Cărţi

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Scriitoarea Ioana Pârvulescu: „Azi, Iona ar fi cercetător, poet, pictor sau muzician“

0
23 May 2020 15:37:55
Autor: Simona Chiţan, Florina Pîrjol
Scriitoarea Ioana Pârvulescu                                                               Fotografii: Arhiva personala
Scriitoarea Ioana Pârvulescu                                                               Fotografii: Arhiva personala

Ioana Pârvulescu mărturiseşte că pentru a scrie romanul Prevestirea, despre Iona, personajul biblic, a fost nevoită să călătorească într-un timp îndepărtat şi să se descotorosească de toate invenţiile zilelor noastre, inclusiv de unele cuvinte. Nu a fost deloc o misiune uşoară. A citit mult, a consultat specialişti, şi-a creat plase narative de siguranţă, însă nu a trişat nicio clipă în scrierea acestei poveşti.

„Prevestirea“ spune istoria unui personaj biblic greu de încadrat, dar fascinant. Romanul, publicat de editura Humanitas, porneşte de la „Cartea lui Iona“ din Vechiul Testament, care îl are în prim-plan pe eroul chemat de Dumnezeu să profeţească în Ninive distrugerea cetăţii. Iona încearcă să evite porunca lui Dumnezeu şi este pedepsit, fiind înghiţit de un peşte uriaş. Autoarea şi-a pus toată încrederea în imaginaţie şi s-a lăsat călăuzită de o afirmaţie din Psalmi: o mie de ani sunt „ca ziua de ieri, care a trecut“.

„Weekend Adevărul“: De ce aţi ales povestea lui Iona?

Ioana Pârvulescu: Dacă într-o relaţie autor-personaj ar fi ca într-o relaţie de dragoste –
unul alege, unul iubeşte mai mult –, atunci, de data asta, Iona m-a ales pe mine, chiar dacă din greşeală. Povestea felului în care a făcut-o se află în prolog, aşadar n-o voi dezvălui. Oricum, am recuperat şi cred că am ajuns la echilibru, deşi el, impulsiv fiind, mai poate rezerva surprize.

Credeţi că numele pe care le purtăm ne încarcă în vreun fel destinul, sunt aceste nume premonitorii?

Ceea ce ne spun scriitorii despre nume e contradictoriu. Fiecare are şi ilustrează o altă versiune a influenţei onomastice, de la Platon, care discută problema în Cratylos (numele poartă – sau nu – un adevăr în el, există sau nu ceva consistent în nume), la Shakespeare, „My name, dear saint, is hateful to myself“, la Diderot (greşirea numelui, ratarea destinului) şi, de ce nu, Costache Negruzzi: „Cunosc o fată care nu s-a putut mărita, pentru că o chema Gaftona“. Însă cam toţi scriitorii sunt de acord că alegerea numelor din carte e un lucru important şi foarte dificil pentru orice scriitor şi dă deja aparenţă unui personaj, deci da, în literatură numele au valoare destinală. Ştiţi cât îşi bat capul unii părinţi până să se hotărască la un nume pentru copilul pe cale să se nască. Închipuiţi-vă că ar trebui să aleagă, în loc de unul, vreo 20-30! În „Prevestirea“ a fost cu atât mai greu cu cât era vorba de nume contemporane lui Iona, care însă m-au fermecat prin rezonanţa lor aparte.  Dar măcar personajele principale, Dumnezeu şi Iona, aveau deja nume şi renume.

Cât de greu a fost să puneţi  carne epică pe un schelet faptic în mare parte cunoscut?

Nu e deloc simplu. E ca şi cum ai fi nevoit să te adaptezi într-o viaţă în care nimic din ce există în lumea noastră n-a fost inventat şi, odată cu asta, dispar din limbă sute de cuvinte dintre cele mai obişnuite. Am avut senzaţia asta şi când am scris despre secolul XIX, dar acum experienţa a fost radicală. Trebuie să calci atent la fiecare pas al frazei, totul necesită o atenţie deosebită, numai cuvintele de legătură sunt fără primejdii. N-am vrut, pe de altă parte, să fie nimic ostentativ arhaic, asta ar fi fost supărător pentru cititori, pe care îi socotesc mereu un fel de tovarăşi de drum şi cu care mă simt solidară. Însă, ce rămâne la fel – şi în lumea noastră, şi în lumea lui Iona – e zbuciumul omenesc. În privinţa asta m-am simţit acasă. Apoi, mi-am pus şi plase narative de siguranţă pentru acrobaţiile mele, ca să nu-mi rup gâtul, cum se spune: povestea lui Iona e transmisă din gură în gură de urmaşele şi urmaşii lui şi, deci, intervin schimbări şi imprecizii. Pe măsură ce se avansează în timp, apar noutăţi. N-am trişat. Cercetarea mi-a luat mult. Am citit cărţi despre viaţa cotidiană în vremea profeţilor, despre navigaţia din Antichitate, am recitit cărţile mele favorite din Vechiul Testament, apoi „Iliada“ şi „Odiseea“, comentarii la Psalmi şi, desigur, o grămadă de lucruri care ţin de biblicul Iona. Foarte mult mi-a luat documentarea despre Asiria şi Ninive, dar m-am bucurat de multele imagini cu descoperirile arheologice şi am putut vizualiza totul. Iar când nu m-am descurcat singură, am apelat la specialişti. Dar dincolo de orice, mi-am dat drumul la imaginaţie cu încredere, pornind de la o afirmaţie din Psalmi: o mie de ani sunt „ca ziua de ieri, care a trecut“.

V-aţi găsit inspiraţie şi în piesa lui Marin Sorescu?

Despre „Iona“ lui Sorescu n-am decât amintiri vagi, am citit-o în liceu şi n-am simţit nevoia s-o recitesc vreodată. Îmi amintesc doar că era un monolog filosofic despre condiţia omului. La mine, Iona nu monologhează niciodată şi nu meditează la condiţia omului, el trăieşte şi simte. 

Iona e umoral, când fricos, când foarte curajos, când se supune, când bombăne, dar ce-mi place la el e că pune mare preţ pe cuvinte, crede în puterea lor.

Lumină, întuneric şi o umbră salvatoare

Dacă ar fi să încadraţi această carte într-un gen, e o metaficţiune istoriografică sau un roman-fabulă?

Am scris o poveste. Asta e şi miza cărţii, povestea însăşi, reînvierea, reconstituirea, reinventarea ei. N-am mizat pe latura filosofică şi nici măcar pe cea mistică – desigur, ele există inevitabil, dar nu ca punct central –,
nici pe cea psihologică. Am mizat pe povestea unei vieţi ieşite din comun. Un roman realist, dar în care există şi o uşă care se deschide spre basm, spre visare, spre fantastic şi o altă uşă care dă spre aventura pură, aproape ca în romanele copilăriei. Şi, ca mereu la mine, un pic de ludic. Desigur că se simt şi întrebările fără răspuns ale vieţii noastre, cărora pe-atunci li se mai răspundea, cumva.

În ce lumină ni-l prezentaţi pe Iona?

Aş prefera să iau întrebarea la propriu, pentru că lumina şi bezna, precum şi umbra fac parte din povestea lui Iona, sunt extrem de importante pentru viaţa lui. Înăuntrul monstrului, dag gadol, „namila de peşte“ care l-a înghiţit, e întuneric deplin, apoi, la Ninive, când aşteaptă distrugerea, e prea multă lumină. Intervine umbra salvatoare, apoi umbra dispare şi soarele e pe post de monstru care-l înghite. Desigur, toate astea devin simbolice şi pentru bietele noastre vieţi, în care când ne înecăm în beznă, când ne sufocăm sub un soare prea puternic. Şi ce poetică şi reconfortantă poate deveni umbra... Aş spune că ideea lumină/ întuneric/ umbră e potrivită şi cu spaţiul romanului, luminat diferit.

„Dumnezeu câştigă întotdeauna“

Viaţa învinsese, Dumnezeu învinsese, Iona pierduse.“ De ce se întâmplă aşa şi nu altfel?

Mă rog, citatul ar trebui să continue, pentru că pierderea lui Iona se transformă în câştig pentru ceilalţi. În romanul meu, binele şi răul nu pot fi separate, vin la pachet, cum se spune azi. În ce priveşte „Dumnezeu învinsese“, chiar dacă e vorba de lumea Vechiului Testament, unde omul discută prieteneşte cu Dumnezeu, are curaj chiar să se certe cu el – cum mărturisea şi Steinhardt că face uneori – şi i se răspunde cu vorbe, fireşte că Dumnezeu câştigă întotdeauna sau, cum zice cu haz Julian Barnes, „Dumnezeu conduce jocul, are toate cărţile şi-i reuşesc toate trucurile“.

Dar să nu uităm totuşi că povestea lui Iona n-ar fi existat fără Dumnezeu.

Credeţi că fiecare epocă are un Iona al ei? Al zilelor noastre care ar fi?

În zilele noastre artiştii sunt rebelii blânzi, cei care aud voci – în roman, Iona „vede“ vocea lui Dumnezeu –, şi oamenii de ştiinţă sunt cei care chestionează cerul şi pământul şi pe Dumnezeu. Iona de azi ar fi poet
sau poetă sau cercetător, pictor, regizor, muzician, cineva care vede ceea ce nu văd contemporanii lui. Cineva care de multe ori greşeşte, dar greşelile lui schimbă şi îmbogăţesc lumea. Ar putea să se numească, de pildă, Yuval Noah Harari sau David Eagleman. Iona de azi ar fi, poate, femeie – şi nu spun asta din feminism. Cineva care dă culoare vieţii.

Experienţa de editoare şi de eseistă vă influenţează proza pe care o scrieţi?

Absolut toate experienţele vieţii, atât cele omeneşti, cât şi cele livreşti, intră într-un roman, indiferent care e subiectul lui, dar, fireşte, e o chestiune de dozaj. Experienţa de editoare a colecţiei „Cartea de pe noptieră“ m-a ajutat să ştiu şi ce vreau, şi ce nu vreau de la proza mea, să-mi cristalizez relaţia cu cititorii. Cea de eseistă m-a învăţat să gândesc lumea, „s-o încerc“, s-o croiesc ca pe o haină care să mi se potrivească, dar m-am ferit să cad în ispita romanului-eseu (deşi îl iubesc mult pe Thomas Mann, iar „Iosif şi fraţii săi“ e primul şi cel mai important roman cu subiect din Vechiul Testament pe care l-am citit).

În pictură, unde e Iona redat cel mai expresiv din punctul dumneavoastră de vedere?

Nu am o pictură favorită dintre zecile, sutele care există cu Iona, făcute de pictorii cei mai mari şi de anonimii călugări care au migălit anluminuri, plus vitralii şi mozaicuri. Totuşi, aş înclina spre Giotto, care la mine câştigă orice competiţie, deşi nu m-a influenţat deloc în modul în care văd scena căderii în monstru. În epilog îl pomenesc şi pe Jan Brueghel cel Bătrân, în care am descoperit un sens nou, care e şi unul dintre înţelesurile cărţii: mamele ne aruncă afară, în lume, fără să ne poată despărţi de soarta noastră. Tocmai pentru că n-am o pictură favorită, mi s-a părut formidabilă soluţia găsită pentru copertă de pictorul Mihail Coşuleţu: un colaj extrem de expresiv făcut din fragmente din diverse tablouri cu Iona, care prinde, am senzaţia, toate tonurile din cartea mea.

Privilegiul de a fi sacrificat

Ce nu trebuie să-i lipsească nicicum unui prozator bun?

Curajul, dragostea de oameni, care la unii se transformă în ură, dar ştim că şi asta e o formă de dragoste, şi, cum s-a remarcat în atâtea rânduri, răbdarea de a sta locului, pe scaun – sitzfleisch,
cum spun nemţii cu un termen greu traductibil. Oamenii foarte activi nu scriu romane.

Înainte de a publica o nouă carte, cui îi încredinţaţi misiunea de a fi primul cititor?

Cititorul manuscrisului pare un privilegiat, dar în fond e sacrificat: înseamnă a nu te bucura deplin de roman, pentru că te simţi părtaş la răspunderea lui. Încă mai e loc de îmbunătăţiri, încă se mai pot repara greşeli şi elimina sau adăuga pagini. De aceea n-am un unic prim cititor, ci sacrific, pe rând, pe cineva care mi se pare suficient de generos şi de potrivit cu subiectul ca să accepte să-mi dea ajutorul ăsta.

„Banalitatea omenescului trebuie salvată cu orice preţ“

În ce mod a afectat pandemia piaţa de carte? Ce înseamnă să stai departe fizic de cărţi şi să fie librăriile închise, să nu mai fie lansări de carte?

Nu de carte stăm distanţaţi (avem încă volumele noastre din bibliotecă şi mulţi îşi comandă cărţile noi de pe internet), ci, din păcate, de public. Vor începe, au şi început lansările on-line. Va trebui să ne imaginăm, noi, cei care lansăm, oamenii pe care înainte îi vedeam şi ale căror chipuri răspundeau cuvintelor noastre. Nu mai poţi da autografe auzind ce ţi se spune, de pildă: „Am primit cartea dumneavoastră de ziua mea de la o bună prietenă şi vreau să-i fac o surpriză“ sau, „Vă rog să o dedicaţi cititorilor bibliotecii din...“, ci doar, eventual, să semnezi în alb, „în orb“. Am pierdut deci ceva ce abia câştigasem, contactul direct cu vocile din public. Vreau să sper că pentru puţin timp.

E cititorul român pregătit să facă faţa e-book-urilor, erei digitale în care cu voie/ fără voie trebuie să funcţionăm?

Este, da, cum s-a şi dovedit. În ce priveşte progresul tehnic, lucrurile merg pe calea lor, ne entuziasmăm, ne îngrozim, ne lăsăm seduşi sau opunem rezistenţă, dar, până la urmă el se impune cu avantajele şi cu dezavantajele lui. Nu cred, pe de altă parte că vor dispărea cărţile pe hârtie. Luaţi exemplu cd-urilor, iar acum revenirea la vinyl-uri. De altminteri mulţi tineri sunt din nou pasionaţi de „vechituri“ tehnice, dacă e să mă iau după finul meu Gabriel.

Ce credeţi despre şcoala online?

E o soluţie de criză. Singura, deocamdată, aşa că n-ai de ales, trebuie să o accepţi zâmbind. În ce mă priveşte, am încercat s-o fac cât mai plăcută, dar aşa cum faci plăcut un spaţiu impropriu, dorindu-ţi schimbarea. Studenţii şi elevii au nevoie să iasă dintre pereţii lor de-acasă, să locuiască în gazdă sau la cămin, să se întâlnească şi cu colegii şi cu profesorii, să aibă aparté-uri în pauză, să fumeze o ţigară în curte, să vadă reacţiile celorlalţi la vorbele lor, să râdă împreună şi câte altele. Poate că la grupuri mici, cu maximum 12 persoane, mai merge şi prin internet, dar tot ce depăşeşte cifra asta (care apare şi în teoria comunicării) devine foarte puţin plăcut, iar eu am o sută de studenţi, la cursul mare. Banalitatea omenescului trebuie salvată cu orice preţ. 

Din educaţie trebuie să facă parte privirea care se întâlneşte cu altă privire, zâmbetul de-o clipă care se întâlneşte cu altul, rumoarea, efemerul prezenţei concrete. Şi plecarea de-acasă, neapărat!

Când aţi ştiut că veţi scrie ficţiune? Cum a început această aventură, cea a scrisului, diferită de celelalte pe care le-aţi trăit?

Am scris ficţiune de mică fără să ştiu ce fac, în caietul dăruit de tata. Atunci am început şi câteva romane, care n-au trecut îndeobşte de câteva pagini, dar scriam mai ales versuri fără altă valoare decât că tatonau posibilităţile limbii. Nu ştiu de ce doar eu am început să scriu, dintre cei patru, apoi cinci copii care erau atunci în casă. Bunica maternă avea în familia ei un frate care publicase nişte volumaşe de poezie (scrisă în timpul prizonieratului în Rusia), ea însăşi era mare amatoare de poezie simbolistă. Nu-mi amintesc dacă va fi existat şi un îndemn al ei sau mi-am compus prima baladă fără un impuls exterior? Cert e că a devenit o nevoie constantă şi care a crescut odată cu mine.

Exerciţiu de imaginaţie: cine, dintre criticii români ai generaţiei de aur, aţi fi vrut să scrie despre acest nou roman al dvs?  Până la urmă, cum chiar dumneavoastră formulaţi undeva în carte, cei vechi sunt ei chiar atât de diferiţi de noi, cei de acum?

În opinia mea nu sunt diferiţi: suntem noi înşine în alt decor. Dar dacă de imaginaţie e vorba, permiteţi-mi să merg dincolo de limita întrebării: mi-ar fi plăcut să citesc un capitol din roman la „Junimea“ lui Maiorescu, fără să se bage de seamă că vin din viitor, fiindcă subiectul Iona o permite deplin. Epilogul din secolul 21 ar părea invenţia unei lumi din cale afară de bizare, semănând cu o distopie, şi partcipanţii, care îşi imaginau un viitor mult mai bun, ar spune acolo că e o exagerare. Dar poate că gazda, domnul Maiorescu însuşi ori Caragiale, mai lucid în privinţa viitorului,  mi-ar lua apărarea: „Dreptul autoarei să-şi închipuie secolul 21 aşa cum crede de cuviinţă”. Apoi, într-o duminică din Interbelic, aş putea să citesc un capitol la „Sburătorul“, iar epilogul meu din viitor ar stârni aceleaşi discuţii, doar că nu Lovinescu (foarte prudent cu noutăţile), ci Camil Petrescu, cel mai modern dintre participanţi ar fi, eventual, dispus să mă apere.  Dar oare nu este scrierea unui roman exact o astfel de lectură interioară în faţa înaintaşilor? Doar că ochii lor te privesc din rafturile bibliotecii, iar criticile sau laudele lor le aduni, încă din anii de formare, pe foaia ta personală pentru minte, inimă şi literatură.

Tradusă în şase limbi europene

Numele: Ioana Pârvulescu 

Data şi locul naşterii: 
10 ianuarie 1960, Braşov

Studiile şi cariera:

 În 1983, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde acum predă literatură modernă.   A fost  18 ani redactor la „România literară“.

 A publicat volumele: „Lenevind într-un ochi“ (1990), „Prejudecăţi literare“ (1999), „Întoarcere în Bucureştiul interbelic“ (2003), „În intimitatea secolului 19“ (2005), „În Ţara Miticilor“ (2007), „Întoarcere în secolul 21“ (2009), „Viaţa începe vineri“ (2009), „Cartea întrebărilor“ (2010), „Viitorul începe luni“ (2012). Romanul „Viaţa începe vineri“ a apărut în limba suedeză şi e în curs de traducere în alte cinci limbi europene.

În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.

Locuieşte în: Bucureşti

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii