INTERVIU Scriitoarea Cristina Andrei: „Jurnalistul ajunge să confunde viaţa cu meseria“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cristina Andrei                                                           FOTOGRAFII: Raluca Ene, David Muntean
Cristina Andrei                                                           FOTOGRAFII: Raluca Ene, David Muntean

Jurnalista de televiziune Cristina Andrei, care a scris „Matriarhat“, un volum de povestiri despre dragoste, căsnicie, familie, vorbeşte despre efemeritatea presei, despre provocarea de a face literatură, despre scris şi viaţă, teme predilecte în proza sa.

Jurnalistă cu experienţă la Televiziunea Publică, Cristina Andrei e deja un nume pe scena literară autohtonă: în 2014, a publicat romanul „Abonatul nu poate fi contactat“ (Editura Nemira), distins cu Premiul de debut al revistei „Observator cultural“, iar în 2018 a revenit în actualitate cu un excelent volum de proză scurtă, „Matriarhat“, în noua colecţie de literatură română a Editurii Nemira, intitulată „n’autor“ şi coordonată de Eli Bădică. Opt povestiri şi opt personaje feminine foarte diferite sunt surprinse în acest volum, fie în zona lor de intimitate – dragoste, căsnicie, familie –, fie în viaţa lor socială şi profesională.  Oricare este povestea lor – o fată din flori ajunsă orfană, o cântăreaţă al carei destin este schimbat definitiv de o tentativă de viol la sfârşitul unei nunţi, o jurnalistă influentă, a cărei încredere în sine este ştirbită de revolta bruscă a soţului –, toate vorbesc, într-un fel sau altul, despre societatea contemporană definită prin relaţia femei–bărbaţi şi a raporturilor de putere sau de supunere prestabilite între ei.

„Weekend Adevărul“: De ce ai amânat atât de mult momentul debutului? Cu siguranţă, ai scris pentru sertar multă vreme.

Cristina Andrei: Nu l-am amânat. Până la debut, nu m-am gândit niciodată la un debut. Pentru mine scrisul avea ceva sacru. Am avut nişte profesori aşa cum ar trebui să fie toţi la română şi literatură universală, aproape totdeauna. Ne puneau să citim cărţile obligatorii, dar strecurau şi alte nume sau titluri pentru cine avea urechi de auzit. Şi noi ne cam formaserăm auzul. Citeam printre rânduri şi auzeam şi pe unde scurte, şi printre cuvinte. Recomandările lor au fost repere care mi-au format gustul, dar au şi pus ştacheta exigenţei estetice sus, sus de tot. De câte ori deschideam o carte, mă raportam la autor ca la un zeu. Ceea ce eu, fiica Elenei şi a lui Dumitru din Balta Albă, nu aveam cum să fiu. Asta până am dat şi de primele cărţi proaste. Pe care nu mi le-a recomandat nimeni. Le-am nimerit singură când am decis că sunt pregătită să citesc şi de capul meu. Aşa că, de teama de a nu intra în rândul închipuiţilor, al veleitarilor, al nechemaţilor, am preferat să nu mă proiectez în această ipostază. Şi m-am mulţumit să citesc şi să admir sau nu. În ceea ce mă privea, cu trecerea anilor, mi-era destul cât scriam pentru filmele documentare pe care le făceam. Şi scriam, nu mă încurcam. Înghesuiam texte de 50 de minute în filme de 30 de minute. Le citeam pe urmă, la postsincron, ca la concursurile de dicţie.

Dintre telespectatori, rezistau doar profesioniştii. Informaţii şi impresii cu sacul. Mi se părea că fac o muncă pentru eternitate. Până când mi-am dat seama că şi aici, condiţia efemeră a tot ce este şi face omul pe pământ este respectată la virgulă.

Tehnic vorbind, tot ce am lucrat eu 25 de ani intră la categoria „arhivă” şi va fi difuzat, dacă va fi, pe secvenţe şi, aşa cum s-a mai întâmplat, ca suport pentru alte noi producţii de televiziune sau on-line sau cine ştie de care, în viitor. Dacă vor fi recuperate în programul de digitalizare a arhivei. În plus, mi-am dat seama că, dacă interesele politice, economice sau administrative o cer, oricine, orice ar fi făcut, devine dispensabil. Un an de excludere din activitatea profesională pe care o confundasem un sfert de veac cu însăşi viaţa mea, mi-a reaşezat perspectiva asupra vieţii, în general şi asupra vieţii profesionale, în special, într-o poziţie corectă. Este vorba despre un an de şomaj în care nu mai aveam nimic de scris. Pentru televiziune. Atunci mi-am spus că s-ar putea să se poată. Şi am scris. Pentru mine. Ca să supravieţuiesc. Aşa că debutul meu nu a fost o alegere, a fost un act de forţă majoră. Şi o întâlnire. Norocoasă, aş spune, dacă n-aş fi creştină. Providenţială, spun, pentru că sunt. Întâlnirea cu editorul meu. Valentin Nicolau.

Dreptate poetică

În 2014, romanul cu care ai ieşit la rampă în lumea literară, Abonatul nu poate fi contactat, a primit Premiul pentru debut al revistelor Observator cultural şi Accente. A contat, pentru tine, la momentul respectiv, o astfel de validare?

 Coerent cu răspunsul anterior, ar fi să spun că nu. Nu scrisesem pentru validare. Am scris ca substitut al profesiei pe care nu o mai practicam. Am scris ca să nu o iau razna. Dar premierea romanului a contat. Foarte tare. Aşa se întâmplă cu coerenţa. Uneori, se naşte din fracturi. Mi-am dat seama că, de fapt, aveam mare nevoie de validare. Chiar dacă nu mi-a venit să cred. Mi s-a părut că fost un dar al lui Dumnezeu făcut prin mintea, inima şi mâna omului. A oamenilor aflaţi în anul acela în juriul care acorda premiile de debut. Un premiu pe care l-am primit cu atâta bucurie că era cât pe ce să uit de smerenie. A fost felul lui Dumnezeu de a vindeca o rană care durea. Un fel de dreptate poetică. Nimic n-ar fi răscumpărat tristeţea acelui an cu mai mult tâlc. Şi nimic nu mi-ar fi dat o mai mare încredere că există o stea şi pentru călătorul singuratic.

Cei mai mulţi scriitori încep cu proză scurtă şi apoi trec la roman, dar, la tine, a fost invers: în 2014, a apărut Abonatul..., iar acum, recent, a apărut, într-o colecţie nouă de literatură română la Editura Nemira, „n’ autor”, o carte de proză scurtă, cu un titlu cel puţin incitant – Matriarhat.

Povesteşte-ne un pic despre „ordinea” aceasta un pic atipică a scrierii şi publicării acestor două cărţi.

Nici eu nu sunt un scriitor tipic. N-am avut în minte să devin scriitor. Nu am debutat la vreme. Nu fac parte din nici un grup de scriitori (cu excepţia faptului că, de când a apărut colecţia „n’autor” şi de când Editura Nemira a avut ideea de a organiza un turneu de promovare cu doi-trei scriitori ale căror cărţi au apărut într-un interval apropiat, mă simt aparţinând acestei comunităţi). Sunt un alergător solitar pe un stadion gol. Nu am echipă, nu am suporteri alţii decât pe editorul şi pe cititorii mei, atâţia câţi au reuşit Abonatul şi Matriahatul să îmi aducă. Nu am respectat nici regula de aur: „când debutezi (mai ales, târziu!), trebuie să ai a doua carte gata de tipar, în sertar”. Am scris Abonatul... pentru că trebuia. Am scris Matriarhat pentru că am vrut să scriu un al doilea roman, dar se năşteau la fiecare pagină personaje care nu aveau ce căuta acolo şi spuneau poveşti care se desfăşurau după propria lor logică. Dacă le integram în carte, asta ar fi deturnat-o, iar dacă le eliminam, însemna, pentru mine, o pierdere. Aşa că le-am construit propria lor casă. Cu opt camere cât opt lumi. Aşa a apărut Matriarhat-ul. Acum, trăindu-şi propria viaţă, istoriile astea şi personajele pot lăsa în pace romanul.

 În ce fel te-a ajutat sau te-a încurcat meseria de jurnalist în scrisul tău?

M-a încurcat pentru că jurnalist eşti şi când dormi. Eşti tot timpul. Tot timpul se întâmplă ceva, independent sau în legătură cu un lucru pe care tu l-ai documentat, căruia i-ai găsit o noimă, o semnificaţie. Jurnalismul este prezentul continuu. Iar prezentul nu se opreşte niciodată. Rădăcinile lui se întind şi se ramifică în trecut şi pe tulpinile lui subţiri se nasc întruna mugurii întâmplărilor viitoare. Iar jurnalistul scormoneşte căutând legăturile şi anticipând roadele. Le hrăneşte cu timpul lui, cel pe care s-ar cuveni să-l dăruiască familiei, prietenilor, pasiunilor lui. Jurnalismul e o dihanie îmbrăcată frumos care îşi înşală victima şi o devorează. Jurnalistul ajunge să confunde viaţa cu meseria. Devine jurnalism. El e centrul şi marginea. Asta încurcă.

Pe de altă parte, fără meseria asta, habar n-am ce-aş fi făcut. Probabil aş fi fost profesor. Nu ştiu dacă unul bun. Aş fi citit mai mult. Mai divers. Aş fi avut mai mult timp să analizez stilul, tehnicile de scriere, arhitectura narativă, subtilitatea textelor, aş fi avut mai multă vreme să descifrez subtexte şi supratexte, să descopăr spaţiul unde cititorului versat i se devoalează intenţiile nerostite ale autorului.

În loc de asta, m-am scufundat în lumea instinctelor, a senzaţiilor, a dezamăgirilor şi frustrărilor, a tristeţilor, a neîmplinirilor pe lângă care trecem şi pe care realitatea ni le etalează cu cruzime, fără farduri, fără figuri de stil, fără parabole şi alegorii. Fruste, concrete, vii. Fără jocuri secunde. Şi pe care preferăm să nu le vedem sau, în cel mai bun caz, să le schiţăm într-o notiţă de Facebook pentru câteva like-uri, apoi să le uităm, ca să ne putem întoarce la ale noastre. Jurnalismul m-a ajutat să observ, să văd, să nu ascund, să nu arunc nimic din ce am simţit. Jurnalistul i-a făcut scriitorului arhivă.

Amintiri despre papa Ioan Paul al ll-lea

Papa Ioan Paul al II lea

Voiam demult să te întreb asta, chiar dacă nu e ceva strict legat de literatura pe care o scrii: cum a fost întâlnirea istorică dintre Papa Ioan Paul al II-lea şi PF Teoctist, văzută, desigur, prin ochii tăi? Ştiu că ai fost atunci, în 2002, trimis special al TVR-ului la Vatican.

După vizita incredibilă a Papei Ioan Paul al ll-lea în România, în 1999, am avut şansa ca, trei ani mai târziu, să însoţesc delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Preafericitul Teoctist la Vatican. Pentru că vorbeam italiana, pentru că aveam deja zece ani de experienţă în jurnalismul religios şi pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Multe au fost momentele pe care n-am cum să le uit. Dar o să îţi povestesc doar despre sosirea delegaţiei române. S-a petrecut la sfârşitul unei audienţe generale la capătul căreia fusese canonizat preotul spaniol Josemaria Escrivá, întemeietorul mişcării Opus Dei. Cum îţi închipui, piaţa era înţesată de oameni. Freamăt, steaguri, ovaţii, bucurie. Noi, eu şi operatorul meu, Mihai Covrig, ne aflam, dacă poţi să-ţi imaginezi, printre cele 70 de statui care împodobesc balustrada susţinută de arcul coloanelor ce înconjoară partea stângă a Pieţei San Pietro. De sus, plonjat, ireal, am văzut cum, în îmbrăţişarea Patriarhului Teoctist cu Papa Ioan Paul al ll-lea, Biserica lui Hristos, ruptă în două cu o mie de ani în urmă, se îmbrăca din nou în cămaşa cea fără cusătură a Fiului Omului. Am văzut şi am trăit multe în acele câteva zile, dar nici măcar clipa în care Ioan Paul al ll-lea a mai făcut un pas spre Biserica Orientală rostind Crezul aşa cum îl spun răsăritenii, mărturisind credinţa în Duhul Sfânt, Cel care purcede de la Tatăl, articol aflat în disputa dintre catolici şi ortodocşi de peste cincisprezece veacuri, nu a depăşit imaginea aceea. Şi mi-am spus „cred, pentru că este de necrezut”. Restul sunt anecdote.

 Revenind la Matriarhat, te-aş întreba ce au – dacă au, bineînţeles – în comun cele opt povestiri din acest volum?

 Au în comun toate felurile în care putem greşi crezând că facem ceea ce este bine, că mergem pe drumul bun, că facem alegerile corecte, că obţinem, indiferent de preţ, ceea ce credem că ni se cuvine. Şi mai au în comun faptul că toate astea nu sunt valabile doar pentru femei. Pentru că titlul e o pistă falsă, o capcană. În cele opt poveşti sunt oameni, bărbaţi şi femei toţi căutând, toţi grăbindu-se să ajungă, încercând mai degrabă să aibă decât să fie. Asta au în comun povestirile.

În fiecare dintre prozele acestui volum există câte o figură feminină puternică, fără ca textele să fie exclusiv portrete sau voci feminine. Ele sunt, aş zice, mai curând tematice, ating o anumită problemă, fie ea căsnicie, iubire, intimitate, vulnerabilitate. Care a fost geneza lor sau măcar a unora dintre ele?

coperta Matriarhat


Cele mai multe proze s-au născut din câte o imagine care m-a urmărit. Sau din câte o senzaţie sâcâitoare. Nunta am scris-o în două călătorii cu trenul, după ce văzusem un vagon dezafectat pe o linie secundară, într-o gară părăsită. Căni desperecheate, pornind de la senzaţia apăsătoare a morţii solitare a unui apropiat, Rodia de la tristeţea unei vacanţe târzii într-o insulă vie a verii care se pregătea de pustietatea iernii, Satul lui Dumnezeu de la un nume zărit pe o cruce dintr-un cimitr aflat într-o margine de drum şi de la pacea Derventului. Toate stările astea aveau nevoie de vehicule, de personaje care să le trăiască, să le pună în contexte. Aşa au apărut. Singura proză în care personajul s-a născut dintr-o persoană cu acte, cu adresă, cu istorie este Bourrée d'Avignonez. Povestea Mihaelei Ursu, ultima victimă a lui Ion Rîmaru, m-a urmărit multă vreme după ce am citit dosarul de anchetă. De câţiva ani, locuiesc vis-à-vis de curtea în care a fost ucisă. În copilărie, deci, cam pe când ea avea 36-37, iar eu vreo 4-5 ani, am locuit în blocuri vecine. Aveam motive să mă gândesc la ea? Aveam. Am îndrăgit-o cumva, inexplicabil. Acum, de câte ori scriu vreun pomelnic la Liturghie, o trec şi pe ea printre morţii mei.

Lumea din ambele tale cărţi e preponderent o lume antedecembristă sau cu puternice ecouri din acele vremuri, cu excelente detalii de atmosferă şi de istorie orală şi de mentalităţi. E mai consistent şi mai ofertant trecutul pentru un scriitor?

Este lumea care nu se mai schimbă. Oricât ar interpreta-o cercetătorii istoriei recente. Ce am văzut, ce am trăit, chipul omului vechi care-şi punea pe figură masca omului nou, limbajul dublu, gândirea dublă, măsura dublă, toate sunt încă de explorat. Viaţa mea e împărţită aproape egal în două. Jumătate înainte, jumătate după. Temelia a ceea ce sunt astăzi a fost pusă atunci, şi rămâne neschimbată. Ceea ce am clădit după este în continuă dinamică şi pe nisipurile astea voi zidi mai târziu. Nu foarte târziu, că nu mai e aşa de mult timp.

Imagine indisponibilă

Cum şi când scrie prozatoarea Cristina Andrei? Umbli cu carneţele la tine, ca Rebreanu, şi notezi tot ce vezi în jur? Scrii în gând?

Am carneţele şi foiţe pe care notez aiurea idei pe care le uit şi cărora, atunci când le regăsesc, nu le mai dibui noima. Mai scriu prin telefon, dar tot degeaba. Când reuşesc să mă aşez în faţa computerului ideile se înlănţuie mereu altfel. De-aia nu mă plâng de inconsecvenţa de a stoca gânduri. Scriu şi în minte, dar degeaba. Totul curge minunat doar atunci. Pe stradă. Sau când fac treburi domestice. Când ajung să pun pe hârtie, chiar dacă aş reuşi să reproduc frazele identic (ceea ce oricum nu reuşesc), tot nu mi se mai pare aşa de grozav. Aşa că nu scriu decât când mă aşez anume să scriu. Din ce în ce mai rar.

Ce se află, în acest moment, pe masa ta de cititor? Fiindcă scrisul tău ne spune, la fiecare pagină, că eşti un cititor versat, fin şi de cursă lungă.

 Pe masa mea de cititor, pe marginea canapelei mele de cititor, pe jos, pe lângă fotoliul meu de cititor şi pe lângă pereţii mei de cititor, în rafturile bibliotecii, unde nu mai e loc să aşezi o foaie de hârtie, suferind de o boală despre care am aflat de curând că se numeşte tsundoku, se află nenumărate cărţi necitite. Fapt de care eram foarte necăjită până când  Nassim Nicholas Taleb a zis că e ăsta e un lucru bun, pentru că aşa mă păstrez într-o stare de lucidă şi mobilizatoare alertă. Cărţile astea necitite amintindu-mi mereu câte lucruri mi-au rămas necunoscute şi invitându-mă constant să depăşesc neajunsul ăsta. În altă ordine de idei, citesc în permanenţă pentru materialele pe care le realizez. Şi ca să îţi răspund, citesc pentru mine, acum, Regina Maria, Însemnări din ultima parte a vieţii (martie 1937-iulie 1938) şi Piramida lui Cristian Englert, ultimul „n’autor” din 2018.

Realizator de emisiuni religioase

Imagine indisponibilă

Numele: Cristina Andrei

Data şi locul naşterii: 20 februarie 1964, Oneşti, Bacău

Starea civilă: căsătorită cu Marius Oprea.

Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, în 1987.

A fost profesor de limba şi literatura română, prin repartiţie, la şcolile generale Roşiori şi Dridu din Ialomiţa, în intervalul 1988-1989, apoi la Liceul „Petofi Sandor” până în vara lui 1990 când, în urma unui concurs organizat de Redacţia Cultural, a devenit redactor la TVR, realizând vreme de doi ani, alături de Micaela Macovei, emisiunea „Limba noastră”, apoi „Simposyon”, „Studioul de literatură”, şi, din 1992, emisiuni de fenomenologie şi antropologie religioasă.

A fost, pe rând, redactor-şef al Redacţiei de Educaţie-Ştiinţă, editor coordonator al programelor pentru copii şi tineret, producător al seriilor de emisiuni „Via sacra”, „Chip şi asemănare”, „Repere sacre”, „Transcendenţe”, „Sfinţi şi meserii”, „Universul credinţei”.

A realizat emisiuni şi filme pentru care a obţinut nominalizări şi premii la concursuri şi festivaluri de film de televiziune (APTR în 1999, împreună cu echipa care a asigurat transmisiunea directă a vizitei Sanctităţii sale, Sfântul Papa Ioan Paul al ll-lea, Premiul al ll-lea la Festivalul de film documentar „Yperia 2013” - Grecia, premiul Fundaţiei „Corneliu Coposu”, 2015 pentru filmul Mărturii despre o viaţă exemplară)

A colaborat la realizarea proiectului Mânăstiri ortodoxe, colecţia De Agostini, fiind autoarea a şapte din aceste monografii, între ele Celic Dere, Coşuna, Cotmeana, Almaş, Nucet, Comana).

A publicat în 2014 romanul Abonatul nu poate fi contactat, distins cu premiile de debut ale revistelor Observator cultural şi Accente şi nominalizat la cea de a 28-a ediţie a Festivalului „Premier Roman de Chambéry”.

A publicat, în 2018, volumul de proză scurtă Matriarhat, la Editura Nemira, în colecţia „n’autor”.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite