu. Am scris destul despre asta. Primul articol din carte, cel despre mişcarea #rezist, este exact despre perioada întunecată şi tulbure pe care-o traversăm. În acest moment, răul maxim s-a aliat cu prostia supremă şi lupta a căpătat aspecte aproape escatologice. Totul vine din păcatul originar al comunismului românesc, care n-a fost smuls din rădăcină la timp şi acum a dat lăstari viguroşi, gata să ne sufoce din nou.

scriitorul Mircea Cărtărescu


În ultimii ani aţi devenit un fervent utilizator al reţelei de socializare Facebook...
Nu sunt deloc un adept al Facebookului. Nu mă distrează, nu mă inspiră şi, în plus, îmi canibalizează jurnalul. E de fapt un mic viciu cu care duc o mică luptă zilnică. Facebook e o oglindă în care nu te vezi niciodată. E motivul pentru care nu-l iau în serios, nu postez texte cât de cât legate, ci mai mult mici observaţii, poze de familie, pisici, cum postează toată lumea. Câteodată mai fac şi comentarii politice punctuale, dar nu prea consecvent. Mă irită şi mă dezgustă cu asupra de măsură încleştările ideologice de pe Facebook, ura şi dispreţul taberelor unele contra altora, intoleranţa, îngustimea punctelor de vedere. Oamenii-şi dezvăluie pe Facebook gusturi, preferinţe, alianţe care mă intrigă în fiecare zi, de care nu i-aş fi crezut capabili, aşa cum îi cunosc în viaţa reală. Nu mai vorbesc de viitura inutilităţilor de toate felurile, a stupidităţii sloganurilor, a previzibilităţii trolilor, a snobismului cultural etalat pe pogoane de pagini irelevante. Aş vrea să găsesc undeva puterea să mă opresc, ca şi din reflexul scoaterii mobilului din buzunar minut de minut, din aviditatea lecturilor absurde de pe tabletă, din computerul care-mi ruinează viaţa interioară, dar asta ar însemna o sihăstrie acceptată, şi încă nu mă simt pregătit pentru ea. Tot ce pot face acum e să-mi limitez cât mai mult timpul rătăcirilor pe internet, fiindcă timpul mi s-a scurtat şi nu-mi mai permit să-l risipesc aiurea.

„PSD a devenit un monstru politic“

Înainte de alegeri, v-aţi exprimat sprijinul public faţă de USR, dar comportamentul post-alegeri al tuturor facţiunilor din USR este una dintre cele mai mari dezamăgiri. Apoi, aţi subliniat necesitatea apariţiei unei forţe de tip Podemos, dar cu un mesaj centrist. Ce soluţii mai vedeţi acum pentru ieşirea din acest marasm?

Nu am vorbit niciodată de o forţă „de tip“ Podemos, ci de faptul că din protestele din februarie ar fi putut rezulta rapid un partid cu mare aderenţă la populaţie, care să reprezinte idealurile pentru care au ieşit oamenii în stradă. Podemos era doar un exemplu de partid anti-sistem apărut rapid şi de mare succes. Aş fi vrut ca fostul prim-ministru Dacian Cioloş să iniţieze, alături de alte forţe din opoziţie, un astfel de partid, dar dumnealui a preferat deocamdată altă cale. Da, faptul că nu avem aproape niciun fel de opoziţie e la fel de grav azi ca şi faptele partidului de la putere. De fapt, pe asta se bazează monstrul politic care a devenit PSD în ultimii ani, şi care, în lipsa oricărei opoziţii, a ajuns să-şi inventeze, disperat, o opoziţie din interior, ca-n ţările din America Latină. A guverna fără opoziţie e o catastrofă nu doar pentru societate, ci şi pentru însăşi forţa care guvernează.

La ce lucrează acum scriitorul Mircea Cărtărescu? Pe când să ne-aşteptăm la un „Solenoid 2“?
„Solenoid“ nu are nevoie de un sequel, e prea destul şi cât este. Am fost mulţumit de primirea lui în ţară, unde a prilejuit o serie de analize critice de excepţie, venite mai ales din mediul universitar şi al revistelor de provincie, unde sunt încă mari resurse critice. Acum aştept (foarte relaxat) începerea drumului prin lume al cărţii. În această toamnă va apărea în spaniolă şi portugheză, la anul în germană şi suedeză, iar anul următor în italiană, la edituri prestigioase. Nu sper nimic şi nici nu mă tem. Fiecare carte are soarta ei. Nu-mi doresc decât ca ea să ajungă la puţinii cititori pentru care a fost scrisă. Între timp visez la structura cărţii viitoare, fără grabă sau angoasă. De treizeci şi cinci de ani am tot fost întrebat „Ce se mai poate scrie după Nostalgia?“, „Ce se mai poate scrie după Levantul?“, „Ce se mai poate scrie după Orbitor?“, „Ce se mai poate scrie după Solenoid?“. Am găsit mereu un răspuns, deşi de multe ori întrebarea a persistat ani de zile în aşteptarea lui. Va veni un răspuns şi pentru ultima întrebare. Sau nu.

Citeşte şi:

 „Vârsta de 60 de ani e foarte cool“ – interviul cu Mircea Cărtărescu, ocazionat de împlinirea vârstei de 60 de ani

„Et in Solenoid ego“ – cronica la romanul „Solenoid“ al lui Mircea Cărtărescu

VIDEO „Anomaliile“ lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul a citit ieri din noua sa carte, la Librăria Humanitas Cişmigiu

INTERVIU Mircea Cărtărescu, scriitor: „Mă numesc Cărtărescu dintr-o greşeală de transcriere la primărie“

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite