INTERVIU Scriitorul Dan Coman:„Experimentul de a scrie proză a pornit din imposibilitatea de a scrie poezie“ VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dan Coman vorbind la unul dintre evenimentele  FILIT 2017                             FOTO: Andrei Rusu
Dan Coman vorbind la unul dintre evenimentele  FILIT 2017                             FOTO: Andrei Rusu

Între 4 şi 8 octombrie, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT), printre scriitorii invitaţi s-a aflat şi Dan Coman, care a publicat recent volumul de poezie, „Insectarul Coman”. Într-un interviu pentru „Adevărul“, scriitorul a vorbit despre ce reprezintă poezia şi proza pentru el, despre condiţiile în care scrie, subliniind că nu e important ca poeţii să caute modalităţi de a atrage publicul înspre poezie.

După ce timp de zece ani, nu a mai reuşit să scrie poezie, ci numai proză, pe care o consideră doar un instrument folositor atunci când se blochează în versuri, scriitorul Dan Coman (42 de ani)  a publicat recent volumul „Insectarul Coman” (Editura Charmides, 2017).

Prezent la FILIT, acesta a recitat la Casa Dosoftei, câteva dintre poemele din noul volum, iar în interviul acordat ziarului „Adevărul” a povestit despre cum, deşi se consideră în mod fundamental poet, a ajuns să scrie trei volume de proză, despre cum îşi verifică poemele, cum ştie că sunt definitivate, dar şi despre cum a ajuns să lege actul de a bea cafea de cel al scrisului. 

De asemenea, poetul a povestit cum a ajuns să organizeze alături de Marin Mălaicu Hondrari şi Gavril Ţărmure, Festivalul Internaţional de Poezie şi Muzică de Cameră „Poezia e la Bistriţa”, dar şi ce anume contează când vine vorba de impactul taberelor sau festivalurilor de literatură. 

„Adevărul”: În primul rând, spuneţi-mi câte ceva despre cel mai recent volum, „Insectarul Coman”.  De unde vine titlul?

Dan Coman: În cadrul Filit-ului o să fie nişte lecturi din el, iar pentru că este proaspăt apărut, l-am adus tocmai ca să îl dau, să îl dăruiesc. Poezia e o chestiune esenţială care ma interesează pe mine, dar s-a întâmplat că în ultimii zece ani nu prea am reuşit să mai scriu poezie şi e cu atât mai mare bucuria acum, că am reuşit şi  a ieşit cartea asta.

În ceea ce priveşte titlul, m-am gândit foarte mult, am avut mai multe variante şi până la urmă, am aplicat  o strategie pe care am auzit-o prima dată la Daniel Bănulescu care, când povesteam odată cu el, apropo de titluri, zicea „când îmi vine în minte un titlu pe care nu l-ai pune sau care ţi se pare absolut aberant, ăla trebuie pus”. Şi exact asta am făcut eu în ultima clipă.

                                                „Insectarul Coman”, cel mai recent volum (Foto: facebook/ Dan Coman)

„Insectarul Coman”
„Insectarul Coman” este un pseudo-insectar de fapt. Este vorba despre a pune secvenţe din viaţa unui om de 40 de ani, de a le prinde în bolduri. De aici acest insectar Coman.

Am observat în multe texte semnate de tine şi în multe interviuri, că revine mereu imaginea ceştii de cafea. Cât de importantă e cafeaua în raport cu ceea ce scrii?

E o poveste foarte veche aceea că cea mai dură chestie de care e aproape imposibil să scăpăm e obişnuinţa. Aia e boala cea mai dură de fapt. În definitv, despre asta e vorba: obişnuinţa de a bea cafea, de a fuma, de a te trezi dimineaţa foarte devreme...e o chestie legată de obişnuinţă şi cumva, fiind foarte foarte tânăr, am asociat scrisul cu povestea cu cafeaua.

Ceaşca de cafea e cumva, pentru mine, strict legată de gestul de a scrie. Asta pentru că toată povestea asta vine dintr-o imagine care mie îmi e foarte dragă. E vorba de cartea lui Iustin Panţa, „Familia şi echilibrul indiferent”. Pe ultima copertă, e o poză cu Iustin Panţa, un bărbat absolut superb şi la care ţineam enorm, şi care stă în picioare, cu o ceaşcă de cafea în mână. Se vedea că e dimineaţă, că e după o noapte grea. Şi e acea ceaşcă.

Eram extrem de tânăr şi, repet, Iustin era ca un fel de model pentru mine, prin tot ceea ce făcea el, prin ceea ce scria, prin felul în care era, şi cred că mi-a intrat adânc în minte imaginea asta. De atunci asociez imaginea asta a ceştii de cafea cu gestul de a scrie şi cu dimineaţa.
Iustin Panţa

Iustin Panţa (Foto: gzt.ro) 

Te-ai născut la Gersa. În cazul scriitorilor, ţi se pare că locul de unde provin îşi lasă în vreun fel amprenta în operă?  Tu te-ai născut la Gersa, în cazul tău, cum e?

Probabil e foarte foarte diferit de la caz la caz.  În cazul meu şi-a lăsat puternic amprenta pentru că era un spaţiu foarte atipic. Cu alte cuvinte, era un fel de cătune în care nu trăia nimeni, nu aveam copii de vârsta mea în jur. Taică-miu, fiind preot, stăteam în acea casă parohială, iar curtea mea, toată copilăria, a fost cimitirul. Un cimitir dintr-un cătune din ăsta, dar pe care, evident, nu-l percepeam ca cimitir, dar el singurul loc în care mă jucam singur cel mai adesea. Sau băteam dealurile din jur. Era un cătun pe care pur şi simplu, picau dealurile.

Umblam foarte mult singur şi lucrul ăsta cred că a fost extraordinar de important ulterior, în tot ce înseamnă mecanismul ăsta al scrierii, temele pe care le-am tot abordat.

 Era vorba, la un moment dat, de faptul că e aproape monoton ce scriu pentru că sunt cumva aceleaşi teme pe care, e adevărat, le reiau. Îmi şi place zona asta. În sensul ăsta, da, cred că şi-a lăsat puternic, foarte puternic amprenta.

Ai scris şi proză şi poezie, dar la un moment dat, ai spus că, fundamental, eşti poet. Totuşi, cum ai ajuns să scrii proză?

La întâlnirea cu Olga Tokarczuk şi Mircea Cărtărescu, Mircea zicea că el e prin excelenţă un poet, chiar şi atunci când scrie proză. Din păcate, în cazul meu, nu e aceeaşi poveste. Zic din păcate în sensul în care Mircea reuşeşte să aibă construcţii exemplare în ceea ce priveşte proza, adică e evident un prozator uriaş, foarte, foarte bun.

Coman& Cărtărescu

Dan Coman, alături de Georg Aescht şi Mircea Cartarescu (Foto: facebook/ Dan Coman)

În cazul meu, proza e strict experimentală şi experimentul ăsta a pornit, de fapt, din imposibilitatea de a scrie poezie. A fost un blocaj, foarte mult timp, un blocaj în a scrie poezie. În acelaşi timp, simţeam că înnebunesc dacă nu scriu, trebuia să fac ceva, trebuia să scriu.

E o întâmplare pe care o povesteşte şi Radu Vancu în jurnalul lui. I-am povestit-o pentru că e, cred, ilustrativă pentru povestea cu proza... se tot prelungea blocajul ăsta în care nu puteam scrie poezie...

La  un moment dat, pur şi simplu m-am aşezat- eram singur acasă- la bucătărie, mi-am pus ibricul de cafea, ţigările, toată povestea asta... şi mi-am pus caietul şi mi-am zis: „Nu mă ridic de aici până nu scriu măcar două versuri. Nu mă interesează cum sunt”.

                                                                                 (Foto: facebook/ Dan Coman)

Dan Coman

Era dimineaţă. Brusc, când am ridicat ochii, era întuneric afară, era gata ibricul de cafea, pachetul de ţigări la fel, foaia era albă. Am înţepenit. M-am speriat foarte tare. M-am simţit şi foarte umilit că nu am reuşit să fac nimic şi mi-am zis că trebuie să ies cumva din chestia asta şi am găsit o metodă, anume construcţia specifică prozei, dar care nu e neapărat o proză. E un discurs, de fapt, asupra poeziei mele de până atunci, ca să-mi lămuresc mie anumite lucruri, dar sub forma asta, a prozei, a romanului. Deci e doar un experiment, nici nu-l văd altfel.

A scrie proză a presupus în cazul meu, şi o anumită detaşare, nu mai eram aşa de crispat, de aia mi-am permis să mă şi joc atât acolo şi să duc în extremă chestia asta. E o miză secundară.

E ciudat, de regulă, când vine vorba de proză scurtă, ai crede că poeţilor le vine mai dificil pentru că trebuie să stea mai mult timp, trebuie să fie mai atenţi la text...

N-aş zice. Eu sunt mult mai relaxat, iar timpul fizic petrecut scriind proză a fost jumate din timpul fizic pe care îl folosesc când scriu poezie. Eu stau foarte mult pe poemele respective. Dar m-am simţit foarte liber, mult mai relaxat şi cumva cărţile astea trei de proză, care au umplut aceşti zece ani în care n-am mai publicat poezie, pentru mine au fost esenţiale, tocmai pentru că m-au salvat, vis-a-vis de blocajul ăla legat de scris şi de starea aia, de gravitatea aia că trebuie să scrii...care e o tâmpenie, dar nu poţi scăpa de ea. Acum îmi dau seama că e o tâmpenie, dar atunci nu aveam cum să scap.

Pentru mine, de asta sunt relevante, dacă sunt relevante, cărţile astea: sunt un instrument pe care l-am folosit ca să ies din zona asta de blocaj.

E interesant pentru că, totuşi, Filip Florian, a recomandat spre publicare în Germania, „Parohia”...

Asta nu înseamnă că nu sunt funcţionale ca proze, dar probabil „Parohia” e considerată, să zicem,cea mai coerentă dintre ele, tocmai pentru că are un profund pilon poetic. E fragmentaritatea în care e scrisă cartea asta, modul în care am lucrat-o...Deci, „Parohia” e cumva cea mai apropiată ca esenţă, ca structură, de poezie.

Am mai întrebat şi alţi poeţi... Câteva detalii mi-ai dat deja până acum: cafeaua, ţigările, dimineaţa...În ce condiţii scrie Dan Coman?

Când eram foarte tânăr, îmi plăceau enorm nopţile, iar primele două cărţi de poezie le-am scris exclusiv noaptea. După ce se terminau toate lucrurile zilnice, uzuale, stăteam noaptea. Noaptea avea forţa asta pentru mine, îmi plăcea foarte mult, dar după-aia nu am mai reuşit. După ce s-a născut fiica mea, ritmurile s-au modificat, absolut totul s-a schimbat şi picam, pur şi simplu. Seara, picam frânt. Şi aşa am descoperit dimineaţa, dimineaţa foarte devreme, înainte să se trezească cei ai casei.

Dan Coman_ foto_Cătălin Salanţă

Dan Coman vorbind în cadrul lansării romanului „Solenoid” de Mircea Cărtărescu ( Foto: Cătălin Salanţă)

Celelalte cărţi le-am scris foarte de dimineaţă, undeva între cinci şi şapte dimineaţa, atunci lucram. Şi îmi plăcea foarte mult ideea de a te trezi să bei cafea... Eu nu am probleme cu trezitul, tocmai din acest motiv. 

Mie îmi place enorm cafeaua, gustul, mirosul, toată povestea asta, şi e o mare bucurie să te trezeşti...prima cafea a zilei e absolut minunată. Cumva, găsind bucuria asta a primei cafele a zilei, mi-am dat seama că pot să regăsesc şi bucuria scrisului. Ceea ce mi s-a întâmplat şi pentru mine, e senzaţional.

Dar în afară de astea, nu am ceva anume. Am avut burse, rezidenţe, în care nu am lucrat absolut nimic. Uite, sunt de câteva zile la Iaşi, programul, chiar dacă e încărcat, ai avea timp... Nu pot lucra nicăeri altundeva decât acasă. Am scris doar acasă.

Cum îţi dai seama, când scrii un poem, că acela ar fi „demn” de publicat? Care ar fi indicatorii?

Există mai mult indicatori. În primul rând, cei care sunt legaţi de instinct. Imediat observi discrepanţele sau lucrurile care nu au ce căuta acolo. Şi acolo, e simplu, le elimini. Dar după-aia, sunt câteva metode pe care le aplic eu, nu ştiu dacă sunt general valabile.

Pe de o parte, după ce scriu un text, trebuie să rămână o vreme cât mai lungă- ar fi indicat- fără să mă mai gândesc la el... rămas în sertar. După o vreme, îl reiau, îl recitesc. E o anumită detaşare dată de timpul ăsta care a trecut, iar atunci, imediat văd lucrurile care sunt funcţionale şi care nu sunt.

Mai e o metodă foarte interesantă, dar pentru asta trebuie să fii singur acasă. Să citeşti cu voce tare textul. Uneori, citindu-l în minte, nu sesizezi anumite chestii care nu sunt funcţionale în text.

Gândul asociază cu ce ai vrut tu, dar nu cu ce-a ieşit, dar dacă-l rosteşti, sunetul ăla, poţi să-ţi dai seama că e în plus sau că e funcţional sau nu.

E un exerciţiu pe care, în timp, l-am tot făcut şi care pe mine m-a ajutat. O fi dubios, o fi straniu, dar pentru mine e funcţional. Să nu înţelegi  că citesc cu patos şi bucurie sau actoriceşte. E strict legat de a-ţi auzi şi din afară textul.

Locuieşti în Bistriţa. Cum se raportează oamenii la tine acolo, în calitate de poet?

Marele meu noroc e că şi dacă sunt câţiva oameni care ştiu, nu îi interesează asta. E un mare noroc pentru că, în definitiv, povestea cu scrisul e într-o cu totul altă zonă decât cea cu trăitul, să zicem, cu viaţa efectivă.


                                                              Dan Coman lecturând din romanul „Căsnicie” (Foto: Narcis Pop)

Dan Coman_ foto_ Narcis Pop

Acolo, eu predând la un liceu, lumea mă ştie ca profu' de socio-umane sau mai degrabă, dacă tot vorbim de scris sau de literatură, lumea asociază prezenţa mea cu un eveniment la care eu ţin foarte mult şi pe care îl fac împreună cu Marin Mălaicu Hondrari, Festivalul de poezie la Bistriţa, pe care îl facem în fiecare an. E un eveniment într-adevăr extraordinar pentru noi. Aducem poeţii care ne plac nouă foarte mult, care vin şi citesc la Bistriţa.

Cum a început?

Ştii cum încep toate lucrurile, la cafea. Eram cu Marin şi cu managerul al acestor proiecte, domnul Gavril Ţărmure. Avem o cafenea unde ne mai vedem din când în când, şi la un moment dat, inevitabil, discuţia  a venit pe zona asta: ce păcat că nu există un festival în zonă. Domnul Tărmure, auzind cât de mult ne-am dorit noi să existe un festival de genul ăsta, a zis: „Păi, băi, băieţi, e simplu. Voi propuneţi şi eu rezolv toată partea administrativă şi financiară”.

Anul viitor va fi a zecea ediţie, iar omul ăsta, Ţărmure, rezolvă toată partea administrativă, tehnică, şi de restul ne ocupăm eu şi Marin. De la o poveste, aşa, la cafea, a ieşit o chestie foarte faină.

Pentru că tot vorbim de festivaluri de literatură, la Bistriţa, aici, la Filit... După ce se termină astfel de evenimente, cum rămâne poezia? Ce fel de impact crezi că au ele?

Dacă m-a interesat vreodată ceva în legătură cu literatura, e impactul ei asupra mea. Nu mă interesează impactul ei asupra altora.

Nu ştiu ce impact poate să aibă asupra celor care sunt la masa de alături, care sunt oameni tot din zona literaturii. Dar eu ştiu că, pentru mine, e extraordinar de plăcut şi îmi încarcă bateriile. Toate zilele astea la Filit, întâlnindu-ne unii cu alţii, stând la cafele, asistând la discuţii, la lecturi... e o chestie extraordinară şi, dacă merită festivalurile astea, merită tocmai pentru forţa asta pe care o au, de a reîncărca baterii.

Repet, pe mine nu mă interesează publicul, cum să atragem publicul. Nu zic că nu e important, dar nu mă pricep şi nu vreau să mă gândesc la asta. Faptul că aici, la Filit, e foarte multă lume.. sau la festivalul de la Bistriţa, unde se adună peste 200 de oameni la lecturile de poezie, oameni care reacţionează foarte diferit, de la poet la poet... lucrul ăsta e formidabil.

Cum se întâmplă el, cum ajunge aici, habar nu am. Noi la Bistriţa nu am  avut nicio altă strategie decât de a nu coborî ştacheta, de a propune doar poeţi foarte buni, indiferent de şcoala de poezie din care provin, indiferent de direcţii sau de grupuri. Se pare că dacă oferi constant ceva calitativ, foarte bun, lumea reacţionează.

Gândeşte-te ce ar însemna ca Filit-ul să fie ca Festivalul de Carte de la Cluj în care vin aceiaşi membri ai Uniunii Scriitorilor. În fiecare an au acelaşi lecturi şi aceleaşi discursuri. Tu, ca om care vrea să asculte literatură, te duci un an, te duci şi al doilea an, dar al treilea, dacă vin aceiaşi oameni, nu te mai duci.

E dificil.. Noi am ajuns la a zecea ediţie şi e dificil .. Ideea noastră era să nu suprapunem, să nu aducem două ediţii aceiaşi poeţi. La un moment dat, am gândit acum cinci ediţii, şi faza asta, de festival internaţional. E foarte dificil, că nu sunt atâţia poeţi buni. Revin anumiţi poeţi, dar să treacă măcar patru-cinci ani.

                                                                                         (Foto: Facebook/ Dan Coman)

Dan Coman

Spuneai la un moment dat că scrisul nu salvează nimic. Dat fiind că e o necesitate, că te-ai apucat de scris proză când nu puteai scrie poezie, nu arată că salvează ceva?

Scrisul tău, pentru tine, nu salvează nimic. Salvatoare sunt cărţile altora. În ceea ce priveşte propriul scris, e bucuria când îţi iese ceva, dar ca orice altă bucurie, e de scurtă durată.

Nu te salvează. Ce ar însemna să te salveze? Ar însemna că, de exemplu, dacă scrii, lucrul ăsta să îţi facă viaţă mai confortabilă, să te simţi tu mai bine cu tine însuţi, să reuşeşti să fii fericit. Dimpotrivă. E o chestie care se duce din adânc în şi mai adânc.

Nu putem vorbi nici măcar de o ameliorare de care scriitorul are parte?

Nu, e o accentuare a unor întrebări care nu prea au răspuns, a unor zone destul de întunecate în care te duci tot mai adânc. Asta în cazul meu. Propriul scris nu te salvează, dimpotrivă, te nenoroceşte. Dacă există totuşi un echilibru, vine de la cărţile altora, de care cu adevărat te poţi bucura enorm.

Crezi că dacă poezia nu ar mai fi o artă de nişă, dacă brusc lumea ar citi poezie şi s-ar înghesui la lecturi, crezi că s-ar schimba ceva în felul în care unii poeţi ar scrie? În sensul de a modifica felul în care scriu pentru a atrage publicul?

Nu cred că are nicio legătură. Au existat o grămadă de încercări.

 La un moment dat parcă-parcă se simţea un interes accentuat pentru poezia contemporană. Dacă îţi aminteşti, acum câţiva ani buni, când Marin Mincu făcea acele cenacluri la Bucureşti şi un fel de cronică a cenaclului pentru ca poemele să apară după, într-un supliment, în „Ziua”. Erau patru pagini mari.

 Deja se simţea. Venea tot mai multă lume la cenaclu, se citea, veneau tot mai multe texte la redacţie să selecteze. Au existat băieţii ăştia păstoriţi de Marin Mincu, Mihai Beniuc şi Adrian Urmanov, doi poeţi foarte interesanţi. La un moment dat, Urmanov  a venit chiar cu o carte de genul ăsta, „Poeme utilitare”, în ideea în care el deja scria pentru un public care nu e profesionist, dar care e interesat de poezie şi care, prin textele alea, zicea el, poţi să îl atragi şi mai aproape. N-a funcţionat.

El cumva considera că ar veni gradual şi că acele poeme ar fi un filtru.

Da, exact. E interesant ca metodă. Mi-a venit acum în minte, apropo de ce ai spus, dacă asta schimbă sau nu... E o serie de lecturi vinerea la Bucureşti, cu 300-400 de tineri...

Cele organizate de A.R.C.E.N.?

Da, ei. 90 la sută dintre ei vin pentru că e un eveniment cool, pentru vârsta lor. Nu prea au treabă cu poezia, dar vin, ascultă. Nu am auzit niciun poet care să zică, „bă, trebuie să scriem ca să-i atragem pe ăştia”.

seară ARCEN

Lectură organizată de A.R.C.E.N. pe acoperişul Magheru One (Foto: facebook/ asociaţiaARCEN) 

Premisa esenţială e să scrii texte de foarte bună calitate şi să ai credinţa asta, că oamenii sunt suficient de inteligenţi. Deci, nu trebuie să scrii tu pentru ei. Atunci s-ar schimba radical însăşi mecanismul literaturii.

Ei vin acolo, am fost şi eu în vară, când a citit Ana Dragu. Plin de lume, foarte mişto. Nicio clipă nu am simţit nevoia că poetul ar trebuie să-şi recalibreze discursul ca să poată să îi atragă, să îi apropie şi pe cei care au venit mai degrabă pentru vin, pentru poveste, socializare. Ceea ce mi se pare extraordinar e tocmai lucrul ăsta, că orice om care scrie, trebuie să îşi găsească vocea asta a lui şi structura lui şi să nu facă rabat de la calitate.  

Există nişte manifestări. L-am dat exemplu pe Urmanov care e mai vechi, dar sunt acum câţiva, cum e Ţupa de exemplu, care face povestea cu relaţionarea şi performance-urile. Cred că astea sunt funcţionale în măsura în care da, textul are forţa respectivă.

În cazul lui Ţupa, se potrivesc la fix metodele alea, dar dacă eu aş face performance cu poemele mele, nu ar ieşi nimic. Nu sunt pe structura respectivă. Şi nu cred că cineva care scrie ca mine sau ca Ţupa, ar trebui  să îşi reformateze discursul pentru un potenţial public de poezie.

Publicul se formează prin texte de foarte bună calitate.  

Numele: Dan Coman

Data şi locul naşterii: 27 iulie 1975, Gersa, Bistriţa-Năsăud

Studiile şi cariera: A studiat filosofie la Cluj.

În 2003, a debutat cu volumul de poezie „anul cârtiţei galbene“, distins cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, un an mai târziu. Au urmat volumele „ghinga“ (Editura Vinea, Bucureşti, 2005) şi „Dicţionarul Mara“ (Editura Cartier, Chişinău, 2009). Printre volumele de proză publicate se numără  „Irezistibil“ (Cartea Românească, 2010), „Parohia“ (Cartea Românească, 2012) şi  „Căsnicie“ (Polirom, 2015).

În 2010, a beneficiat de o bursă pentru literatură, acordată de Akademie Schloss Solitude din Germania. Textele scriitorului Dan Coman fac parte din antologii publicate în România, Suedia, Franţa, SUA, Serbia, Ungaria, Slovenia şi Canada. 

Locuieşte în: Bistriţa

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite