Cărţi

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Speologul Cristian Lascu şi fotograful Helmut Ignat, despre călătoria în Antarctica, pe urmele lui Racoviţă. „Mari şanse ca acest tărâm să fie nimicit“

2
21 Nov 2020 18:59:07
Autor: Dana Mischie
Cristian Lascu şi Helmut Ignat                                                       Fotografii: Arhiva personală/ Helmut Ignat
Cristian Lascu şi Helmut Ignat                                                       Fotografii: Arhiva personală/ Helmut Ignat

Speologul Cristian Lascu şi fotograful Helmut Ignat povestesc despre călătoria lor în Antarctica, din 2012, care a stat la baza cărţii-album „Din Antarctica la Scărişoara. Pe urmele lui Emil Racoviţă“, şi explică de ce unele state deja au ridicat pretenţii pentru a primi părţi din tărâmul de gheaţă, al cărui tratat de protecţie va expira în 2048.

În februarie 2012, nava de croazieră Plancius, ticsită de turişti din toate colţurile lumii, îşi făcea cursa obişnuită, deplasându-se printre gheţarii din Antarctica. Aceasta era, însă, o călătorie specială, la bord aflându-se şi un grup de români, printre ei, speologul Cristian Lascu şi fotograful Helmut Ignat. În timp ce turiştii se bucurau de imensele întinderi de alb, românii se aflau într-o expediţie prin care îi aduceau un omagiu marelui savant şi explorator Emil Racoviţă. La un secol distanţă, aceştia au refăcut traseul cercetătorului, realizând documentarul „Exploratorul“, regizat de Xantus Gabor şi Titus Muntean şi produs de Fundaţia Arte Vizuale. Opt ani mai târziu, Cristian Lascu şi Helmut Ignat – care a participat la expediţie ca fotograf independent – au publicat o carte-album: „Din Antarctica la Scărişoara. Pe urmele lui Emil Racoviţă“. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, autorii povestesc despre minunata călătorie la capătul sudic al Pământului, despre nopţile călduţe, la -17 grade, despre liniştea întinderii glaciare şi, nu în ultimul rând, despre marele Emil Racoviţă.


„Weekend Adevărul“: Când aţi plecat către Antarctica şi cât timp aţi petrecut acolo?
 
Cristian Lascu: Am plecat în 2012, la începutul lunii februarie, şi am revenit imediat după Mărţişor. Deci am stat aproape o lună, din care jumătate în Peninsula Antarctică şi pe continentul antarctic, restul – în Ţara de Foc şi Ushuaia.
 
Fiind vorba de o călătorie de câteva săptămâni, bănuiesc că n-a fost tocmai confortabilă. Cum vi s-a părut?
 
Cristian Lascu: Călătoria a fost lungă, dar relativ confortabilă. Excepţia au fost cele două zile de traversare a Pasajului Drake, unde, navigând printre cele două oceane, Pacific şi Atlantic, vasul a fost scuturat de valuri mari, uneori atât de înalte încât hublourile dispăreau sub apă. Cei mai mulţi au suferit de rău de mare. Eu am suportat destul de bine, îmi permiteam chiar să merg la masă, la care unii au renunţat, preferând să rămână întinşi în cabine. Doctorul se ocupa de cazurile mai grave.
Mi se pare că Emil Racoviţă a primit prea puţin. Înţeleg de la Cristi că există undeva nişte insule obscure botezate cu numele lui, dar eu totuşi aş propune ca autorităţile române să facă ceva pentru ca o formaţiune antarctică mai consistentă să fie botezată internaţional „Emil Racoviţă“. Centenarul ar fi fost un bun prilej. - Helmut Ignat, fotograf
Aţi refăcut, aproximativ, traseul lui Racoviţă. Să punem în oglindă expediţia dumneavoastră cu cea a echipajului de pe Belgica, din vara anului 1897.

Cristian Lascu: Nava de croazieră Plancius a parcurs un itinerar care s-a suprapus parţial cu traseul corabiei Belgica. Am străbătut o parte din cei 170 de kilometri ai strâmtorii de Gerlache, am trecut pe lângă opririle ei făcute în dreptul Ţării lui Graham şi Ţării lui Alexandru. Pe 28 februarie, Belgica a atins 70 de grade latitudine sudică, în timp ce noi am ajuns pe sol antarctic la 64 de grade, pe 21 februarie: la Sturm Cove, după cum consemnează diploma-certificat pe care fiecare am primit-o de la căpitanul Evghenii. Printre staţiile în care Belgica a făcut observaţii ştiinţifice a fost Insula Cobălcescu, unde am avut bucuria să ajungem printr-o evadare din traseul planificat.
 
 
Pe lângă Insula Cobălcescu, aţi ajuns şi în Ţara de Foc, ambele regăsindu-se şi pe traseul lui Racoviţă.

Cristian Lascu: În Ţara de Foc a stat puţin, în aşteptarea corabiei Belgica. Acolo a făcut observaţii şi colectare de floră şi faună, dar, din păcate, acel material a fost ronţăit de şoareci. Însemnările sale antropologice prilejuite de întâlnirea cu populaţia locală ona sunt foarte valoroase. Cât despre Insula Cobălcescu, pare să fie la fel. Aceleaşi valuri lovind stâncile granitice şi urmaşii placizi ai pinguinilor şi focilor care au văzut prima dată oameni pe acolo.
 
Helmut Ignat: Insula Cobălcescu este doar o stâncă, cu trei cocoaşe, de câteva sute de metri. Mi se pare că Emil Racoviţă a primit prea puţin. Înţeleg de la Cristi că există undeva nişte insule obscure botezate cu numele lui, dar eu totuşi aş propune ca autorităţile române să facă ceva pentru ca o formaţiune antarctică mai consistentă să fie botezată internaţional „Emil Racoviţă“. Centenarul ar fi fost un bun prilej. Sunt ceva nume banale prin zonă – cum ar fi insula Two Hummock, care e aproape de Cobălcescu – a căror schimbare nu ar afecta orgoliul naţional al nimănui.
Vremea a fost neobişnuit de frumoasă şi, uneori, la amiază, erau câteva grade peste zero, aşa că puteam sta în tricou cu mânecă scurtă. Asta nu se prea întâmpla cu câţiva ani în urmă. Într-o noapte, au fost doar minus 17 grade şi am dormit sub cerul liber, fără cort, doar cu rolă şi sac de dormit. - Cristian Lascu, speolog
Frumuseţea peisajului glacial

Ce momente au rămas cu dumneavoastră din toată această aventură?

Cristian Lascu: Cel mai mult m-a impresionat imensitatea pustie a mării presărată cu aisberguri, verdele de cristal al apei glaciale, cerul cu nori schimbători, iluminaţi uneori de doi sori, unul real şi unul reflectat. În contrast uimitor cu această austeritate, m-a surprins abundenţa de viaţă, în apă, pe uscat şi în văzduh. Corul gălăgios al coloniilor de pinguini şi salturile lor când mergeau la pescuit, mârâitul arţăgos al focilor, gheizerele şuierătoare ale respiraţiei balenelor.
 
Helmut Ignat: Pe mine, liniştea, în general, şi în special cea dintr-o tură cu caiacul, pe suprafaţa unei ape atât de limpezi încât se vedeau în detaliu formele de pe fund – la mulţi metri adâncime. Atunci când nu vorbea un italian, care tăcea foarte rar, se auzeau numai picăturile de apă care cădeau din padelă şi câte un „tunet“ îndepărtat – de fapt, bucăţi mari de gheaţă rupându-se din banchiză.
 
A fost greu să faceţi fotografii acolo?

Cristian Lascu: Peisajul măreţ şi abundenţa de vieţuitoare oferă minunate oportunităţi. Este remarcabilă toleranţa multor specii, care te lasă să te apropii până la câţiva paşi de ele, cum ar fi pinguinii şi chiar focile. Orcile şi balenele sunt trofee dificile. Din păcate, am beneficiat de timp prea frumos, cu soare fără nori, deci o lumină prozaică, turistică. Regulamentul navei ne ţinea la bord până la 10.00 dimineaţa şi după ora 17.00. Din mersul navei sau al bărcilor zodiac se puteau surprinde instantanee reuşite.
 
Helmut Ignat: Dacă tot vorbim de fotografii, doresc să atrag atenţia asupra faptului că se vorbeşte aproape exclusiv despre fotografiile din Antarctica. Este o mică nedreptate, pentru că albumul alternează fotografiile marilor întinderi albe antarctice cu cele din mai micile spaţii închise şi întunecoase ale peşterilor, cel puţin la fel de interesante – şi, oricum, mai greu de obţinut, în lipsa luminii naturale.
 
Pinguini în deplasare
 
Efectele vizibile ale încălzirii globale

În expediţia pe care aţi întreprins-o nu v-aţi putut face propriul program, ci a trebuit să staţi alături de turişti. De ce?

Cristian Lascu: În Antarctica ajung în fiecare an două-trei mii de cercetători şi de zece ori mai mulţi turişti. Cercetătorii stau în staţiuni de cercetare, majoritatea temporare şi câteva permanente. Turiştii vin numai vara, aduşi de obicei de nave de croazieră, tot mai confortabile şi mai sigure. Costul unei călătorii de acest fel e mare – câteva mii de euro – dar, totuşi, accesibil. Bugetul documentarului „Exploratorul“, realizat de Fundaţia de Arte Vizuale, nu permitea închirierea unei nave mici sau a unui iacht, care ar fi oferit multă autonomie, dar confort mult mai mic şi preţ mai mare.
 
Se vorbeşte despre încălzirea globală. Se văd efectele cu ochiul liber acolo?

Cristian Lascu: Vremea a fost neobişnuit de frumoasă şi, uneori, la amiază, erau câteva grade peste zero, aşa că puteam sta în tricou cu mânecă scurtă. Asta nu se prea întâmpla cu câţiva ani în urmă. Într-o noapte, au fost doar minus 17 grade şi am dormit sub cerul liber, fără cort, doar cu rolă şi sac de dormit. Dar efecte majore, comparabile cu regresul gheţii în Arctica, nu s-au observat. Am văzut un atlas cu fotografii făcute de echipajul Belgica – acele locuri nu s-au modificat prea mult. Totuşi, mult mai la sud, în ultimii ani, s-a desprins o imensă masă de gheaţă din shelf-ul Ross (n.r. – banchiză, cel mai mare bloc de gheaţă din Antarctica).
 
Fără raţiune, Antarctica va fi în pericol
 
În 2048 va expira Tratatul Antarcticii. Ce credeţi că se va întâmpla atunci cu acest tărâm?
 
Cristian Lascu: Mi-e teamăsă mă gândesc. Există mari şanse ca acest tărâm, tot ce ne-a mai rămas din paradisul planetar dinainte de apariţia omului, să fie nimicit. Antarctica conţine resurse minerale importante, zăcăminte de metale şi hidrocarburi, dar şi imensele rezerve de proteine, mai ales crilul antarctic, miliardele de crustacei cu care se hrănesc şi focile, şi peştii, şi balenele. Staţiunile de cercetare de azi, peste 60 la număr, reprezintă şi avanposturi tactice ale unui posibil viitor imperialism antarctic, cu scopuri economice şi chiar politico-militare.
 
Există ţări care şi-au anunţat deja dorinţa de a lua părţi din ea?

Cristian Lascu: Da, sunt ţări care revendică încă de pe acum hălci din acest continent. De exemplu, Argentina vrea 40%, Australia, cam tot atât. Dar momentul adevărului va fi când vor veni la împărţeală marile puteri antarctice, Statele Unite ale Americii, Rusia şi China. Cum tot ele sunt şi marii competitori globali între care vedem cum ameninţările iau locul raţiunii, viitorul Antarcticii va fi în pericol.
 

„Veţi găsi cu greu un cercetător-explorator atât de temerar şi multilateral ca Racoviţă“


Foto: Racoviţă, croitor; Sursa: Volumul „Din Antarctica la Scărişoara. Pe urmele lui Racoviţă”

Cât de important a fost rolul lui Racoviţă în expediţia făcută cu nava Belgica?
 
Cristian Lascu: În afară de mateloţi şi personal navigant, pe Belgica erau doar şase cercetători cu misiune precisă. Polonezul Arktowski era geolog, Dobrovolski era meteorolog, belgianul Danco făcea măsurători geofizice, Lecointe – topograf, Cook – antropolog şi fotograf. Misiunea de biolog, poate cea mai importantă, i-a fost încredinţată lui Racoviţă. El s-a dovedit la înălţime.
 
Ce metode şi ustensile foloseau cercetătorii?

Cristian Lascu: Astăzi ne par cam rudimentare, dar erau cele folosite pe atunci. Racoviţă utiliza diferite tripuri de filee pentru capturarea faunei marine, dar şi alte unelte de pescuit. Puşca lui bubuia deseori şi mulţi pinguini şi foci au ajuns la bucătărie, după ce treceau prin laboratorul maestrului. Acolo avea instrumente delicate pentru disecţii, microscop, reactivi pentru prepararea şi conservarea probelor. Borcanele şi instrumentele de sticlă erau fixate pe rafturi astfel încât să reziste la furtuni. Pentru a studia comportamentul balenelor, Racoviţă a folosit aparatul fotografic. Monografia lui despre balene, una dintre primele din lume, a fost ilustrată cu fotografiile sale.
 
De unde a venit ideea de a face această carte?

Cristian Lascu: A fost ideea lui Helmut. Eu am fost mult timp reticent, sunt acum multe filme şi poze cu Antarctica. Am început să scriu agale, m-am oprit, am reluat, m-am oprit din nou. Au trecut ani. Dar anul trecut mi-am dat seama că 2020 e special, căci sunt o sută de ani de când marele savant Racoviţă a întemeiat la Cluj primul institut de speologie din lume. Institut la care am fost şi eu mulţi ani cercetător. Racoviţă a fost un pionier în cercetarea biologică a trei medii de viaţă deosebite şi dificile: antarctic, marin şi speleal. Veţi găsi cu greu în ştiinţa mondială un cercetător-explorator atât de temerar şi multilateral. Din acel moment am devenit susţinător al proiectului lui Helmut. Am contribuit cu imagini de peşteră şi cu un text în care am vorbit şi despre Racoviţă-speolog. A ieşit o hibridizare cam năstruşnică, dar care sper să placă.
 
Helmut Ignat: Ideea nu e mare lucru. Am mai contribuit şi eu cu câte ceva, dar autorul principal este, fără îndoială, Cristi. O bună vreme m-am împotrivit combinaţiei Antarctica-Scărişoara, dar am sfârşit prin a fi convins că lucrarea este mult mai bogată şi mai interesantă în această formulă decât ar fi fost doar în varianta simplă – Antarctica.
 
Ce fel de reacţii aţi primit, până acum, din partea celor care au ajuns în posesia cărţii?

Cristian Lascu: Pozitive. Cele negative nu au ajuns la mine.

Helmut Ignat: Eu am auzit că „fotografiile puteau fi mai bune“, lucru cu care sunt de acord, în ceea ce le priveşte pe cele antarctice. Dar nici nu ne puteam întoarce acolo prea curând şi nici să prelungim selecţia şi variantele la nesfârşit. Am învăţat de la Cristi că de multe ori „mai binele este duşmanul binelui“.
   

Expediţii de vis: din Vestul Sălbatic american până în rezervaţia africană Masai Mara


Cristian Lascu stă uneori şi pe loc, acasă, în curte

Aţi fost în tot soiul de locuri din lume. Ce expediţie v-a marcat cel mai mult?

Cristian Lascu: Expediţia de peste o lună şi jumătate prin Vestul Sălbatic american m-a marcat mult. A fost prima mea ieşire în Occident, că până în 1990 nu am primit paşaport – aveam dosar prost. Am văzut marile minuni ale continentului, dar şi câteva dintre cele mai mari peşteri ale lumii. Cercetarea peşterilor submarine din Bermuda a fost o extraordinară experienţă subacvatică, una care mi-a pus la grea încercare experienţa de cave diver (n.r.– scufundător în peşteri). În 2014, am fost într-un loc sălbatic din Sahara, cu grote pictate de neoliticii contemporani cu Cucuteniul nostru (n.r. – una dintre cele mai vechi civilizaţii din Europa, şi-a primit numele după satul cu acelaşi nume din apropierea Iaşiului), pe vremea în care în locul deşertului erau râuri şi lacuri, milioane de animale şi triburi de oameni fericiţi. Acum nisipurile au acoperit totul. Dar cronica acelor timpuri se află pe pereţii peşterilor. O lecţie despre cum clima poate transforma un continent şi o lume mai repede decât am crede.
Şi pentru dumneavoastră, domnule Ignat?
 
Helmut Ignat: Masai Mara (n.r. – rezervaţie naturală din sud-vestul Keniei). Cazare în corturi „de lux“, dar totuşi într-o tabără neîngrădită, păzită doar de un maasai înarmat cu o bâtă – rungu – şi o suliţă. Nu ştiu în ce consta paza, pentru că noaptea auzeam hipopotamii cum pasc pe lângă cortul din pânză, uneori atingând-o… Dimineaţa, paznicul Barsaloi era numai un zâmbet: „Yes, hippo!“ (n.r. – „Da, hipoptami!“). Vânătoarea leilor sau gheparzilor, disperarea şi apoi resemnarea victimelor sunt de neuitat. Dar cel mai impresionant moment a fost atunci când, aproape pe nesimţite, sute de mii de antilope gnu, împrăştiate în savană, s-au transformat în şiruri nesfârşite care înaintau spre Mara, pentru marele spectacol al naturii – periculoasa şi inevitabila traversare a râului străjuit de crocodili.
Deseori merg la Casa Liliecilor, o cabană speologică a clubului meu GESS (n.r. – Grupul de Explorări Subacvatice şi Speologice). E un loc magic, înconjurat de privelişti minunate către Munţii Mehedinţi şi Cernei şi de peşteri maiestuoase şi prietenoase. - Cristian Lascu, speolog
Nişte locuri magice
 
Cu ce vă ocupaţi timpul când nu sunteţi la job?
 
Cristian Lascu: Sunt iubitor de natură, de linişte. De 21 de ani mi-am lăsat apartamentul din Bucureşti şi stau într-un sat din Bărăgan. Curtea mea are cam 10.000 de metri pătraţi şi a devenit un fel de pădure, cu câteva poieniţe, unde cresc trandafiri şi alte flori, unde ai surprize – cum este căsuţa de lut cu acoperiş de stuf, pictată Cucuteni. E un mic muzeu de Neolitic. În casă ascult muzicile mele preferate
în condiţii de audiţie bună, dar ador să ascult uneori plăci pe bătrânul gramofon cu piese vechi de o sută de ani, o muzică pe nedrept uitată. Deseori merg la Casa Liliecilor, o cabană speologică a clubului meu GESS (n.r. – Grupul de Explorări Subacvatice şi Speologice). E un loc magic, înconjurat de privelişti minunate către Munţii Mehedinţi şi Cernei şi de peşteri maiestuoase şi prietenoase. Anul ăsta am fost de vreo cinci ori acolo. 
 
Helmut Ignat: Obligaţiile de serviciu mă ţin mai mult pe lângă casă. Aşa s-a născut proiectul Parcul Natural Văcăreşti, o „deltă“ mult mai mică decât cea adevărată – a Dunării, desigur –, dar şi mult mai accesibilă. Aşa am redescoperit Bucureştiul, oraşul natal, pe care nu-l mai „vedeam“ pentru că îmi era prea familiar. Pentru un articol în „National Geographic“, mi-am propus să-l văd cu un ochi curios, de „străin“. Articolul a apărut în septembrie, după un an şi jumătate de muncă. N-a fost chiar muncă, dar nu ştiu cum să-i spun altfel. Eu prezint „scena“ – oraşul în diferite ipostaze, prea puţine, din păcate –, iar Domnica Macri a scris despre nişte oameni excepţionali care fac lucruri excepţionale pentru oraş şi locuitori. Menţionez că nu este vorba despre primari. 
 
Premiat internaţional
 
  • Cristian Lascu a lucrat ca geolog prospector, apoi ca cercetător la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“.
  • A făcut mai multe descoperiri, cea mai importantă fiind Peştera Movile din Dobrogea.
  • Timp de 12 ani, a fost redactor-şef al revistei „National Geographic România“.
  • A primit Premiul Academiei Române pentru cartea „Peşteri scufundate“ (1987), dar şi mai multe premii internaţionale în domeniu, precum Premiul GEF – Erou al Mării Negre şi Premiul UNESCO pentru jurnalism de ştiinţă.
 
Fotograf pentru „National Geographic“
 
  • Helmut Ignat este fotograf, din 2009, pentru revistele „National Geographic România“ şi „Traveler“, pentru care a realizat articole pe subiecte internaţionale –Antarctica, Thailanda, Veneţia, Singapore, Malta –, dar şi locale – Delta Dunării, Parcul Natural Văcăreşti, Viscri. Ulterior, a avut şi expoziţii personale cu fotografii din aceste locaţii.
  • A publicat, de asemenea, şi albumul „Cântecul lebedei mute“.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Fost Redactor
21.11.2020, 19:59:50

Doamna Dana, poate corectați anul acilea - "Să punem în oglindă expediţia dumneavoastră cu cea a echipajului de pe Belgica, din vara anului 1987." Să nu crează copchii oarece...

+1 (1 vot)
Fost Redactor
21.11.2020, 20:03:56

copchiii - categoric tre să arunc tastatura asta

Modifică Setările