INTERVIU Scriitorul Cezar Paul-Bădescu: „Literatura te ajută în general să uiţi de moarte“

Scriitorul Cezar Paul-Bădescu              FOTOGRAFII: Arhiva personală, Mihai Costea, Cornelius Drăgan

În cel mai recent roman,, „Frica de umbra mea“, scriitorul Cezar Paul-Bădescu pune diverse experienţe într-un puzzle care îl ajută să privească diferit dispariţia celorlalţi şi perspectiva propriei treceri dincolo, exerciţiul literar fiind o incursiune în lumea umbrelor.

Deopotrivă sursă de mari temeri şi fascinaţie, moartea ocupă un rol central în noul roman al lui Cezar Paul-Bădescu (51 de ani), „Frica de umbra mea“, publicat de editura Polirom. „Ce unifică toate povestirile este chiar această voce inconfundabilă, tacticoasă în descrierea celor mai groteşti scene, dar cu observaţii atît de surprinzătoare, încât nu pot veni decât de la un copil mare care priveşte lumea genuin, acelaşi care-a scris şi «Tinereţile lui Daniel Abagiu» sau «Luminiţa, mon amour»“, spune  Mircea Cărtărescu, despre noul volum al lui Cezar Paul-Bădescu. Romanul „Luminiţa, mon amour“, apărut tot la Polirom, a fost adaptat cinematografic în filmul „Ana, mon amour“, regizat de Călin Peter Netzer, unde Cezar Paul-Bădescu este şi coscenarist. Filmul a primit Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin din 2017.

În interviul pentru „Weekend Adevărul“, scriitorul vorbeşte şi despre experienţa de jurnalist de peste 22 de ani, timp în care a fost angajat la mai multe instituţii de presă. A fost redactor la revista „Dilema“ şi apoi „Dilema veche“ vreme de 15 ani, a fost redactorul-şef al suplimentului „Adevărul Literar şi Artistic“ şi a condus timp de şapte ani secţia de cultură a ziarului „Adevărul“. „Cursa lungă a jurnalistului se termină de multe ori înainte de finiş, doar pentru a produce materiale cu valabilitate redusă, de o zi-două. Îşi dă duhul pe pistă, iar stadionul e de cele mai multe ori gol, căci publicul a plecat de mult acasă să-şi vadă de treburile lui“, punctează Cezar Paul-Bădescu, referindu-se la moartea recentă a colegei sale de breaslă, Cristina Ţopescu.

„Weekend Adevărul“: În ce registru literar, ai conceput volumul „Frica de umbra mea“? Cum te situezi de această dată, în aceste povestiri, între ficţiune şi biografie?

Cezar Paul-Bădescu: Pe pagina de gardă a volumului, sub titlu, este scris „roman“. Poate fi considerat într-adevăr un soi de roman construit din bucăţi de puzzle, care, deşi fragmentar şi chiar cu unele piese lipsă, reconstituie o imagine de ansamblu. Un personaj, naratorul, este urmărit în interacţiunile lui cu umbra -  moartea, dar şi traumele, spectrele amintirilor, răbufnirile inconştientului etc. - şi constatăm cum aceste interacţiuni îi modifică percepţia şi felul în care se raportează la umbră. Numai că eticheta de „roman“ e doar o convenţie. În realitate, nu m-am aşezat la masa de scris cu intenţia să fac literatură. Pentru mine, scrierea acestei cărţi a fost pur şi simplu o experienţă existenţială, ceva care ţine de viaţă, de moarte, de viaţă şi moarte. Nu trebuie să se înţeleagă din asta că spun că literatura nu ar fi bună, că o desconsider în vreun fel. În fond, rămânând în aceiaşi termeni, literatura te ajută în general să uiţi de moarte. Ca, de altfel, orice distracţie. Ce te faci însă când înţelegi că orele sunt înaintate, că în curând ziua se va sfârşi şi prin urmare nu mai vrei să-ţi bagi capul în nisip? Uiţi de ea când te gândeşti că e foarte departe şi că nu are cum să ţi se întâmple tocmai ţie - aşa cum gândim cu toţii când suntem tineri. În realitate, ştim că asta e o iluzie şi că se poate muri la orice vârstă. Când însă se apropie în mod evident funia de par, nu prea mai ai loc de întors, aşa că renunţi să te mai uiţi în altă parte şi încerci să te confrunţi cu problema ta, privind-o frontal. Asta am făcut eu când am scris această carte. Scrierea ei a fost o incursiune în lumea umbrelor, din care am ieşit - cum se spune - întărit: am ajuns să mă împac cu ideea de moarte şi, în general, cu umbrele mele. Acum, poate să apară întrebarea „bine, dar dacă e aşa o experienţă personală de ce ai mai publicat-o?“. Pentru că şi cititorul poate să refacă drumul pe care-l propun şi să întreprindă propria lui explorare. Pe mine m-ar fi ajutat să citesc o astfel de carte, dacă n-aş fi scris-o.

Alături de Vlad Ivanov şi Adrian Titieni, pe covorul roşu, la Berlinala din 2017

Se apropie Berlinalele. Ai vrea să reeditezi succesul filmului „Ana, mon amour“, în regia lui Călin Peter Netzer, la care ai semnat scenariul?

Cred că e cam mult spus „succes“. E adevărat, filmul a fost nominalizat şi a participat la Berlinală, a luat acolo şi un Urs de Argint pentru montaj, dar eu sunt convins că avea un potenţial mult mai mare. Care însă a fost subminat de unele decizii de construcţie şi artistice. Dacă într-o primă fază am crezut că scrierea scenariului împreună cu regizorul va fi o colaborare în care să se ţină seama şi de opiniile mele, de ceea ce cred că se face şi mai ales că nu se face, destul de repede am înţeles că regizorul este stăpânul absolut al filmului său, el este creatorul cu majusculă şi el decide în mod discreţionar ce face.

Aşa că, până la urmă, am acceptat să fiu un simplu prestator de servicii. E ca la croitor: când clientul vrea să-i faci pantaloni evazaţi la costum, îi explici că nu se mai poartă, dar, dac-o ţine pe-a lui, îi faci pantaloni evazaţi. Clientul nostru, stăpânul nostru!

Cât e de diferită scriitura de scenariu faţă de cea literară? Cum te-a îmbogăţit experienţa de a scrie scenariu de film? Ai alt proiect în acest sens?

E, într-adevăr, diferită, pentru că şi filmul e diferit de literatură. Are un cu totul alt limbaj şi trebuie să ţii cont de acest lucru. Dincolo de asta, experienţa adaptării cinematografice după o operă literară este una extraordinară pentru un autor. Asta, pentru că, printre altele, poate vedea direct cum interpretează ceilalţi ceea ce scrie, ce înţeleg din textul lui, cum se construiesc personajele sale în mintea lor. Cu alte cuvinte, îţi poţi vedea opera cu ochii altora, deci din alte perspective. De exemplu, când am asistat la casting, am avut nişte revelaţii în acest sens. Actorilor li se cerea să interpreteze o scenă care, întâmplător, era una preluată ca atare din cartea mea - o criză pe care-o face personajul feminin pe stradă. Ei bine, am văzut atunci mai multe interpretări diferite ale scenei respective şi, dintre acestea, au existat chiar şi unele rezolvări la care eu nu mă gândisem. Şi care stăteau şi ele foarte bine în picioare, erau valabile. Deci ai ocazia să afli că opera ta este mult mai mult decât ai pus tu în ea, că de fapt te depăşeşte, iar asta îţi dă un sentiment extraordinar, ca atunci când înţelegi că eşti depăşit de copilul tău, de a cărui educaţie te-ai îngrijit.

De ce „filmul bate viaţa“, aşa cum se numeşte un capitol din cartea ta?

Dintre toate artele, filmul oferă cea mai puternică iluzie, care se poate substitui realităţii. De aceea este arta cu cea mai mare popularitate, de aceea de multe ori oamenii sunt tentaţi să creadă că lucrurile pe care le văd în filme chiar aşa s-au întâmplat. Aşa ajungi să fii convins că Bruce Lee a fost un soi de zeu al artelor marţiale, că Steven Seagal chiar ştie să se bată sau că Bradley Cooper îşi poate pierde capul după una ca Lady Gaga. Ba chiar că o sirenă din „Piraţii din Caraibe“ a apărut pur şi simplu pe o plajă din Egipt, aşa cum susţinea acum câţiva ani „Evenimentul zilei“.

„Eu scriu ca să mă împac cu mine însumi“

Cum înţelegi conceptul de umbră? Te-ai gândit la umbrele de pe peretele peşterii lui Platon?

Umbra e moartea, dar nu numai. Umbre sunt tot felul de fantome care ne bântuie: ale trecutului, ale amintirilor, ale memoriei colective sau ale propriului inconştient. Desigur, ca la Platon, e de preferat să te eliberezi de aceste umbre. Eu am făcut-o proiectându-le pe zidul de hârtie al peşterii cărţii mele, privindu-le cu atenţie şi descoperindu-le inconsistenţa.

Ai 51 de ani. Cum ai reuşit să rămâi „un copil mare“, aşa cum te numeşte Mircea Cărtărescu, care priveşte „lumea genuin“?

Când un nou-născut, care în primele zile nici măcar nu vede bine, priveşte undeva şi începe să zâmbească, în popor se spune că a văzut un înger. Toţi vedem îngeri când suntem copii şi, pe măsură ce creştem, capacitatea asta se estompează, până ce dispare complet. Ei bine, mie-mi place să o resuscitez şi să o menţin permanent activă, astfel încât, în toată nebunia lumii de astăzi şi răutatea ei, eu să mă trezesc uneori zâmbind câte unui înger.

 Ţi-e frică de moarte? Continui să crezi în puterea vindecătoare a scrisului?

Nu cred că poate să dispară cu totul această teamă, pentru că suntem programaţi să supravieţuim, de aceea avem sădite în noi instinctul de consevare şi frica de moarte. Pentru mine, scrisul este o formă de autoterapie. Asta e o declaraţie care ştiu că pe mulţi scriitori adevăraţi îi face să strâmbe din nas. Dar eu nici nu sunt scriitor adevărat. Eu scriu ca să mă împac cu mine însumi şi cu lumea înconjurătoare. Altceva nu mă interesează. Or, după cum ştim, psihoterapia nu-ţi vindecă boala, ci te învaţă să ţi-o gestionezi, să o ţii sub control, să trăieşti cu ea. Aşa s-a întâmplat şi în cazul meu când am scris cartea „Frica de umbra mea“.

Nu am scăpat de umbrele mele, că nu am cum, dar le-am analizat, am aflat mai multe despre ele şi am învăţat cum să le ţin în frâu.

Cum ai primit ştirea cu vestea morţii Cristinei Ţopescu. Cum înţelegi singurătatea jurnalistului de cursă lungă?

M-a cutremurat, mai ales că ne-am cunoscut la un moment dat şi mi-a povestit multe despre viaţa ei. Suntem impresionaţi de astfel de evenimente tragice pe de-o parte pentru că dispare un om pe care-l apreciem, poate la care şi ţinem, dar mai funcţionează în cazul ăsta şi identificarea. Te gândeşti în mod automat că aşa ceva ţi s-ar putea întâmpla şi ţie. O ştire de exemplu despre un eschimos care a fost sfâşiat de un urs polar, în ciuda ororii ei, ne lasă de obicei insensibili, pentru că nu avem nicio treabă nici cu eschimoşii, nici cu urşii polari. Când însă lucrurile se întâmplă în ograda noastră, cu oameni asemenea nouă, situaţia e cu totul alta. Mai ales că vorbim şi de meseria asta, de jurnalist, care implică un stres enorm, muncă până la epuizare şi consum rapid. Jurnaliştii de obicei glumesc pe seama pensiei, zicând că nu contează că va fi foarte mică, din cauză că sunt plătiţi pe drepturi de autor, o formă a patronilor de a evita plata dărilor către stat, că oricum n-o vor prinde. Cursa lungă a jurnalistului se termină de multe ori înainte de finiş, el nu are şansa nici măcar să moară după ce şi-a îndeplinit misiunea, ca soldatul de la Maraton, căci el aleargă tot timpul în cerc, doar pentru a produce materiale cu valabilitate redusă, de o zi-două. Îşi dă duhul pe pistă, iar stadionul e de cele mai multe ori gol, căci publicul a plecat de mult acasă să-şi vadă de treburile lui.

Jurnalistul îşi dă duhul pe pistă, iar stadionul e de cele mai multe ori gol, căci publicul a plecat de mult acasă să-şi vadă de treburile lui.

„Lui Mircea Cărtărescu îi datorez enorm“

Din etapa întâlnirilor de la cenaclurile literare din tinereţea ta, ce prietenii au rezistat în timp?

Din perioada Cenaclului Litere, la care mergeam în timpul facultăţii, am rămas acum cu doi prieteni la care ţin foarte mult: Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolaie. Lui Mircea Cărtărescu îi datorez enorm, aşa cum îi datorează mulţi care au trecut prin acel cenaclu pe care-l coordona. E un om de o generozitate cum rar mi-a fost dat să întâlnesc şi mă socotesc norocos că m-a adus viaţa în preajma lui.

Cum a schimbat dosarul Eminescu din „Dilema“ ideile preconcepute despre „geniul neînţeles” din poezia românească?

În numărul tematic pe care l-am coordonat la revista „Dilema“ în 1998, s-a pus în discuţie mitologia creată în jurul lui Eminescu - o mitologie mediocră, alcătuită din clişee şi care de multe ori ne împiedică să ajungem la poezia lui vie. Oamenii se mulţumesc cu ştampila „Luceafărul poeziei româneşti“ sau cu altele de genul acesta şi nu-i mai citesc poemele. Ei bine, apariţia acelui număr din „Dilema“ a stârnit un roi, format din cei mulţi care se alimentează din această mitologie, îl parazitează pe Eminescu şi care prin urmare s-au simţit atacaţi. A fost ca o hârtie de turnesol, care a arătat concentraţia de substanţe nocive din societatea românească. Căci am avut parte de la acuzaţii publice de trădare de neam sau blesteme proferate de la tribuna Parlamentului, până la ameninţări cu moartea în revistele extremiste sau prin tot felul de telefoane anonime. Îmi place să cred că, faţă de 1998, societatea noastră a mai evoluat. Nu însă cu mult, nu-mi fac iluzii.

De ce se iscă o încăierare în fiecare an în jurul premiului Eminescu de la Botoşani, acordat de ziua naşterii poetului?

E simplu: pentru că lumea literară e guvernată în primul rând de orgolii. Mulţi scriu cărţi pentru a-şi construi din ele statuia la care să se prosterneze publicul. Se perpetuează modelul cultului, vor şi ei să fie un pic de Eminescu. „Cum, nu mi-au ridicat încă statuia?“ „Cum, lui cutare i-au făcut soclul ceva mai înalt?“ „Cum, de ce ăla şi nu eu, care sunt marele...“ Şi astfel scriitoraşii noştri iau foc. Cum nu consider că fac parte din lumea asta, privesc spectacolul de pe margine. Care uneori capătă accente de operă bufă. Asta cu atât mai mult cu cât toate luptele încrâncenate se duc într-un lighean, căci suntem ţara unde se citeşte cel mai puţin din toată Europa. Pe de altă parte, aproape de fiecare dată sunt şi lucruri care mă revoltă de-a dreptul. Anul acesta a fost linşajul la care a fost supusă Anastasia Gavrilovici, al cărei volum a fost premiat pentru debut. Au găsit unii pe internet un poem al ei în care apărea un cuvânt explicit. Atenţie: nici măcar nu apărea în volumul premiat! Şi asta a fost o ocazie pentru toţi frustraţii să umilească o femeie, excitaţi cu atât mai mult cu cât se considerau îndreptăţiţi să dea drumul şi ei la cuvinte explicite. Faptul că Anastasia Gavrilovici este şi o femeie frumoasă a fost desigur un bonus pentru ei.

Ai scris, în carte despre „o femeie în lumea bărbaţilor“. Cum au schimbat lumea de azi modernă şi postmodernă tuşele feminismului?

Când aud de feminism, unii strâmbă din nas, pentru că se gândesc la radicalismele, la aberaţiile, la exagerările unor feministe. Totuşi, e mare nevoie de o atitudine feministă - mai ales într-o ţară macho ca a noastră, unde femeia e considerată de multe ori persoană de rangul doi. Tratamentul de care a avut parte Anastasia Gavrilovici e varianta soft.

Suntem totuşi ţara în care, atunci când e raportată dispariţia unei fete, autorităţile nu consideră că trebuie să se sinchisească şi zic că o fi fugit cu un Făt-Frumos. Iar fata moare în condiţii atroce, într-o comunitate în care fetele sunt considerate bunuri consumabile.

Recunoaşte că fiica sa, Maria, i-a schimbat viaţa

Ai o fetiţă, Maria, în vârstă de şase ani. Cum ţi-a schimbat ea viaţa?

Ei îi datorez faptul că sunt atent la condiţia femeii în lumea în care trăim. Nu cred că un tată de fată, care îşi iubeşte cu adevărat fiica şi căruia îi pasă ce viaţă urmează să aibă ea, poate fi altfel decât feminist în România de astăzi. Mă gândesc în ce societate aş vrea să trăiască fiica mea, cum aş vrea să fie tratată şi respectată, şi devin adeptul idealurilor feministe. Lasă că eu însumi mi-aş dori să trăiesc într-o lume în care jocurile să nu mai fie făcute de testosteron, responsabil de spiritul competitiv şi de agresivitate. O lume în care să schimbăm competiţia cu orice preţ, goana după putere sau violenţele cu dragostea, stabilitatea şi tandreţea. Desigur, sună utopic, dar putem măcar să visăm. Îmi vine în minte „Imagine“, acel cântec extraordinar al lui Lennon. Poţi să zici că sunt un visător, dar din fericire nu sunt singurul.

Mi-aş dori să trăiesc într-o lume în care jocurile să nu mai fie făcute de testosteron, responsabil de spiritul competitiv şi de agresivitate.

Redactor-şef la „Adevărul literar şi artistic“

Nume: Cezar Paul-Bădescu

Data şi locul naşterii: 7 august 1968, Piteşti

Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti în 1994. A coordonat cu Răzvan Rădulescu lucrările cenaclului Central, al Facultăţii de Litere din Bucureşti. Membru activ al cenaclului Litere din Facultatea de Litere din Bucureşti, condus de poetul şi prozatorul Mircea Cărtărescu.

Între 1996-2013, a fost redactor şi comentator la revista „Dilema“/ „Dilema veche“, unde a coordonat în 1998 un număr dedicat lui Eminescu - număr care a stârnit numeroase reacţii.

Între 2007-2014, a fost şeful departamentului cultură al ziarului „Adevărul“ şi redactor-şef al suplimentului „Adevărul Literar şi Artistic“ (2007-2012).

Între 2014-2015, a realizat emisiunea „Cartea cea de toate zilele“ la TVR 2.

A debutat în volumul colectiv „Tablou de familie“, iar volumul său individual de debut, „Tinereţile lui Daniel Abagiu“, a deschis Colecţia „Ego. Proză“ a Editurii Polirom, în 2004.

Din activitatea jurnalistică au rezultat volumul de eseuri „Umbre pe ecranul tranziţiei“ (Editura Humanitas) şi coordonarea volumului „Cazul Eminescu“ (Editura Paralela 45).

În anul 2000 a fost decorat de Preşedinţia României cu Medalia „Mihai Eminescu“, pentru merite culturale.

Locuieşte în: Bucureşti.