INTERVIU Criticul Nicolae Manolescu: „Nu sunt sigur că Premiul Nobel îl merită pe Mircea Cărtărescu“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nicolae Manolescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, evaluează starea literaturii din 2015, recomandând „oricărui tânăr poet să citească poezie înainte de a scrie“.

Contestat, dar în acelaşi timp respectat, Nicolae Manolescu (76 de ani) rămâne un reper al breslei literare româneşti, poate cel mai longeviv dintre criticii literari contemporani. E şi membru corespondent al Academiei Române, şi profesor universitar, şi eseist, şi istoric literar, şi fost politician, şi editorialist la „Weekeend Adevărul“. A deţinut din 2006 până anul acesta şi funcţia de Ambasador al României la UNESCO, la Paris. Ales în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR) în 2005, Manolescu se află la al treilea mandat în fruntea acesteia, pentru a treia oară consecutiv.

La începutul lui 2015 peste 30 de scriitori au semnat un protest public privind acordarea  Premiului „Mihai Eminescu – Opera Omnia“ lui Gabriel Chifu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, criticându-l şi pe preşedintele USR. Curentul împotriva lui Manolescu, vizat în calitatea sa de preşedinte al breslei scriitorilor, a continuat pe parcursul lui 2015, fiind întreţinut în special de Dan Mircea Cipariu, contracandidatul acestuia din 2013 la şefia USR.

Furtunile au venit şi au trecut peste Uniunea Scriitorilor. Nu s-a schimbat însă nimic. Nicolae Manolescu a rămas de neclintit, un reper la care ne-am raportat când am încercat să aflăm pulsul literaturii pentru anul 2015.

Adevărul: Care e cea mai bună carte pe care aţi citit-o în 2015? Ce credeţi despre literatura ultimilor ani?

Nicolae Manolescu: Nu mai urmăresc în mod sistematic ce se publică. Treizeci şi doi de ani de cronică literară săptămânală mi-au fost de ajuns. Iar la întrebări de felul „cea mai...“, poate răspunde mai bine cineva care citeşte de plăcere, nu un critic literar. Când eram foarte tânăr, am scris într-una din „temele“ pe care le-am strâns în mai multe volume tocmai despre felurile de a citi, în care l-am comparat pe critic cu Petruşka, valetul lui Cicikov din „Suflete moarte“ de Gogol, acela care citeşte tot ce-i cade în mână, care, cu alte cuvinte, nu e niciodată cititorul unei unice cărţi.

Dar poezia spre ce s-a îndreptat, cum se scrie astăzi poezie?

N-am impresia că poezia care se scrie acum e grozavă. Nu vorbesc de poeţii din generaţiile vechi, optzecişti, adică debutaţi în anii 1980, cei mai numeroşi şi care sunt, mulţi, foarte valoroşi. Vorbesc de douămiişti, cum li se spune pentru că au debutat în jurul lui 2000 şi care sunt primul produs integral al epocii postcomuniste. Poate că am că îmbătrânit eu şi nu mai înţeleg poezia scrisă de ei. O poezie minimalistă, rareori expresivă stilistic, transcriind în registru minor un cotidian uneori insalubru, cu o imaginaţie de plantă târîtoare, fără zvâc sentimental şi de o moralitate dubioasă. Îmi iau măsura de prevedere de a nu spune că asta nu e poezie, ci doar că nu e pe gustul meu. Nu vreau să repet greşeala lui Şerban Cioculescu din anii 1960, care îi întâmpina cu formula cu pricina pe tinerii Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Am împărtăşit întotdeauna aprehensiunea unui mare critic american cu privire la secătuirea, cu vârsta, a capacităţii de a avea acces la literatura noilor generaţii. Aşa că luaţi, vă rog, răspunsul meu în spiritul lui circumspect, nu în litera lui negativă.

Aţi declarat odinioară că nu mai avem romancieri. Va mai menţineti această părere?

Îmi menţin părerea. Marii prozatori ai generaţiei mele, aceia, desigur, care au apucat revoluţia din 1989, sunt departe de a fi scris astăzi romane la fel de bune precum cele de ieri. Nici Nicolae Breban, nici Augustin Buzura... Generaţia următoare a fost mai săracă în romancieri, unii au avut şi o viaţă relativ scurtă, ceea ce, dacă la un poet nu contează, la un romancier reprezintă un colosal handicap. Nu cunosc niciun romancier mare care să fi murit, literar, la 21 de ani ca poetul Arthur Rimbaud. Dintre optzeciştii care au publicat după (unii, şi înainte de) 1989, doar Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Radu Aldulescu, Gabriela Adameşteanu şi alţi câţiva sunt menţionabili, deşi nici unul nu are valoarea predecesorilor lor şaizecişti, ca să nu spun şi că cei mai mulţi nu şi-au ţinut  promisiunea de la debut.

Marii prozatori ai generaţiei mele, aceia, desigur, care au apucat revoluţia din 1989, sunt departe de a fi scris astăzi romane la fel de bune precum cele de ieri. Nici Nicolae Breban, nici Augustin Buzura... 
nicolae manolescu

Ce sfat i-aţi da unui tânăr scriitor?

În general, nu dau sfaturi, fiindcă n-am ştiut niciodată ce să fac cu sfaturile pe care le-am primit. Totuşi, îmi calc pe inimă şi recomand oricărui tânăr poet să citească poezie înainte de a scrie. Şi nici puţină puţină critică de poezie nu strică. Literatura e, nu doar chestiune de talent, ci şi de meserie. Iar meseriile se învaţă.

Forumul de pe internet a luat locul cenaclului literar? Ce credeţi despre părerile exprimate pe Facebook?

Nu există literatură adevărată pe internet. Motivul e simplu: nu exită filtru critic. Părerile exprimate de unul sau altul pe Facebook sau pe site, majoritatea anonime, denotă o lipsă de cultură şi de stil atroce. Nu mai vorbesc de vulgaritatea agresivă a atâtora.

N-am avut niciodată cont pe Facebook. Am aflat de la binevoitori că un individ abject, al cărui nume nu vreau să-l pomenesc, mi-ar fi făcut un cont pe care publică tot soiul de enormităţi. Eu nu l-am văzut, fiindcă nici măcar nu ştiu cum se citeşte un astfel de Facebook, tot ce ştiu mi-au relatat alţii.

Are Mircea Cărtărescu şanse la Premiul Nobel? Aţi citit „Solenoid“, cel mai recent roman al sau?

Am cumpărat de la Gaudeamus romanul lui Mircea Cărtărescu. Încă nu l-am citit, dar o voi face cât de curând. Mă număr printre cititorii lui fideli. Cât priveşte Premiul Nobel, ce să spun? Îi doresc din toată inima să-l ia, tocmai fiindcă, cititor fidel fiindu-i, îi cunosc foarte bine marea valoare şi sunt convins că-l merită. Ca o minimă consolare pentru cazul în care nu-l va lua, îi declar, fără să vreau să-l flatez, că sunt mai puţin sigur de faptul că Premiul Nobel îl merită pe Mircea Cărtărescu.  Nu-mi arde de glumă, mai ales văzând cine sunt laureaţii anilor din urmă. 

V-au contestat unii colegi din Uniunea Scriitorilor. Cum s-a calmat curentul împotriva dumneavoastră?

Vă întreb la rândul meu, dacă auzit-aţi măcar de numele multora dintre contestatari, că opera lor n-aţi citit-o, cu siguranţă! Risc, întrebându-vă, să mă văd acuzati, cum am mai fost, de aroganţă. Nu sunt câtuşi de puţin arogant, dar îmi fac meseria de critic care mă obligă să citesc şi să judec literatura. Ceea ce mă uimeşte la contestatarii în discuţie este, pe lângă lipsa multora de valoare literară (nu sunt scriitori decât în mintea lor!), lipsa de informaţie reală privind USR. Vor să reformeze o instituţie despre care nu ştiu mai nimic. E ca şi cum eu, nefiind măcar catolic, i-aş pretinde Papei de la Roma să reformeze Vaticanul.  Destui dintre contestatari nu sunt membri ai USR. Ignoranţa unora e, desigur, jucată. 

Mircea Dan Cipariu, aflat printre protagoniştii protestelor, a fost, până la suspendare, preşedintele Filialei de Poezie din Bucureşti, membru de drept în Consiliu şi în Comitetul Director, la curent inevitabil cu activitatea de zi cu zi şi cu programele USR, coautor al Statutului în vigoare. Ce i-a dat lui prin minte? Să cheme USR în judecată pentru că, vezi Doamne, ar funcţiona în virtutea unui Statut nelegal! De aici, suspendarea din funcţie, nu din cauza protestelor. E bine de ştiut! 

Ce trebuie schimbat în Uniune, în structura acesteia?

Şi de ce credeţi că găseşte nelegal un Statut pe baza căruia a fost ales el însuşi în funcţiile de mai sus? Pentru că a pierdut alegerile la preşedinţia USR, neobţinând decăt o cincime din voturi. Neconsolat, iată-l în fruntea contestatarilor! Îi transmit pe această cale că e, de fapt, marioneta unor eminenţe cenuşii, care îl folosesc pe post de berbece medieval, şi care, presupunând că vor ajunge să conducă USR, îl vor lepăda ca pe o măsea stricată. Revin şi afirm a suta oară: preşedinţia USR nu e o onoare decât pentru cine nu ştie cu ce dificultăţi ne confruntăm zi de zi, ci o corvoadă; şi, dacă în 2013, am candidat din nou, n-a fost pentru vreun avantaj oarecare, nici de natură materială (nu am indemnizaţie de conducere, nu accept premii), nici de natură personală (la vârsta mea, nu mai ambiţii de nici un fel, nici profesionale, nici altfel), ci pentru că singurul contracandidat la preşedinţie era Dan Mircea Cipariu, al cărui portret implicit îl găsiţi în cele de mai sus. Cum să laşi USR pe mâna unui individ fără scrupule şi care nu e nici măcar scriitor? După atâţia ani de când scriu critică literară, numai cu greu pot fi bănuit că exagerez. Oameni ca Cipariu nu-mi mai produc demult nici o dezolare. După el însă, iată, se iau alţii, unii scriitori, alţii, ba. La campanie, mai participă, din frivolitate, şi prietenul meu Andrei Pleşu, colaborator permanent, ca şi mine, la „Adevărul”, care îi declara deunăzi lui Rareş Bogdan la Realitatea TV că Uniunile de Creatori nu mai sunt decât nişte sindicate amărâte. L-aş întreba dacă are măcar o vagă idee de programele USR, ca şi ale UNITER şi celelalte, menite a face vizibilă literatura şi arta în ochii unui public tot mai dezinteresat. Dacă ştie, de fapt, ce face USR pentru scriitori. Contestaţia unui Cipariu mă lasă rece. Dispreţul elegant al lui Andrei Pleşu mă umileşte.

Ce trebuie schimbat în acordarea premiilor literare?

Premiile literare au fost acordate absolut corect, spre deosebire de atâtea altele, fie pomenite măcar ale Academiei Române, Scandalul provocat de premierea lui Gabriel Chifu la Botoşani e un exemplu de ticăloşie (nu umblaţi în textul interviului!) fără precedent. Lasă că Chifu îl merita din plin, dar premiul nici nu era al USR! Din juriu făceau parte critici reputaţi, spre deosebire de contestatarii premiului, care nici măcar nu făcuseră dovada a fi citit cartea premiată. Ca la noi, la nimenea!  

Cum regăsiţi România după experienţa de la UNESCO?  

N-am părăsit nicio clipă România în cei opt ani şi nouă luni cât am fost ambasador pe lângă UNESCO. Nu numai fiindcă veneam cel puţin o dată pe lună în ţară (pe banii mei!), dar şi pentru că exista USR, cu toate solicitările ei, la a cărei supravieţuire (da, supravieţuire!) am contribuit alături de colegii mei din conducere. Îi sunt infinit recunoscător îndeosebi vicepreşedintelui Gabriel Chifu, pentru devotamentul şi competenţa lui vreme de, iată, aproape trei mandate, ca şi membrilor Consiliului şi Comitetului Director, şi, nu în ultimul rând, prim-vicepreşedintelui Varujan Vosganian, fără a cărui pricepere în finanţe, nici chiar directoarea noasatră economică, minunata Stela Pahonţu, n-ar fi reuşit să ne facă să depăşim criza multiplă din ultimii cinci ani. De la UNESCO, spre a încheia, România se vede tot aşa ca şi de la Bucureşti.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite