Interviu (partea a II) cu poeta Ramona Boldizsar: „Pentru mine a fost important ca această carte să vorbească şi altcuiva”

Crede că literatura bună înseamnă şi se simte diferit de către fiecare individ în parte şi nu ar schimba nimic la volumul ei de debut în poezie, „Nimic nu este în neregulă cu mine”, apărut la Editura CDPL , 2021.

A doua parte din interviul cu poeta Ramona Bolidizsar completează portretul unui om care simte libertatea deplină în lectură şi literatură. 

Livia Lucan-Arjoca: Dacă ai putea să schimbi ceva în legătură cu debutul tău ce ai schimba, ce ai face altfel?

Ramona Bolidizsar: Probabil nimic. Am publicat la timp, mă bucur că nu am făcut-o mai devreme. Sigur, dacă mă întrebi dacă aş mai edita cartea, sigur că da, întotdeauna e loc de aşa ceva. Probabil aş scoate majoritatea referinţelor şi atunci s-ar transforma într-o carte diferită. Dar nu e ceva ce îmi doresc, cartea asta a prins viaţă atunci când a fost publicată şi mi se pare firesc s-o las să-şi trăiască viaţa aşa cum e ea. Nu aş schimba absolut nimic. Nu m-am detaşat încă complet de ea, o iubesc aşa cum este, chit că sunt convinsă că e puţin arogant şi poate de prost gust să spui asta în mod public, dar eu rămân totuşi această fată simplă şi cred că e în regulă să fii şi aşa. Pentru mine a fost important ca această carte să “vorbească” şi altcuiva şi se pare că, din când în când, a făcut-o, aşa că atunci când spun că nu aş schimba nimic, cel mai tare o fac din zona aceasta a respectului faţă de cititorii care au găsit ceva în ea. Cred că deja ai remarcat că nu separ debutul de carte, suntem în asta împreună. 

Ce te inspiră? Vei scrie proză?

Mă inspiră tot ceea ce trăiesc, văd, citesc. Orice poate fi inspiraţie. Am şi o viaţă interioară foarte bogată, sunt visătoare, am multă imaginaţie. Mă descurc, cum ar veni. Proză deja scriu. De fapt, ar fi mai bine să spun că eu am început prin a scrie proză şi am ajuns la poezie din acest cadru. Am trecut printr-o perioadă tare agasantă în care nu mai reuşeam să scriu nimic satisfăcător şi aşa am ajuns la poezie. Îmi place tare să scriu proză şi sper să scriu un volum de povestiri sau un roman la un moment dat, deşi cred că nu sunt încă acolo. Sunt foarte interesată, de asemenea, de zona aceasta a literaturii pentru copii. Am mai multe povestioare inventate pentru fetiţa mea şi mi-aş dori să le public într-o zi, nu ştiu exact în ce formă. Odată cu debutul meu am avut în sfârşit curajul să recunosc faţă de mine însămi că îmi place să scriu şi că ăsta e cam singurul lucru pe care-mi doresc să-l fac din punct de vedere profesional. Doar că scrisul nu-l poţi separa, nu poţi să spui, gata, e doar o carieră, e doar o muncă — este, dar te păcăleşti dacă ai impresia că-l poţi separa. Face parte din tine şi cu cât perseverezi mai mult, cu atât începe să te definească şi mai tare.

Care este definiţa ta pentru „poezie bună”?

O întrebare recurentă care mereu mă pune în cumpănă, fac o pauză şi mă întreb ce aş putea să-ţi spun. Eu cred mult în diferenţe şi în puterea aceasta a cititorului de a interpreta. Orice carte poate fi citită în nenumărate moduri, câţi cititori, atâtea interpretări. Din acest punct de vedere, am tendinţa să nu spun niciodată “ce” face o poezie bună, există zone ale poeziei române contemporane, de exemplu, cu care eu rezonez mai puţin — cu argumente sau fără, nu e important acum — dar care le vorbeşte altora foarte bine. Şi pe mine mă interesează să văd şi de ce se întâmplă asta, dar totodată deja ştiu că suntem diferiţi, avem un background diferit, lecturi distincte, alte întâmplări de viaţă, tot felul de lucruri din astea, aşa că e firesc să ne mişte/impresioneze lucruri diferite. De pildă, pentru mine o poezie bună e aceea care reuşeşte să contureze imagini foarte puternice, îmi place şi poezia simplă, dar şi cea complexă, cu jocuri de limbaj, înclin mult înspre poezia-manifest, feministă, chiar şi în zonele acestea care “deranjează”, dar poate cel mai bine ţi-aş răspunde cu ceva ce spune adesea Anastasia Gavrilovici. Dacă poezia te face să nu te simţi singur, atunci... cred că e poezie bună. Acum fără a mă referi la spaţiul critic, ce se întâmplă acolo e altă poveste, eu mă duc la poezie ca cititoare în primul rând, şi cred că poezia cea mai bună e cea cu care rezonezi şi nu te simţi singur când o întâlneşti. Un spectru foarte larg, îmi dau seama, dar tocmai de aceea îmi place. Altfel, mărturisesc şi că îmi place să disec poeme şi să-mi dau seama cum le-aş face să arate mai bine, ce aş scoate, ce aş schimba, întotdeauna e loc de mai bine şi o privire diferită asupra textului poate face minuni, atâta vreme cât rămăne concentrată pe conţinutul exact al poemului şi nu încearcă să-l transforme în ceva ce nu este. Alternativ, dacă ar fi să-ţi răspund altfel la întrebarea asta: poezie bună = imagini puternice dublate de lucruri concrete, eliminarea surplusului de cuvinte, fără exprimări siropoase/care vor să şocheze/emoţioneze cititorul în mod vădit, un gram sau mai mult de sinceritate, ceva ritmicitate, finaluri care rup sau închid poemul şi titluri care vorbesc pentru sine. 

Dacă ar trebui să alegi doar unul dintre rolurile pe care le ai, pe care l-ai alege? Care te defineşte cel mai bine? 

Scriitoare, poetă. Asta sper să mă definească cel mai tare. Celelalte lucruri îmi plac, desigur, dar aş putea trăi fără ele. Sigur că aici bag şi statutul meu de cititoare căci nu poţi să scrii fără să citeşti, nu cred că mi-ar plăcea viaţa mea foarte mult dacă nu aş mai citi. 

De ce faci ceea ce faci? Care este motivaţia ta?

Literatura m-a salvat de multiple ori. De exemplu, la cărţi m-am dus când am avut pentru prima oară inima frântă. Nimic altceva nu m-a ajutat cum m-a ajutat lectura, şi aici nu e vorba despre terapie propriu-zisă. Există deja discuţia asta, dacă citeşti ca să te repari, nu mai bine mergi la terapie? Sigur că încurajez mersul la terapie şi cred că e un demers ce se poate dovedi salvator, dar aici e vorba despre altceva. Oamenii citesc din motive foarte diverse, uneori doar pentru a evada şi asta e în regulă. Dar pentru mine literatura rămâne un fel de acasă, o zonă de confort în care ştiu să mă mişc, nu mi-e ruşine, nu am inhibiţii, un loc unde sunt bine. Şi aici nu e o chestie doar terapeutică, ci pur şi simplu simt că viaţa mea are mai mult sens datorită literaturii. E religia mea, dacă vrei. Şi atunci, normal, aş vrea să ajute cât mai mulţi oameni. Mă simt mult mai bogată acum că am literatura în viaţa mea decât atunci când nu o aveam. Cred că asta e motivaţia mea principală, simt toate aceste lucruri fantastice datorită cărţilor şi aş vrea să le experimenteze cât mai mulţi oameni. 

Ce faci când nu te ocupi de poezie, blog, lectură?

Sunt mamă, în primul rând şi... asta îmi ocupă tot timpul. Citeam “Tot înainte” de Ioana Nicolaie în urmă cu nişte săptămâni şi e acolo un pasaj despre mama casnică  despre care ştim deja că “nu munceşte” şi, deci, are timp — m-a îngrozit mereu în copilărie ideea asta de a deveni casnică, de parcă era o boală. E una dintre cele mai desconsiderate munci în societatea noastră (şi de femei şi de bărbaţi, dacă mă gândesc bine). Eu nu sunt casnică, dar am foarte multe responsabilităţi în zona asta şi îmi sare puţin răbdarea când cineva îmi zice, “ah, ai timp să citeşti că nu munceşti/nu ai job”, e adevărat că nu mă duc la birou, dar e un pic aberant să crezi că nu munceşte cineva doar pentru că nu stă în întâlniri pe zoom sau altceva toată ziua. În orice caz, majoritatea activităţilor mele din ultima perioadă au fost pe zona culturală. Am câteva proiecte la care lucrez acum, dar încă nu sunt pregătită să le dezvălui. Şi câteodată mai fac content writing/copywriting care se poate dovedi o manieră bună de a-ţi câştiga existenţa din scris, dacă o poţi face bine şi cu consecvenţă, e complicat pentru că-ţi poate mânca mult din creativitate şi disponibilitate (sau chef, pur si simplu) — ceea ce e destul de esenţial pentru un scriitor. Cred că ce mi-ar mai plăcea să explorez pe viitor este zona traducerii, am mai avut nişte experienţe pe partea asta în trecut, în facultate în special, dar nu pe texte literare. Problema mea e că am tendinţa să-mi bag nasul în prea multe zone, mi-e tare greu să mă concentrez doar pe un singur lucru. Cât îţi scriu asta, de exemplu, coc o pâine, spăl nişte haine la maşină şi mă pregătesc să fac puţină ordine înainte să mă apuc de să meşteresc ceva într-un soft de editare, nu am niciodată un singur task, sunt prinsă într-o pânză de task-uri şi cel mai adesea cad în ele după o noapte în care am dormit în reprize. 

Spune-mi trei lucruri care te fac fericită

În afară de oamenii din viaţa mea, cu fiica mea în frunte, dacă ar fi să ne orientăm doar spre lucruri şi să scoatem scrisul din ecuaţie, atunci: cititul, desenul şi, mai recent, alergatul. Sau supa instant (mai ales miso soup), e o luptă restrânsă între aceste două activităţi. 

Prima partea a interviului cu poeta Ramona Boldizsar este aici:  Ramona Blodizsar, poetă: „Scrisul în sine, îmi aduce sens”