Cărţi

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Psihologul Aurora Liiceanu, despre relaţiile eşuate: „Compromisul stă la baza adaptabilităţii“

2
6 Mar 2021 16:19:55
Autor: Simona Chiţan
Aurora Liiceanu
Aurora Liiceanu

În volumul„Relaţii eşuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat“, autoarea Aurora Liiceanu spune că oamenii se obişnuiesc mai des decât am intui cu compromisul unei vieţi duble, însă orice nouă aventură ajunge să intre în rutina ei. "Un amantlâc seamănă, cu timpul, cu o reşedinţă secundară", subliniază Aurora Liiceanu.

Ce rămâne după ce doi oameni se despart, după calomnii, dezamăgiri, accidente nefericite, minciuni, intrigi şi trădări? Cuplul se poate destrăma, însă partenerii nu vor uita trecutul, vor fi urmăriţi de traumele trăite, spune Aurora Liiceanu în volumul „Relaţii eşuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat“, recent apărut la Editura Polirom. Este un gest sănătos să nu uiţi, spun psihologii: astfel, suferinţa trecută ne ajută să evităm o suferinţă viitoare similară. Totuşi, există numeroase cazuri când infidelitatea nu duce la despărţire, ci la un compromis: partenerul acceptă – tacit sau făţiş – aventura şi chiar încearcă să demonstreze o oarecare tărie de caracter. Compromisul poate face posibilă orice realitate, până la urmă, spune specialista.

„Weekend Adevărul“: Există şi poveşti fericite în urma legăturii unei femei cu un bărbat însurat? Sau toate se termină în eşec?

Aurora Liiceanu: Dacă oamenii ar fi la fel, poveştile lor nu ar fi diferite. Există, fără îndoială, asemănări, dar fiecare relaţie este unică. Putem face doar comparaţii, dar ele doar simplifică poveştile. Există poveşti mai fericite, când o femeie se încurcă cu un bărbat însurat şi el îşi părăseşte soţia şi se recăsătoreşte. Acea femeie
consideră că are o poveste fericită. Dar când eram post-adolescentă, o doamnă mi-a spus că dacă cei doi sunt tineri şi liberi este bine, dacă nu, ei au „tinichele“. Sună trivial, iar eu mă gândeam la filmele americane, când mirii pleacă de la biserică şi maşina cu care pleacă are nişte cutii de tablă, ceva care zornăie, pe care maşina le târăşte, făcând zgomot. Tinichelele, îmi spunea ea, sunt legate de trecut, dar există: o fostă soţie, copii, rudele ei, prietenii cuplului vechi. În general, femeile vor să fie căsătorite, deşi ştiu că se pot despărţi cu inima uşoară, divorţul este ceva comun astăzi. Bărbaţii însă se trag mai greu la altar.   

Amantele pot fi fericite şi împăcate cu acest statut?

Nu ştiu dacă sunt fericite, dar sunt oarecum resemnate cu statutul de amantă. Totul ţine de timing (n.r. – sincronizare) şi de relaţie. Există un timing care produce spargerea unei relaţii şi începerea alteia. Dar dacă soţia acceptă amantlâcul soţului, el nu are interes să divorţeze, e mai comod să aibă două relaţii. Am cunoscut relaţii paralele lungi, iar bărbatul s-a căsătorit cu amanta după 20 de ani, după ce a devenit văduv. El ţinea două case, ajunseseră să fie indiferenţi faţă de situaţia lor. El trăia în două rutine. După 1990, la o emisiune TV, am primit o scrisoare de la o amantă. Am dedus că era amanta primarului de Bucureşti la acea vreme. Primarul era bărbat trecut de prima tinereţe. Ea scria că viaţa de amantă nu este uşoară, că soţia are prioritate când sunt evenimente importante, precum Crăciunul sau Paştele. Uneori, în weekend îşi aştepta degeaba amantul şi spunea că singurătatea o copleşeşte. Este greu, scria ea, să ai o relaţie clandestină.

Uitarea faţă în faţă cu iertarea

De ce experienţele nefericite sunt mai bine memorate decât clipele de fericire?

Este adevărat că evenimentele rele, negative – inclusiv traumele – sunt mai puternic ancorate şi mai rezistente în memoria noastră. Trei psihologi, Roy F. Baumeister, Ellen Bratislavsky, Catrin Finkenauer, s-au preocupat de această realitate psihologică şi au scris un articol de cercetare care a dus la multe dezbateri, intitulat „Bad is stronger than good“. Din cercetările lor, au tras concluzia că memoria răului este mai puternică şi au explicat acest lucru considerând că adaptarea pentru supravieţuire ne face să uităm mai greu evenimentele negative, care, neuitate, ne vor ajuta să evităm ceea ce ne face rău. Oricum, spun ei, evenimentele bune sunt mai multe, iar o traumă este însoţită de un efect al nostalgiei – „Ce bine era înainte de această întâmplare!“. Cercetarea se poate citi pe Net, pentru pătimaşii de cunoaştere psihologică.

Acest tezaur al răului, cum l-aţi numit, ne împiedică să ne deschidem spre alte experienţe?

Se face adesea distincţia între uitare şi iertare. Se recomandă iertarea când un individ negociază cu el
însuşi dacă să ierte pe cineva care l-a umilit sau neîndreptăţit, dar nu uitarea, care nu este voluntară şi care este asociată cu memoria negativă. Cred că fiecare om are un tezaur al răului, care are valoarea de a percepe ceea ce i se întâmplă în viaţă ţinând seama de experienţele negative. Cercetări pe cupluri longevive – aproximativ 40 de ani de coabitare – au pus în evidenţă faptul că în conflictele care izbucnesc între cei doi se amintesc experienţe negative, ostilităţi petrecute la începutul relaţiei lor. Cei doi nu s-au despărţit, dar nu au uitat trecutul. Există deci o contabilitate a emoţiilor negative din trecut. Pe de altă parte, se consideră că frecvent numărul evenimentelor neutre sau pozitiv trăite este mai mare decât cel al evenimentelor rele.

Etica iubirii, ceva foarte personal

Aşadar, e sănătos să putem ierta, dar să nu uităm răul.           

Se spune despre unii oameni că sunt ranchiunoşi, că ţin foarte bine minte lucrurile rele, că le reproşează adesea altora. Memoria tranzacţională, cea legată de experienţele trăite în relaţiile interpersonale, inclusiv în cuplu, poate forma un tezaur comun, dar el conţine memorii uneori diferite. Am cunoscut persoane care nu numai că au iertat, dar au şi uitat. Psihologii spun că acest lucru este pozitiv, în sensul că alimentează încrederea în sine şi optimismul realist.

Etica iubirii este ceva foarte personal, mult determinată de valorile unui individ, de concepţia lui despre bine şi rău.

Care sunt lecţiile de viaţă cele mai importante redate în carte prin povestirea experienţelor nefericite ale celor două prietene, Eleni şi Tina? Unde consideraţi că au greşit?

Poate că am putea spune că trebuiau să se gândească dacă sunt în stare să susţină un viitor incert. Acest lucru ar fi însemnat să susţină o stare fără prea mari suferinţe sau nemulţumiri. Dacă amestecau emoţiile şi frustrările cu raţiunea ar fi făcut economie de stări psihologice nefericite. De fapt, cu trecerea timpului apare obişnuinţa, rutina şi ritualurile unei coabitări sporadice, dar repetate, într-un fel asemănător căsătoriei. De aceea, unii psihologi spun, ironic, că un amantlâc seamănă, cu timpul, cu o reşedinţă secundară şi ai vrea ceva nou dacă mergi la o reşedinţă secundară mereu fără emoţiile începutului.

O situaţie îngemănată

Cum se măsoară duplicitatea unui bărbat însurat care are amante şi copii în afara căsătoriei? Până  unde poate ajunge laşitatea masculină şi lipsa de asumare?

Se spune că bărbaţii sunt mai simpli, mai puţin complicaţi, că femeile sunt mai analitice, mai dificile în a administra răul şi binele, dar şi mai conservatoare. Duplicitatea bărbatului depinde şi de vârsta lui. În tinereţe, duplicitatea este susţinută şi de nevoia bărbatului de afirmare de sine, de căutarea de noi senzaţii. Cu vârsta, duplicitatea este susţinută de comoditate, de rutină şi frica de schimbare. Scriitoarea iraniană Azar Nafisi, care a publicat bestsellerul „Să citeşti Lolita la Teheran“, tradusă şi la noi, vorbind despre părinţii ei, aminteşte că tatăl ei avea o amantă, mama ei ştia de ea şi-l aştepta seară de seară să ajungă acasă. Tatăl ei era prins între dorinţa de a se despărţi de mama ei şi lipsa de curaj, frica de a-şi schimba viaţa. Decizia de a face ceva, de a ieşi din duplicitate, era peste puterile lui. Adesea el dispărea, soţia lui consimţea la divorţ, dar după un timp revenea. În jurnalul lui a scris: „Soţia mea spune că nu va consimţi niciodată la o separare permanentă deoarece acest lucru mi-ar aduce mie fericirea şi ea nu vrea ca eu să fiu fericit“.

Şi Orhan Pamuk, care a luat premiul Nobel pentru Literatură în 2006, a trăit o experienţă nefericită…

Da, Orhan Pamuk, un scriitor care-mi place foarte mult, a descris dispariţiile tatălui său de acasă. El a scris despre certurile şi ţipetele părinţilor, dar faptul că bunicul lui construise un bloc cu mai multe etaje, unde să locuiască familia extinsă – bunici, unchi, mătuşi, nepoţi, copii –,făcea ca dispariţiile tatălui să fie mai puţin observate. Şi mama lui dispărea, să se refacă la vreo rudă, şi adesea spunea, exasperată de absenţele soţului: „Am să-mi iau lumea în cap, am să mă arunc pe fereastră, iar atunci tatăl vostru o să se însoare cu femeia aia“. Orhan Pamuk scrie despre destinul soţiei aşteptânde: „Vreme de mulţi ani, mama şi-a petrecut serile stând singură în salon şi aşteptându-l pe tata“. Mama lui se juca cu cărţile de joc, făcând pasienţe, doar să-i treacă vremea. În acele seri, existau dispute între el şi mama lui privind viitorul lui. El scrie: „Cu patru luni în urmă, după urmăriri care duraseră multă vreme, mama descoperise blocul în care se întâlneau tata şi iubita lui de taină, aflat undeva prin Mecidiyekoy, luase cu iscusinţă cheia de la portar şi când intrase în apartamentul acela pustiu, se pomenise confruntată cu o imagine pe care avea să mi-o descrie mai apoi cu stăpânire de sine. Pe perna din patul de acolo se găsea o pijama identică cu cea pe care tata o folosea acasă, iar pe noptiera de la căpătâiul patului erau stivuite, formând un fel de turn, cărţile de bridge pe care tocmai le citea tata pe vremea aia, exact la fel ca acasă“. Sigur că l-a tulburat mărturisirea mamei, dar i-a trezit un gând metafizic, cum că tatăl lui ar avea un geamăn şi deci trecea dintr-o identitate în alta. Oare putem gândi bigamia ca o stare de gemeni? Mama lui era foarte frumoasă, dar era aceiaşi, amanta era altă femeie. O alta. Descrierea mamei ca femeie aşteptândă este plină de delicateţe şi melancolie: „Mama era îmbrăcată cu halatul ei lung, crem, imprimat cu garoafe roşii, prin deschizătura halatului, care se revărsa în falduri ce mă ameţeau, căci stătea aşezată picior peste picior, i se zăreau gâtul minunat şi cămaşa de noapte, la fel de frumoasă ca pielea“. Gama gesturilor duplicitare este largă, poţi merge în weekenduri în aceleaşi locuri cu amanta, motivele fiind diferite. De pildă, dacă poţi minţi că faci deplasări profesionale, poţi cumpăra cadouri în dublu exemplar – se zice că bărbaţii sunt comozi. În acest fel, amanta pare o geamănă a soţiei. Am citit undeva că pe vremuri, la Capşa în vitrină, de Paşte, erau ouă mai mari de ciocolată şi înăuntrul lor erau ciorapi fini franţuzeşti. Lângă ele scria: „Cadouri pentru amante“. "Un amantlâc seamănă, cu timpul, cu o reşedinţă secundară".

Există o complicitate feminină a soţiilor care închid ochii în faţa infidelităţilor?

Despre complicitatea femeilor este greu de spus lucruri precise, pentru că multe femei care ştiu sau
bănuiesc existenţa unei amante sau a unei aventuri se fac că nu observă, fiind complice la situaţia soţului. Adesea, se spune că ele închid ochii chiar şi la gesturi indecente ale taţilor sau concubinilor faţă de fiice. Sau chiar şi la incest. Pare straniu ca o femeie să nu rişte despărţirea de un bărbat punând pe locul doi maternitatea. Mama lui Azar Nafisi invita la masă femeia care vedea că place şi-l atrage pe soţul ei, devenindu-i amantă şi mai târziu soţie. Ea le adopta şi încerca să formeze legături personale cu ele. Adesea pe ultima amantă o invita la cină sau la cafea. În prezenţa soţiei, fiicei şi amantei, tatăl ei se simţea fericit. Azar Nafisi nu se simţea bine, dar vedea că mama ei voia astfel să demonstreze că nu suferă de infidelitate emoţională. Există şi complicitate infantilă, când copiii sunt ameninţaţi şi nesiguranţa şi inocenţa îi fac victime ale complicităţii. Există şi fiice, preadolescente, care ştiu, cunosc amanta tatălui, petrec mici vacanţe cu tatăl şi amanta lui, dar nu suflă o vorbă mamei, fie datorită unor avantaje, fie datorită unei relaţii superficiale cu mama lor.                    

O femeie care se încurcă cu un artist îşi poate justifica iubirea ca pe o jertfă? Poate amanta să trăiască într-o veşnică iluzie a acestei beţii artistice? 

Multe femei au fost atrase de poeţi sau pictori care erau inspiraţi de ele. Literatura avangardei este plină defemei-muze, mai ales în cazul pictorilor. Relaţia muză-pictor era foarte complexă, ele, femeile, credeau în talentul pictorilor, iar ei erau creativi în prezenţa lor. Multe modele intrau în relaţii intime cu pictorii, iar ei adesea se căsătoreau cu ele. Ele pozau, dar îşi şi petreceau timpul cu ei şi cu prietenii lor. Un exemplu a fost Picasso, altul, Modigliani. Dar inspiraţia lor nu dura prea mult şi atracţia faţă de altă femeie-model apărea ca o obsesie. Diversitatea lumii generează creativitate.       

Cum ne situăm între memorie şi uitare? De ce traiul în trei e un zid imposibil de trecut?

Cum am spus, timpul trece şi femeile, ca şi bărbaţii, se obişnuiesc cu o viaţă paralelă. Schimbarea nu se face pentru că şi unii, şi alţii trăiesc într-o stare de indecizie, de lipsă de a face o schimbare. Schimbarea are două etape: mai întâi, ideea de a face o schimbare şi apoi acţiunea de a o face practic. Uneori a existat ideea, dar nu se putea trece la acţiune, cu timpul, şi ideea păleşte şi se instalează comoditatea, obişnuinţa, rutina în ambele ipostaze – şi ca soţ, şi ca amant.

Cu trecerea timpului şi unii, şi alţii nu mai pot fi competitivi pe piaţa eligibilităţii erotice. Cei tineri le iau locul.  

Cum poţi să te eliberezi de compromis şi cum poţi să scapi de gustul amar al unei relaţii eşuate? 

Cred că, în diferite grade, compromisul este cel care stă la baza adaptabilităţii. În faţa vieţii, confruntat cu suişurile şi coborâşurile ei, perfecţiunea ar duce la singurătate şi ieşirea de pe scena vieţii. De aceea, compromisul este necesar, iar oamenii îşi construiesc scenarii pentru a-l accepta, uneori nerealist, dar capabil de a accepta viaţa şi, cum a spus Huizinga, caracterul ei aprig. Mai există şi disonanţa cognitivă, când acceptăm o idee, credinţă convenabilă şi renunţăm la una inconfortabilă, pentru a nu ajunge să trăim o tensiune cu noi înşine sau un conflict interior. Când credinţele noastre sunt contradictorii, se produce un conflict mental şi un disconfort psihologic. El poate fi redus prin restabilirea unei coerenţe interne care anulează acel disconfort.

De la psihologie la literatură

Nume: Aurora Liiceanu

Data naşterii: 1 august 1941

Studiile şi cariera: Doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi în Canada şi Franţa.

În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române.

Dintre volumele publicate amintim: „Prin perdea“ (2009), „Rendez-vous cu lumea“ (2010), „Patru femei, patru poveşti“ (2010), „Viaţa nu-i croită după calapod“ (2011), „Cuvinte încrucişate“ (2012), „Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii“ (2013), „Soacre şi nurori. La cine este cheia?“ (2014), „Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor“ (2015), „Dragostea cea veche îţi şopteşte  la ureche. Primele iubiri“ (2015), „Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov“ (2019), „Ea şi El. Biografia unei relaţii“ (ediţia 2020), „Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate şi anonimat“ (2020).

Trăieşte în: Bucureşti.

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Marcel Cristea
6.03.2021, 16:54:02

Number one cause of discourse in relationships, is the desire of one of the partners to change the other.

-10 (12 voturi)
Tagetes
6.03.2021, 17:11:54

Se spune ca "Tot ce este frumos este moral" . "Frumosul " de azi = avere+ imoralitate + desfranare...astfel de valori nu pot da omului idealul pt. care sa traiasca....si totusi sunt promovate clipa de clipa Traim vremuri in care cuvintele scrise sau rostite mai mult ne impiedica decat ne ajuta sa ne respectam si sa ne intelegem unii cu altii. Intoarcerea spre simplitate ar fi cel mai dificil dar si cel mai frumos lucru din lume ...care ne-ar putea salva.

-3 (5 voturi)
Modifică Setările