Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Interviu: Ramona Blodizsar, poetă: „Scrisul în sine, îmi aduce sens”

2
5 Dec 2021 11:55:19
Livia Lucan-Arjoca

Ramona Boldiszar, poetă, autoare a volumului „Nimic nu e în neregulă cu mine”, Editura CDPL, face multe pentru promovarea scriitorilor contemporani. Comportament aproape neobişnuit în mediul nostru literar, adesea agresiv cu noii veniţi, sau cu cei care nu fac parte din propriul grup de susţinători.

Sunt multe lucrurile pe care le putem învăţat de la Ramona, o fată care se bucură sincer de tot ceea ce creează şi de tot ceea ce citeşte. Vă invit să o descoperim împreună! 
 
Livia Lucan-Arjoca: Eşti poetă, promotor cultural, blogger...care dintre roluri a venit primul? 
 
Ramona Boldizsar: Dintre acestea trei, probabil că cel de blogger e primul, cronologic vorbind. Cu toate astea, eu scriu de când mă ştiu — şi acest parcurs a început mai degrabă cu proza. Scriam tot felul de povestioare când eram copilă şi mai târziu, în adolescenţă, am continuat să scriu mici romane pe teme specifice vârstei — era doar o joacă, dar mi-a făcut foarte bine. Tot în adolescenţă m-am apucat şi de blogging şi deşi l-am tot mutat şi schimbat de-a lungul timpului, De vorbă cu sine reprezintă totuşi acest parcurs de vreo 13-14 ani în care am scris în spaţiul online, blogul meu a fost multă vreme un soi de jurnal şi mult mai târziu s-a transformat în acest spaţiu de promovare culturală. 
 
Îţi mai aduci care a fost prima poezie pe care ai citit-o? 
 
Nu-mi amintesc deloc care e prima poezie pe care am citit-o. Când încă nu mergeam la grădiniţă şi fratele meu o făcea, învăţam toate poezioarele pe care le spunea el pentru a le putea recita în faţa audienţei (familia mea, desigur), dar odată ce am ajuns şi eu la grădiniţă, am refuzat să mai învăţ orice poezie, cântecel şi cred că impactul emoţional a fost destul de puternic la intrarea în colectivitate, eu fiind o persoană introvertită şi manifestându-mă cu uşurinţă mai degrabă într-un cadru restrâns. O a doua amintire vividă în conexiune cu poezia este această scenă tragi-comică cu mine încercând să învăţ o poezie prin clasa a III-a. Îmi amintesc perfect că stăteam pe scările din hol cu mama şi ea era la capătul puterilor căci nu reuşeam deloc s-o reţin, deşi ne chinuiam de câteva ore (ca mamă, acum o înţeleg chiar şi mai bine, deşi întotdeauna am fost această copilă empatică şi înţelegătoare, încercând să pricep ce se întâmplă şi de cealaltă parte a baricadei, îmi cer scuze dacă asta sună arogant în vreun fel). În orice caz, a fost deosebit de frustrant şi de acolo cred că a început să se nască şi nepotrivirea dintre mine şi sistemul educaţional românesc, nu înţelegeam ce vrea să spună poezia şi pentru că nu înţelegeam cuvintele, nu reuşeam s-o reţin. Până la urmă am învăţat-o şi doamna învăţătoare nu a vrut să mă pună deloc s-o recit, cu toate că era să-mi sucesc mâna la cât am aruncat-o în aer (un detaliu de altfel repetitiv, învăţătoarea mea avea obiceiul să mă pună să răspund când nu ridicam mâna şi nu ştiam, încă mi se strânge puţin stomacul când îmi amintesc micile umilinţe). Dar, din fericire, aceste întâmplări nu au marcat atât de tare relaţia mea cu poezia. Am început s-o citesc cu adevărat în liceu, dar nu am început cu poezie contemporană şi nici cu poezie română, cred că prima mea dragoste a fost de fapt Edgar Allan Poe care se potrivea foarte bine cu acel carusel de emoţii pe care-l experimentezi zilnic în adolescenţă (and all I loved I loved alone, de exemplu, deosebit de dramatic). 
 
Când şi cum a fost întâlnirea ta cu poezia contemporană?
 
În liceu m-am întâlnit cu poezie de Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana... dar din păcate nu am întâlnit atunci poezie contemporană cu care să rezonez şi nici nu-mi amintesc ceva care să mă fi marcat. Am făcut liceul în Alexandria, acest orăşel destul de sărac din punct de vedere cultural din Teleorman şi, cu toate că au fost şi multe părţi bune pentru mine acolo, nu am avut parte de prea multe oportunităţi de a descoperi literatura contemporană. Nici nu ştiam să mă folosesc mai util de internet pe vremea aceea. Citeam cu plăcere Minulescu, Nichita Stănescu, în zona asta.  Din păcate, în liceu am intrat în contact predominant cu literatură scrisă de bărbaţi şi ăsta mi se pare un minus groaznic în şcoala românească, mai ales că am înţeles că încă se perpetuează tradiţia. Mai târziu am început să mă familiarizez cu poezia contemporană şi nu-mi amintesc care a fost startul, pur şi simplu am sărit de la una la alta până ce m-am îndrăgostit iremediabil, în special de poezia scrisă de femei — şi o componentă importantă pentru mine a fost accesul la internet şi la toate platformele care promovează poezia contemporană. Cred că aş fi ajuns mult mai repede la ea dacă aş fi avut această oportunitate încă din liceu, e un loc bun de unde să începi atunci când nu ştii ce-ţi place şi poate nu ai atât de mulţi bani încât să cumperi cărţi la întâmplare. Din fericire, există acum foarte multe resurse, de asta le recomand acest kit basic celor care vor să se familiarizeze cu poezia: să urmărească pagina Noise Poetry, de exemplu, pe Facebook, site-uri precum O mie de semne, Revista Golan, Revista Echinox, Poetic Stand, pe Ruxandra Gîdei (4fără15, youtube) şi altele asemenea. 
 
De ce scrii, Ramona? 
 
Scriitorul american Garth Greenwell spune într-un interviu: “Art is the tool I have for navigating the abyss” şi când am auzit asta, mi-am spus: Da, uite, ăsta e şi motivul pentru care scriu. Scrisul îmi oferă sens, pe lângă faptul că e activitatea care-mi aduce cea mai multă bucurie/plăcere, chiar dacă uneori procesul poate fi chinuitor (mai ales când ai o pagină albă şi nu ai idee cu ce s-o umpli). Dar dintre toate celelalte lucruri, mi se pare că mă defineşte cel mai tare. Sunt multe moduri mai mult sau mai puţin dramatice prin care aş putea să răspund la întrebarea asta. E personajul ăsta Sempere (senor) din Umbra vântului a lui Zafon care spune o chestie foarte mişto la un moment dat, despre cum cărţile/literatura îi ţin loc de religie/spiritualitate. Şi pentru mine e la fel, întinzând puţin coarda. Cărţile îmi oferă această bază spirituală şi scrisul în sine îmi aduce sens. Vorba Dianei Geacăr, de data asta într-un interviu la Zest cu Sabina Varga, „Prin scris înţeleg viaţa.” Aş zice şi că prin scris înţeleg şi „non-viaţa”. 
 
Eşti implicată într-un proiect despre debut, cum a fost pentru tine această experienţă? Ce îţi place la noul statutul de autor şi ce nu îţi place? Mi-ar plăcea să povesteşti şi despre familia ta, ce au zis părinţii, soţul tău, cum li se pare lor însoţirea ta cu poezia?
 
Este superb proiectul acesta despre debut şi mă bucur foarte tare să fac parte din el, odată cu videocronicile mi-am dat seama şi că aş vrea să explorez mai tare această zonă şi sunt bucuroasă de oportunitate. Casa de Pariuri literare a pus bazele unui proiect (co-finanţat de AFCN) destul de complex despre debut şi încă mai descopăr şi eu toate ramificaţiile sale. De asemenea, e prima mea apariţie într-o antologie şi orice început are această calitate euforică, e fain când faci ceva anume pentru prima oară. „Despre debut. Istorii personale”, o colecţie de texte despre experienţa debutului semnate de autori precum Constantin Abăluţă, Angela Marinescu, Doina Ioanid, dublat de un documentar fain regizat de Vlad Rotaru. Cel mai mult la proiectul ăsta, nu o să te mint, mi-au plăcut întâlnirile cu elevii de liceu. Mi-ar plăcea să am parte de mai multe oportunităţi de tipul acesta, e o adevărată plăcere să ajungi în mijlocul unor tineri curioşi, inteligenţi, care chiar vor să afle care e treaba cu literatura şi cu autorii contemporani. A fost o reală plăcere să le răspund la întrebări şi să avem un dialog. Sunt foarte aproape de mine întâlnirile astea şi sunt tare recunoscătoare, am întâlnit şi profesoare dedicate şi le admir foarte mult munca şi m-am gândit de mai multe ori ce bine mi-ar fi făcut şi mie astfel de întâlniri când eram în liceu. 
 
Referitor la statutul meu de autor... e o întrebare la care mereu simt nevoia să răspund şi cu o anumită reţinere. În definitiv, debutul m-a schimbat şi nu m-a schimbat în acelaşi timp. Sunt fericită pentru mine că am reuşit să “ies din sertar” şi că încerc, în ciuda fricilor şi anxietăţilor, să perseverez şi să aparţin acestei noi identităţi pe cât de mult îmi doresc de fapt. Dar ce mă oboseşte pe mine nu este statutul de autor, ci mai degrabă diversele altercaţii care apar de nicăieri în spaţiul literar românesc şi pe care eu nu le înţeleg mereu foarte bine, poate mai ales pentru că nu îmi place conflictul. Cred că mi-ar plăcea dacă ar exista mai multă armonie; nu sunt neapărat flower power, eu fiind o persoană destul de impulsivă adesea, dar totodată am ajuns şi în acest moment al vieţii mele în care cred că trebuie să implementez anumite mecanisme de apărare şi să înţeleg că empatia nu este egală cu a găsi scuze oricui, oricând pentru orice. În fine, poate că aşa e în orice domeniu, cu bune şi cu rele. Mie viaţa de autor mi-a adus totuşi multe lucruri bune, a înlesnit diverse relaţii de prietenie cu oameni din aceeaşi zonă şi sunt deosebit de recunoscătoare pentru asta. Mă interesează tare spaţiul inclusiv — să încercăm să conturăm şi îngrijim o zonă bună, sigură şi utilă în care diferenţele să nu ne separe, ci doar să ne ofere oportunitatea de a ne exprima. 
 
„Mie viaţa de autor mi-a adus totuşi multe lucruri bune, a înlesnit diverse relaţii de prietenie cu oameni din aceeaşi zonă şi sunt deosebit de recunoscătoare pentru asta. Mă interesează tare spaţiul inclusiv — să încercăm să conturăm şi îngrijim o zonă bună, sigură şi utilă în care diferenţele să nu ne separe, ci doar să ne ofere oportunitatea de a ne exprima.”- Ramona Blodizsar, poetă. 
 
Când am publicat cartea asta, am fost destul de copleşită de sprijinul pe care mi l-au oferit cei din familia mea, mama mea a fost tare bucuroasă că am făcut acest pas, ea fiind una dintre puţinele persoane din viaţa mea care ştiau că-mi doresc lucrul ăsta fără ca eu s-o spun explicit. Părinţii mei sunt oameni simpli, îi iubesc enorm pentru că de la ei am învăţat că a fi diferit nu e un lucru rău. Cu toate că eu nu am copilărit într-un mediu cultural activ, nu am avut parte de o zonă intelectuală în care să mă mişc, totuşi am învăţat nişte lucruri pe care nu le-aş înlocui cu nimic altceva. Nici nu trebuie să înţeleagă foarte bine ce fac, părinţii mei sunt fericiţi atâta vreme cât eu sunt fericită, fără a vorbi aici despre o stare de fericire perpetuă, constantă, nimeni nu e fericit nonstop, acesta a fost întotdeauna singurul lucru care i-a interesat cu adevărat — ai mei nu citesc poezie şi mai fac parte şi dintr-o generaţie care are nevoie de lucruri concrete, pe care să pună mâna, funcţii clare, rezultate care să se vadă. Dar poate că aici ne întâlnim la mijloc că, deşi poezia poate fi o chestie destul de abstractă pentru cineva care munceşte mult cu mâinile/corpul, cartea e totuşi un obiect şi indiferent de câştigurile financiare, e ceva la care te poţi raporta cu exactitate. Şi fratele meu m-a susţinut tare când am publicat cartea, fără ca el să fie în vreun fel interesat de această zonă a poeziei. Dar sigur că cel mai mare sprijin al meu este partenerul meu de viaţă care de ani de zile mă bate la cap să scriu o carte şi s-o public. Sunt recunoscătoare că pot intra în lumea asta literară cu această armată în spate, familia şi prietenii mei care mă ajută să am încredere în mine când, de cele mai multe ori, nu am, în ciuda lucrurilor super-asertive pe care le spun — această dualitate este foarte prezentă şi în carte unde mi-am permis o onestitate care m-a speriat la început, nimeni nu este unidirecţional şi nici pur în vreun fel. 
 
Şi poate pentru că îmi cunosc aceste „diferenţe interne” atât de bine, tocmai de aceea cred că putem să co-existăm fără să fim într-o stare de conflict; să fim într-o zonă de incluziune şi empatie, chiar dacă nu de înţelegere primară/la nivel de experimentare personală. Poate că e wishful thiking, dar sunt convinsă că suntem capabili de asta, dacă am lăsa puţin deoparte nevoia asta de a avea mereu dreptate.  
 
Partea a II-a a interviului cu Ramona Blodiszar, lunea viitoare. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Utilizator Adevărul
5.12.2021, 12:05:55

Comentariu considerat abuziv.

Sârbul Vasile
5.12.2021, 15:58:40

"Din păcate, în liceu am intrat în contact predominant cu literatură scrisă de bărbaţi şi ăsta mi se pare un minus groaznic în şcoala". E insuportabil când o femeie are virtuți virile, iar când nu are virtuți virile, e insuportabil pentru ea. Nu zice bine Nietzsche?

Modifică Setările