INTERVIU Simona Sora, scriitoare: „În această nenorocire de pandemie ar fi existat o şansă de solidarizare, prima după 1989“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Simona Sora, scriitoare                                                                            Fotografii: Arhiva personală
Simona Sora, scriitoare                                                                            Fotografii: Arhiva personală

Scriitoarea Simona Sora vorbeşte despre cum ne-a scăpat şansa de a fi mai înţelegători unii cu ceilalţi în aceste vremuri de restrişte, dar şi despre cum, dacă ar fi putut prevedea situaţia, ar fi revenit în sistemul medical în care, pe vremuri, era asistentă, la fel ca protagonista celui mai recent roman al său, „Complezenţă“, apărut la Editura Polirom.

Un roman în care se oglindesc două lumi complet diferite, cea dintr-un spital din România comunistă, respectiv cea dintr-un azil din Elveţia, „Complezenţă“, cea mai recentă carte a Simonei Sora (53 de ani), urmăreşte viaţa Maiei, o asistentă medicală îndrăgostită de literatură. Un personaj derivat din viaţa autoarei, Maia este mai întâi implicată în anchetarea unui avort ilegal din spitalul judeţean Deva, pentru ca apoi să ajungă să lucreze sub regulile stricte ale sistemului medical elveţian, la azilul Dernière Chance din Fribourg. 

În ambele ipostaze, protagonista, dar şi celelalte personaje, se află sub semnul complezenţei. „Aceasta e problema care încurcă aproape toate personajele. Nu ştiu cum, nu ştiu când, nu înţeleg de ce e necesară complezenţa“, spune Sora în interviul acordat „Weekend Adevărul“, în care dezvoltă temele centrale ale unei cărţi care înglobează de fapt două romane, „Înălţarea la ortopedie“ şi „Musafir pe viaţă“.


„Weekend Adevărul“: Doamnă Sora, unde îşi are originea acest roman?

Simona Sora: Întrebarea dumneavoastră îmi aminteşte de ceva ce mi-a spus odată Sonia Larian – o prozatoare minunată, al cărei roman, „Bietele corpuri“, ar trebui citit periodic –, în apartamentul ei şi al lui Lucian Raicu de la Paris, de pe Rue Bargue: „Să nu dai niciodată interviuri, iar dacă o faci, să nu răspunzi niciodată la întrebarea despre originea cărţilor tale. Pur şi simplu, nu se poate şti, iar dacă ştii, mai bine să nu spui“. Având asta în cap, îmi imaginez totuşi că originea acestui roman s-ar afla în două imagini: una din ultimii ani ai comunismului, când lucram ca soră medicală într-un spital de provincie din România, iar într-o noapte de gardă, am văzut un fetus aruncat pe jos într-o baie; cea de-a doua, dintr-un home medicalisé elveţian, unde lucram în timp ce studiam la Universitatea din Fribourg: am deschis uşa unui salon şi am văzut un domn foarte bătrân citind o carte nemţească. Nu m-am gândit niciodată la aceste două imagini. Nu ştiu ce era cu fetusul acela, însă, între timp, am aflat ce carte citea elveţianul acela foarte bătrân, „cu nişte aripi uriaşe“ (n.r. –„Un domn foarte bătrân cu nişte aripi uriaşe“, povestire de Gabriel García Márquez).

Ce e complezenţa pentru dumneavoastră? Care e relaţia dumneavoastră cu ea?

Simona Sora_foto_Arhiva personală

Complezenţa poate însemna atât de multe lucruri încât îmi pun şi acum întrebarea dacă e cinstit s-o definim doar în zona relaţiilor dintre oameni. De obicei, numim o persoană complezentă atunci când aceasta se străduieşte prea tare să le facă pe plac celor din jur – la care are anumite interese, se presupune. Există însă o serie de binefaceri ale acestui tip de aşteptare pe care îl presupune complezenţa: laşi un interval în toate relaţiile – sociale, dar şi afective, „lucrative“, dar şi întâmplătoare – pentru a vedea cum stau, de fapt, lucrurile. Aici, complezenţa poate fi uşor confundată cu o anume catifelare în relaţiile sociale: nu judeci, căci vei fi judecat; nu critici, pentru că vei fi criticat. Concezi şi îţi vezi de treburi. Poate complezenţa ţine de maturitate, cine ştie? Poate ţine de uscare interioară.

De ce aţi ales acest termen pentru titlu?

Pentru că aceasta e problema care încurcă aproape toate personajele. Nu ştiu cum, nu ştiu când, nu înţeleg de ce e necesară complezenţa. Şi poate pentru că am încercat, scriind, să văd cum e cu complezenţa literară pe care un personaj o defineşte astfel: ar trebui să nu gândeşti altceva decât ce poţi scrie, să nu scrii decât ce poţi vedea, să nu vezi decât ce poţi numi, cu corolarul: să nu scrii decât despre ce ai văzut şi, de la un timp, să nu mai vezi cu adevărat decât ceea ce, apoi, poţi scrie. Ar fi trist să fie doar aşa!

Cei care merită aşteptarea

În a doua parte a cărţii, „Musafir pe viaţă“, domnul Stoltz spune că este şi o formă de cunoaştere. În ce sens?

Răbdarea despre care vorbeam, care e una dintre virtuţile cele mai rare în lumea de azi, când totul e pe repede înainte şi pe glisare rapidă, e unul dintre ingredientele complezenţei rele sau bune, necesare. Complezenţa ar fi o formă de cunoaştere, în poetica acestui personaj, în măsura în care ea ar presupune drumul cel lung – nu arderea etapelor – în cunoaşterea celorlalţi. Eşti gata să intri în logica omului din faţa ta, ca să-i înţelegi mobilurile, intenţiile, filosofia de viaţă. Îl îngădui, cum se zice. Mie mi-e destul de greu să explic aceste resorturi, pentru că îmi sare ţandăra mai des decât mi-aş dori. Însă am văzut – foarte rar, e drept – asemenea fiinţe care ştiau să-i aştepte şi să-i cunoască pe cei care meritau această aşteptare. Iar asta cu siguranţă e o formă de cunoaştere şi mai ales de autocunoaştere.

Cum a fost întoarcerea în ultima perioadă a comunismului, în care lucraţi în domeniul medical? Ce a păstrat asistenta Maia de la dumneavoastră şi de ce s-a debarasat?

Probabil am păstrat un fel de a mă călca singură pe picioare, de a-mi contraria propriile aşteptări, mai ales când sunt dezamăgită. Şi, din nefericire, am avut destule motive de dezamăgire în ultimii ani. M-au dezamăgit oameni apropiaţi, în care aveam încredere şi pe care îi respectam, m-au dezamăgit oameni alături de care aş fi mers până-n pânzele albe. În fond, însă, pentru a-ţi păstra iluziile intacte nu e necesară doar o distanţă sigură faţă de cei din jur, ci şi un soi de pragmatism al relaţiilor, care ţine de maturitate. Naivitatea Maiei nu cred că am avut-o niciodată, dar un fel de rigiditate – care e ardelenească în măsura în care e şi helvetă – m-a ajutat, în anii din urmă, mai ales la „minimizarea pierderilor“, cum se zice în analiza decizională. Pe româneşte, o ţin pe-a mea, greu mă mai mişcă cu adevărat ceva care nu ţine de literatură. În literatură, încă mai am uimiri, enorme bucurii şi ceva aşteptări.

Dacă aş fi prevăzut că vine aşa ceva, sunt sigură că m-aş fi văzut revenind într-un spital, în prima linie, într-un cort de campanie. Dar n-a fost cazul. În primele luni, am devenit mai puristă decât Maia, instrumentista despre care am scris.

„O mulţime de lucruri groteşti şi-au atins masa critică“

Regăsim în roman teme puternice din anii comunismului, de la avorturile şi cărţile interzise până la visul cel mare, fuga din ţară. Cu ce vi se pare că au rămas românii după trei decenii de când au scăpat de aceste realităţi?

Dacă atunci când zicem „românii“ ne gândim la cei care n-au vrut să se caţere de-atunci încoace pe cadavre, la cei care, ieşind din comunism, s-au gândit s-o ia de la un capăt mai curat, la românii care au înţeles schimbarea din 1989 ca pe-o ieşire din minciună şi din constrângere, cred că s-au descurcat destul de bine. La fel cum şi mai bine s-au descurcat profitorii lumii de atunci şi ai celei de acum, oportuniştii de toate felurile, tranzacţioniştii care şi-au găsit loc mai ales în lumea politică, dar şi în alte lumi posibile, inclusiv cea culturală. Fiecare a înţeles ce era pregătit să înţeleagă. Unii au înţeles că aşa nu se mai poate, ceilalţi că se poate şi aşa.

Aşadar, credeţi că vechile metehne n-au dispărut complet.

Eu cred, în acest moment precis, că nu se mai poate aşa, că trăim realmente un punct de inflexiune în care o mulţime de lucruri groteşti şi-au atins masa critică. E necesară o schimbare de aer politic, cultural, omenesc. Altfel ne vom îmbâcsi în propriile noastre ifose şi neputinţe, în propriile noastre fake lives (n.r. – vieţi false), în minciună şi impostură.

Temele comunismului domestic, evacuate din literatură

În ce relaţie stau aceste teme cu literatura română după 30 de ani?

Cred că ele au fost, în mai multe feluri, epuizate. Până prin 2000, memorialistica recuperatorie a deţinut prim-planul producţiei editoriale. După 2000, zona aceasta s-a mutat înspre literatura propriu-zisă şi înspre alt gen de memorialistică, genul de recuperare la firul ierbii a comunismului pierdut. Acum, multe dintre temele acestea ale comunismului domestic, chiar şi tema generaţiei decreţeilor care m-a preocupat şi pe mine, au început să fie cumva evacuate dintre temele importante. Mă gândesc, de pildă, la ultimul roman al Laviniei Branişte, „Sonia ridică mâna“, care semnalează această exasperare a neînţelegerii, a neaderării la o lume scufundată. Aşa cum ştim însă, nu tema contează în literatură, ci felul în care ea este – sau devine – vie în imaginarul nostru, ne mişcă, ne face să ne pese. Altfel, de ce am mai scrie?

Urmăriţi îndeaproape, ca într-o scenă slow-motion dintr-un film, ritualul de sterilizare pe care Maia trebuie să-l facă în sala de operaţii cu ajutorul pupinelului. A căzut mai mult accentul pe acest lucru şi din pricina vremurilor pe care le trăim?

Complezenţă_copertă_Simona Sora

Am scris această parte în 2015, când am aflat, întâmplător, de moartea câtorva dintre doctorii cu care lucrasem pe vremuri, în special a unui medic anestezist legendar, doctorul Bochiş. Într-adevăr, pentru mine asepsia a rămas chestiunea fundamentală într-o sală de operaţii. Degeaba ai profesionişti extraordinari, dacă sterilizarea instrumentelor e defectuoasă pentru că nu o verifică nimeni. Nu e o zonă în care să putem merge pe încredere. În România, totul trebuie controlat, regularizat, supervizat. Parcă, periodic, rămânem goi, fără conştiinţă, cu vorba aia sinistră – „merge şi-aşa“ – în gât. Nu că în alte ţări ar merge totul de la sine...

„Merge şi-aşa“ pare să fie şi atitudinea predominantă în această perioadă de criză sanitară. Cum vă descurcaţi în pandemie? Credeţi că se va schimba ceva în mentalul colectiv românesc după ce totul va fi o amintire?

Am crezut că mă voi descurca mai bine. Dacă aş fi prevăzut că vine aşa ceva, sunt sigură că m-aş fi văzut revenind într-un spital, în prima linie, într-un cort de campanie. Dar n-a fost cazul. În primele luni, am devenit mai puristă decât Maia, instrumentista despre care am scris. N-am ieşit din casă mai deloc, am reactivat în mine ceea ce pe vremuri se numea Sanepid – acum se numeşte DSP –, adică sterilizam tot, purtam mănuşi şi mască, dădeam cu clor pe clanţă. Dar mai ales masca de pe vremuri mi s-a lipit acum de faţă. Aş vrea să cred că acum m-am mai relaxat, dar n-am făcut-o cu adevărat. Am senzaţia că pandemia asta, în al cărei vârtej încă ne aflăm, ne-ar fi putut aduce coagularea.

Cum adică?

Social vorbind, în această nenorocire ar fi existat o şansă de solidarizare, prima după 1989. Până acum, însă, s-a întâmplat la fel ca atunci: unii s-au grăbit să se caţere pe cadavre, alţii, să profite de vechi mecanisme ancilare, cei mai mulţi, să cadă în reflexele urii şi segregării. Nu mai vorbesc de teoriile conspiraţiei, care reflectă mai mult ca orice frica. Am totuşi, uneori, fulguraţii de înţelegere. Poate cei mai încrâncenaţi negaţio-nişti sunt atât de speriaţi – în manifestările lor, care unora ni se par delirante –, încât nu-şi dau seama că se sinucid. Din păcate, îi mai iau cu ei şi pe alţii, nu degeaba se spune că există şi un suflet colectiv.

 

„Locul unde mă aşteaptă viitorul e tot Bucureştiul, aşa mizerabil, îmbâcsit, colorat şi plin de viaţă“

Foto: Mircea Struţeanu

Simona Sora_foto_Mircea Struţeanu

Spuneţi-ne şi despre experienţa revenirii din Fribourg în Bucureşti. Cum a fost să ajungeţi în România tranziţiei?

A fost un moment glorios. Am priceput – cu marja de timp care mi s-a mai dat – momentul final din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“: dacă ai trecut în Valea Plângerii, n-ai încotro, trebuie să te întorci, chiar dacă acolo nu te mai aşteaptă decât moartea ta. Pentru că e a ta într-un fel în care nu poate fi în altă parte, e o moarte personală şi locală. Acum, sinceră să fiu, nu cred că dacă rămâi dincolo – cum nu ne putem dezbăra să gândim noi, cei născuţi în alt secol – moare altcineva în locul tău aici. Asta e o experienţă pe care n-am făcut-o, cine ştie cine ar fi murit în locul meu aici dacă eu aş fi rămas acolo...

„Nu trăieşte omul numai cu pâine“

Regretaţi că v-aţi întors în ţară?

Am o sumedenie de regrete, mai ales în ultima vreme, când văd că nimic nu se poate drege cu adevărat. Oamenii de cultură care căutau normalitatea în 1990 au sfârşit prin a o găsi într-o segregare mortiferă pe timp îndelungat, partidele în care căpătasem încredere se pregătesc de implozie, cumetriile şi corupţia poartă nume pom-pos-instituţionale, uneori europene. E un sistem sinucigaş cu iz oriental sau de America latină. Dar cum ziceam, am venit acasă şi am rămas, am avut confirmarea interioară că trebuia s-o fac. Nu trăieşte omul numai cu pâine, cum s-a zis, deşi pâine şi ciocolată mai bune ca-n Elveţia n-am mâncat vreodată.

Citirea tuturor cărţilor Ilenei Mălăncioiu – eseuri, proză, poezie, jurnalistică – m-a făcut să văd un drum al construirii de sine, al individuaţiei, cum se zice, destul de rar în literatura noastră, pentru că este deopotrivă etic şi estetic

Oraşele din Transilvania sunt văzute astăzi ca fiind mai prielnice pentru locuit. Urmând acest gând, cum se face că aţi ales Bucureştiul?

Îmi place la Bucureşti şi nu mă gândesc la Transilvania decât ca la un loc bun în care trăiesc ai mei, dar în care eu nu voi mai trăi, mai ales pentru că n-am unde. Trăiesc în Bucureşti de peste 30 de ani şi chiar dacă Bucureştiul meu e mai mic decât cartierul în care locuiam la Deva – căci nu prea ies din centru –, nu m-aş vedea plecând prea curând de aici. Aş pleca uneori, pentru o vreme, într-un loc mai curat, la Câmpulung Muscel, de pildă, de unde e soţul meu, sau la Londra, cea de dinainte de pandemie, unde e fiica mea, dar locul unde mă aşteaptă viitorul e tot Bucureştiul, aşa mizerabil, îmbâcsit, colorat şi plin de viaţă. Oraşul bucuriei.

Două decaloage pentru poeta Ileana Mălăncioiu

V-aţi ocupat recent şi de o antologie a poeziei Ilenei Mălăncioiu, care urmează să apară la Editura Cartier. Cum a fost procesul, cum a fost s-o redescoperiţi pe poetă?

Dintre cărţile Ilenei Mălăncioiu, citisem integral doar „Sora mea de dincolo“ – asta şi pentru că, uneori, îmi spunea că eu sunt „sora ei de dincolo de Piaţa Victoriei“ – şi „Urcarea muntelui“. Citirea tuturor cărţilor sale – eseuri, proză, poezie, jurnalistică – m-a făcut să văd un drum al construirii de sine, al individuaţiei, cum se zice, destul de rar în literatura noastră, pentru că este deopotrivă etic şi estetic. Am reconstituit, astfel, două decaloage care se sprijină reciproc, cel etic încheindu-se printr-un corolar care le şi uneşte: „Poezia reprezintă expresia unui mod de viaţă şi presupune raportarea la limită şi la ceea ce există dincolo de ea“. Vă las însă să o descoperiţi pe cont propriu.

Cu ce alte proiecte vă mai ocupaţi? 

Scriu un roman despre un alt poet, la fel de rar, sunt încă în faza de documentare, aşa încât nu prea îmi vine să vorbesc despre asta. În ultimul an am citit aproape numai poezie, de diverse feluri, din diverse lumi şi când a apărut ideea de a scrie un roman despre acest poet, mi s-a părut continuarea firească. Vorba lui însuşi: „Dacă nu-i/ Cu cine vorbi,/ Se scrie“.

Scriitoare multipremiată şi traducătoare

simona sora

Numele: Simona Sora

Data şi locul naşterii: 8 iulie 1967, Deva, judeţul Hunedoara

Studiile şi cariera:

  • A debutat editorial în 2008 cu eseul „Regăsirea intimităţii“, care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru debut al revistei „Observator cultural“, Premiul pentru exegeză în proza românească, Premiul pentru debut al revistei „România literară“, şi a fost finalistă a Marilor Premii Prometheus.
  • Primul său roman, „Hotel Universal“, a fost tradus în limba croată şi în limba franceză, fiind recompensat cu Premiul Academiei Române „Ion Creangă“, Premiul revistei „Accente“, fiind totodată nominalizat la Premiul „Festival du premier roman“ de la Chambéry-Savoie.
  • A tradus în română literatură spaniolă şi hispano-americană (Carlos Fuentes, „Crezul meu“; Iván Repila, „Băiatul care a furat calul lui Attila“; Roberto Bolaño, „O povestioară lumpen“) şi a fost inclusă în numeroase antologii româneşti de proză scurtă.

Locuieşte în: Bucureşti

Cultură



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite