INTERVIU Norman Manea, scriitor: „Când oamenii simt nevoia să plece, problema e a ţării“

Norman Manea a fost celebrat cu mare fast la Academia Română, în pragul aniversării de 80 de ani. Scriitorul rezident în Statele Unite ale Americii a vorbit, pentru Adevărul, despre felul în care găseşte România la fiecare reîntoarcere.

Biblioteca Academiei Române a găzduit, la începutul acestei săptămâni, o sesiune aniversară dedicată scriitorului Norman Manea, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 ani. Cei peste 40 de invitaţi, cunoscuţi intelectuali din ţară şi din străinătate, au vorbit despre temele majore ale operei celui celebrat şi despre personalitatea sa. „Operele lui Norman Manea sunt declaraţii de speranţă că, în realitate, resurecţia există în noi şi că trebuie să o căutăm, că există întotdeauna căi de salvare şi că aceste căi sunt foarte intime şi foarte importante şi că asta, de fapt, reprezintă sursa vieţii noastre“, a spus ministrul Culturii, Corina Şuteu. Iar Emil Hurezeanu, ambasadorul României la Berlin, a spus că Norman Manea este „purtătorul unor mesaje de emancipare personală, iluministă, nostalgică, religioasă între România şi Statele Unite, între evreitatea şi românitatea pe care le asumă cu o dezinvoltură culturală, profundă, spirituală, între constrângerile biografice ale unui om care a trăit până la maturitate într-o Românie de două ori dictatorială, cu amintirea anilor petrecuţi într-un lagăr din Transnistria şi apoi a maturităţii care a devenit o stavilă“. Acestea sunt doar două exemple ale contribuţiilor de la Academie, pe care Norman Manea le-a ascultat vizibil emoţionat. În avanpremiera acestui eveniment, scriitorul a vorbit, pentru „Adevărul“, despre câteva dintre temele volumelor sale.

Aţi plecat din România în ’86, la 50 de ani. Astăzi, emigrarea a ajuns un fenomen, în special în rândul tinerilor. Cum se aseamănă cele două forme de exil?
Când eu am plecat, nu se putea pleca, iar asta e esenţial. Eu eram destul de infantil, nici nu voiam să plec. Eram legat de limbă, de cărţi, de cultură, de spiritualitatea în care m-am format. Astăzi, în schimb, se poate pleca; şi e normal ca un tânăr să se gândească unde i-ar fi mai bine să se dezvolte. Problema nu este atât a tinerilor care pleacă. Eu am întâlnit studenţi români excelenţi în America, pe care i-am întrebat: „Voi sunteţi extraordinari. Ce-i cu ţărişoara aia? De ce nu e extraordinară, că voi de-acolo veniţi, acolo aţi răsărit?“. Au început să se bâlbâie. Când oamenii simt nevoia să plece, când simt că nu se pot realiza aici, problema e a ţării.

Dac-aţi avea acum 30 de ani, aţi pleca?
Mă simt jignit, nu mai arăt ca un om de 30 de ani? Nu pot să cred. Răspunsul e la mine, ci la cei care sunt în această situaţie. Eu am fost foarte nenorocit când am plecat. De obicei, exilul vine după un exil interior. Pleci dintr-un loc nu numai pentru că vrei să te îmbogăţeşti sau eşti un aventurier, ci pentru că nu te simţi bine. Pleci, te arunci în neant. Aşa m-am aruncat eu, aproape fără voia mea. Am avut noroc, nu vreau să spun că marile mele calităţi au învins. În momentul în care am primit premiul MacArthur („Nobelul american“), am spus că mi s-a luat şi dreptul de lamentare. Eu, care veneam bucuros să mă lamentez, uite ce nenorocit sunt, am plecat de-acolo, m-am chinuit, mă chinuiesc. Dar societatea americană, pragmatică, are uneori o decenţă a confesiunii. În cei 30 de ani de când locuiesc în SUA, de fiecare dată când am încercat să găsesc o esenţă a locului în care am ajuns, după câteva secunde, mi-a apărut formularea contrarie. Dar îmi place incoerenţa aceasta ca o formă a libertăţii, a schimbării, a dinamismului american uneori demenţial.

Spuneţi că limba e patria dumneavoastră. Cum priviţi patriotismul?
Depinde ce-nţelegem prin patriotism. Am un mare respect pentru oamenii care au o credinţă, dar am un singur criteriu care-i elimină din această categorie pe cei care uită de somaţia esenţială a oricărei religii: să nu ucizi. Dacă s-ar respecta această somaţie de către toate religiile, atunci tot aspectul planetei noastre ar fi altul. Or, oamenii s-au omorât şi se omoară în continuare pentru un ideal pe care nici măcar nu îl pot înţelege cu totul. Ar putea părea desuet să vorbim despre patriotism, despre sentimentul de apartenenţă la o limbă, la o tradiţie, la un pământ, în vremea noastră centrifugă, globalizată. Dar această globalizare şi-a creat deja împotrivirile. Ştim reacţii destul de puternice ale unor oameni care o refuză, care preferă căsuţa din fundul Moldovei, pentru că acolo ar fi paradisul. Ne aflăm în această zbatere, în această aproximaţie, unde intră şi patriotismul. E un sentiment firesc, nu e neapărat inventat şi artificial, dar el a fost dus adesea la nişte limite inacceptabile. Să ne amintim că I.V. Stalin, în  primul lui discurs din ’41, când s-a produs agresiunea germană, n-a mai spus „Dragi tovarăşi“, ci „Dragi concetăţeni“. El apela la un sentiment de fidelitate rusească pentru că ştia că are mult mai mare efect decât cea ideologică. Revenind, n-am nimic împotriva patriotismului, cu acea condiţie: să nu ucizi.

Aţi putea spune că sunteţi un patriot moderat?
Când am plecat din România, mai mulţi prieteni au spus: „Du-te, du-te, tu eşti un liberal englez“. Când am încercat să deschid ochii şi-am văzut unde-am ajuns, am văzut că nu eram deloc un liberal englez. Aveam tot felul de crampe şi de prejudecăţi, toate reminiscenţele biografiei. Nu putem evita asta cu totul.

„Fericirea, atât cât este, e obligatorie“

Vă întoarceţi des în România. Cel puţin anul acesta, au erupt o mulţime de scandaluri în lumea culturală. Ce vă spune asta?
Nu e o situaţie excepţional românească. În contemporaneitatea centrifugă, care şi-a cam pierdut centrul şi, uneori, şi coerenţa, scandalul este mijlocul cel mai sigur de promovare. Dar e efemer şi vulgar, cum sunt foarte multe fenomene pe care le trăim. Şi, adesea, e un proces de maculare. Există o tradiţie la noi: să moară capra vecinului. Capra nu e la fel ca porcul sau ca vaca, nu e o sursă de bunăstare – expresia exprimă o anumită precaritate şi o pizmă, care acţionează într-un mod foarte iritant şi dizolvant în planul social. Aţi spus însă că vin des în România. E adevărat că în ultima vreme am venit mai des, dar prima dată am venit după 11 ani şi mai mult forţat de preşedintele Brad College din America, care conducea două concerte la Ateneu. Mi-a spus: „Acum nu mai poţi spune nimic. Mergi cu mine, eu sunt american, n-are de ce să-ţi fie frică“. A doua oară am venit iar după 11 ani. Între timp, m-au cam ciuruit, cu înjurături ici şi colo. Am început să vin mai des din momentul în care ceva, nu totul, s-a schimbat în mod pozitiv în atmosfera publică românească. Când România a intrat în comunitatea europeană, ceva din limbajul presei, din limbajul bârfelor şi al scandalurilor s-a ameliorat.

Majoritatea intelectualilor seniori se plâng...
De ce spuneţi „seniori“, şi nu „generaţia expirată“.

Aşa se spune. În fine, ei spun că generaţia tinerilor de azi nu mai citeşte. Câtă dreptate credeţi că au?
Generaţia vârstnică îi compară pe tinerii de-acum cu cei din vremea lor, care erau nişte cititori hămesiţi, dar într-o perpetuă căutare a cărţii. Lucrurile s-au schimbat. Cred că, într-adevăr, oamenii citesc mai puţin, probabil, şi pentru că li s-au oferit atâtea facilităţi tehnologice. Cu drăcia aia din mână sunt la curent în orice moment cu toată planeta. Noi eram înnebuniţi după o carte care a apărut la Paris şi pe care nu o puteam accesa din cauza situaţiei politice. Acum nu e nicio problemă. Intri acolo şi acolo ai rămas.

Spuneţi că aceste gadgeturi trădează lectura?
Nu ştiu dacă o trădează cu totul, dar cu siguranţă o modifică. Viteza de lectură e alta, e o altă lume. Eu îmi spuneam acum vreo 40 de ani, când încă mai eram moldovean aici, că, în momentul în care am să spun „ei“ despre tineri, pot să-mi iau rămas bun de la viaţă. Deci sunt undeva în cimitirul fosilelor. Când i-am confruntat prima oară pe studenţi, eu venind din cosmos, aveam impresia că această nouă generaţie de tineri americani, absolut siguri pe ei şi foarte in charge (n.r. – responsabili) sunt altă structură. Am văzut că au şi ei multe vulnerabilităţi, că trec şi ei prin foarte multe greutăţi, inclusiv intelectuale. Că este, pur şi simplu, o altă epocă. E un alt caracter al actualităţii, care nu poate sau nu mai poate fi ignorat. Gândiţi-vă numai la evoluţia din ultimii zece ani, când a fost agresiunea acestei tehnici. Gândiţi-vă că eu, când am apărut pe lume, într-un orăşel din Moldova, nu aveam televizor, abia reuşisem să ne instalăm telefon. Ce extraordinar este să vezi câte-o băbuţă pe stradă cu drăcia aia în mână, comunicând cu nepoţica ei din Los Angeles. Sigur că nu e numai perfecţiune, numai progres, paradis, dar e un pas extraordinar, care aduce şi primejdiile. În momentul ăsta suntem conectaţi la toată lumea în orice secundă şi, când izbucneşte un atac terorist la Cairo, pare că izbucneşte şi aici, şi la Suceava, pentru că starea se transmite instantaneu.

Dar dumneavoastră cum vă împăcaţi cu tehnologia? Creionul sau tastatura?
După ce-am plecat din România, nu mai puteam să am un dactilograf. Mai întâi mi-am cumpărat o maşină de scris electrică, apoi am luat una care putea să şteargă maxim un rând. Am fost foarte evaziv în faţa computerului, pentru că, deşi am făcut Politehnica, sunt absolut nepriceput în toate chestiunile tehnice – soţia mea repară siguranţa. Prietenul meu Philip Roth, care ştie cât de năuc sunt, m-a forţat să-mi cumpăr computer atunci când şi-a cumpărat şi el. Mi-a trimis instructorul lui, care m-a învăţat cum să fac din computer o maşină de scris. În momentul ăsta, am evoluat şi eu, scriu în general pe computer şi, din când în când, când e vorba de lucruri mai speciale, întâi pe hârtie şi abia apoi la maşina computerului.

Aţi fost, recent, personaj de documentar. Nu e prima astfel de producţie. E aceasta o metodă să vă apropiaţi de public?
Poate că da, pentru că literatura mea este, poate, ceva mai complicată decât ar trebui sau decât s-ar cere pentru a fi extrem de vandabilă şi populară. Astfel, poate că şi cunoaşterea laboratorului sau a atelierului scriitorului facilitează un contact şi un interes mai general. Titlul documentarului, „Fericirea obligatorie“, e, fireşte, ironic. Pe de o parte, comunismul ne impunea totul, până şi fericirea era obligatorie. Asta voia partidul de la noi, să fim fericiţi slujitori ai cauzei. Nu prea eram. Pe de altă parte, dacă suntem destul de pragmatici şi ştim c-avem o singură viaţă, că parcursul nostru e limitat, atunci fericirea, atât cât este, e obligatorie. Că n-avem altă soluţie. Alternativa e viaţa de apoi, dar despre asta nu ştim mare lucru.

Aţi fost decorat recent de preşedintele Klaus Iohannis. Ce înseamnă o astfel de decoraţie?
Această recunoaştere românească, trebuie s-o spun cu onestitate, vine oarecum târziu, dar sper că nu tardiv şi se bazează pe un anumit prestigiu în afara ţării. O recunoaştere în interior a ceea ce s-a petrecut în afară. Am glumit, venind acum în România, că am devenit „Cavalerul stelei de aur“ – ăsta e titlul unui film sovietic din anii când eram la liceu, cu Serghei Bondarciuk, actorul înalt şi frumos. Dar eu sunt mai puţin înalt şi probabil că nu mai sunt nici chiar aşa de frumos pe cât eram la 5 ani. Ar trebui, poate, să spun că decoraţia contrazice cumva gradul meu de sublocotenent în artileria română, grad care mi s-a dat după ce am terminat facultatea. Eu, în mintea mea, am rămas sublocotenentul acela, între timp am fost avanast, deşi n-am participat la toate războaiele care au avut loc.