INTERVIU Svetlana Cârstean, poetă: „Să fiu scriitoare mi s-a părut cel mai sexi lucru pe care-l puteam face în viaţă“

Fotografii: Arhiva personală; Facebook Svetlana Cârstean

Svetlana Cârstean a ştiut încă din copilărie că trebuie să devină scriitoare. Spune că a fost aproape un automatism care a început să se manifeste de timpuriu, chiar de la vârsta de 12 ani, când a început să scrie proză. Poezia a venit pe nesimţite, în adolescenţă.

Am găsit-o pe Svetlana Cârstean lucrând la o masă într-o cafenea mică de la intersecţia Berzei cu Calea Griviţei. Ambient urban, relaxat, în miezul unei zile calde de toamnă: cu ochelarii pe nas, cu laptopul în faţă şi un pahar de fresh alături. Svetlana Cârstean, poetă, traducătoare şi jurnalistă, se simte ca acasă în acest colţ de Bucureşti. Îi ştie de mult  timp frumuseţile şi traumele: peste drum, un bloc nou, ce pare construit în stil Bauhaus, dar nu-i, a fost ridicat recent peste o căsuţă veche în care locuise cândva Mihai Eminescu – dărâmată pe vremea doctorului Oprescu. Mai încolo, Piaţa Matache. O ştie bine Svetlana, dar nu mai e nici piaţa
ce-a fost; au demolat Hala acum câţiva ani, s-a protestat degeaba. Calea Griviţei încă salvează peisajul. Calea Griviţei este la fel de frumoasă ca oricând. 

Când are timp, Svetlanei îi place să se plimbe fără ţintă prin oraş, să-l redescopere şi să se regăsească pe sine. Are o iscusinţă numai a ei de a privi candid către trecut şi către lucrurile înconjurătoare, dar şi de a analiza minuţios tristeţi şi angoase, de a le rosti răspicat şi de a le îmbrăţişa. Într-o după-amiază caldă de toamnă, am vorbit cu Svetlana Cârstean despre zbuciumul adolescenţei, despre fragilitatea merelor de vară şi despre importanţa de a lua decizii de unul singur, de a merge pe drumul tău.

„Weekend Adevărul“: Doamna Svetlana Cârstean, de ce vă cheamă aşa şi nu altfel? Adică, Svetlana e un nume rar şi cu o rezonanţă aparte. Cine v-a botezat?

Svetlana Cârstean: E un nume pe care l-a ales mama mea, dar nu ştiu exact de ce. M-am lămurit doar parţial, misterul persistă. La sfârşitul anilor ’60-începutul anilor ’70, Svetlana intrase oarecum în folclor pe filiera comunistă. Svetlana era fiica lui Stalin şi există o carte a lui Octav Dessila, „Zvetlana“. Asta e tot ce ştiu. Când eram mică, nu-mi spunea nimeni Svetlana. Multă vreme, nu m-am identificat cu acest nume. Acasă toată lumea îmi spunea Ina.

De unde vine Ina?

Primii şapte ani am crescut cu bunicii, cărora le spuneam Mama şi Tata. N-am avut noţiunea de „bunici“. Bunica mea nu mi-a spus niciodată Svetlana, cred că refuza – mi-ar fi plăcut să am discuţia asta cu ea, nu mai pot acum. Cred că bunicii mele i s-a părut că Svetlana e un nume cam păgân. Nici nu poţi să-l pronunţi prea uşor şi nici nu are vreo referire undeva în calendarul ortodox. Nu există nicio sfântă Svetlana. Aşa că bunica mi-a spus Florentina şi cred că de aici vine Ina. În familie, toată lumea îmi spunea, deci, Ina. Apoi, la şcoală, era un fel de trend ca profesorii să ne strige pe numele de familie. Şi noi, copiii, între noi, tot aşa ne spuneam de multe ori. Drept care am fost Cârstean tot timpul. Aproape că a început o nouă viaţă pentru mine când profesoara de română din şcoala generală mi-a spus Svetlana pentru prima dată.Ţin minte foarte bine, pentru că profesoara aceea a însemnat mult: citeam foarte mult şi, într-un fel, orele de română, inclusiv cele de gramatică, erau zona mea de confort, de forţă. Ea are, cumva, un rol fondator în identitatea mea de Svetlana. Părinţii mei au continuat să-mi spună Ina. Treptat-treptat, în perioada adolescenţei, eu am devenit şi mai vehementă decât eram, dar în alt fel: mai radicală, mai agresivă, mai afurisită. Nu i-am mai lăsat să-mi spună Ina, i-am obligat, practic, să-mi spună Svetlana. Şi de atunci nimeni nu m-a mai strigat altfel.

V-aţi identificat cu numele, aţi devenit, cu adevărat, Svetlana?

M-am identificat şi am simţit că asta sunt eu. Mă amuz când lumea remarcă ce nume fain, ciudat sau interesant e Svetlana. Le spun că, dintre toate lucrurile pe care le-am primit pentru uzul meu în viaţa mea, numele e ceva cu care mă împac foarte bine. Mă aflam cu o bursă de traducătoare la Colegiul internaţional pentru traducători literari de la Arles, când l-am cunoscut pe Alexandre Chernoglazov, din Sankt Petersburg, traducătorul în rusă al lui Jacques Lacan. Pe el l-am întrebat dacă există vreo sfântă în calendarul rusesc cu numele Svetlana. Mi-a explicat că, de fapt, Svetlana este transcrierea în rusă a unui nume grecesc: Fotini sau Fotinia, care vine de la „photo“, lumină.

Foto: Copilăria la ţară i-a dat forţă Svetlanei

Circulaţia Bibliei la sat

Spuneaţi într-un interviu că bunicii erau oarecum religioşi...

Chiar erau religioşi sau mai simplu spus credincioşi. Bunica mea era cea mai profund şi mai autentic religioasă fiinţă. Asta într-un sat nu foarte bogat din adâncul Moldovei de Nord, pe unde trecea Jijia şi erau frecvent inundaţii şi unde oamenii se străduiau să supravieţuiască şi să aibă o viaţă bună în anii ‘70. Totuşi, în acelaşi timp, în acest sat nu exista biserică. Iar Mama (n.r. – bunica ei), singură sau cu mine şi cu Tata (n.r. – bunicul), făcea acest efort: o dată la câteva săptămâni, duminica, ne trezea pe la 4.00 dimineaţa, toată lumea se spăla, se primenea, Tata se bărbierea. Îmi aduc aminte pămătuful, briciul şi oglinda un pic spartă pe care o folosea, răcoarea dimineţii. Apoi, gata pregătiţi, traversam două sate ca să ajungem la cea mai apropiată biserică. De acolo am primele amintiri despre spaţiul bisericii: lumânările, gesturile preoţilor, ale oamenilor, ritualul, felul în care cădea lumina înăuntru. În zilele în care nu puteam merge la biserică, rămâneam acasă şi, la radioul foarte mare, vechi, care clipea din ochiul lui verde, ascultam toată slujba de la Vatican.

Prindeaţi Vaticanul!

Da. Am trăit cu slujba de la Vatican toată copilăria mea. Şi încă ceva: nu aveam Biblie în casă. Ai mei nu aveau biblii şi asta cred că era din cauza interdicţiilor. Între oamenii din sat, exista o circulaţie a textelor religioase pe care le transcriau în nişte caiete. Din aceste caiete copiau unii de la alţii, unele texte erau poate mai apropiate de cele autentice din Biblie, altele erau apocrife. Probabil că cel mai circulat text apocrif din colecţia aceea de caiete era „Visul Maicii Domnului“, pe care-l rescriau şi-l recopiau întruna şi pe care Mama mi-l citea înainte de culcare, un text destul de crud care mi-a format imaginarul de copil, căruia nu-i citea nimeni basme sau poveşti, ci numai textele astea. În caietele care ţineau loc de Biblie, bunicii mei scriau frumos, caligrafic, mă uitam cu multă admiraţie la literele lor, cred că atunci m-am îndrăgostit prima dată de fonturi şi de forma scrisului.

Cine era bunicul? Cu ce se ocupase?

Era ţăran, dar îi plăcea mult să se instruiască singur, să citească. De la el am învăţat primele poezii pe de rost şi el e primul care mi-a vorbit despre Enescu şi Iorga. Când eram mare deja, ne uitam amândoi ore în şir pe enciclopedii Larousse, îi traduceam şi eram foarte fericiţi.

Nu erau fii de chiaburi, n-avuseseră traumele instaurării comunismului?

Aveau o istorie complicată, ca şi bunicii mei dinspre tată. În satul bunicilor care m-au crescut avusese loc colectivizarea. Tata (n.r. – bunicul) muncea la CAP, dar aştepta americanii şi pierduse toate pământurile. Exista mereu în povestiri nostalgia asta după pământuri, după nişte timpuri ale abundenţei care nu se mai întorceau, atunci când căruţele se întorceau pline de pepeni de la câmp, când uleiul de floarea-soarelui era făcut acasă. Mie îmi plăcea însă foarte tare când mergeam cu căruţa cu bunicul meu la CAP şi aveam trei conserve din alea de tablă cu ghiveci românesc şi stăteam pe câmp în soare sau mergeam la cules de cireşe. Am fost foarte fericită acolo mereu, nu simţeam nicio greutate sau lipsă.

Când aveam 7 ani, chiar am fugit de-acasă. Dar am fugit la bunici şi am reuşit să ajung. Am luat pe ascuns nişte bani din geanta mamei, am minţit, nu m-am dat în lături de la nimic ca să ajung acolo unde voiam, în casa aia de chirpici în care crescusem.

„Lapte cu cacao, primul lucru sofisticat din viaţa mea“

Mereu descrieţi copilăria la ţară într-un mod idilic. În ce fel consideraţi, acum, că v-a format perioada aceea de viaţă la ţară?

Totul era natural acolo. Chiar dacă erau lucruri foarte grele pentru bunicii mei, eu nu le-am perceput aşa. Am avut norocul să am doi bunici care aveau un instinct pedagogic natural, fără presiune, fără „trebuie“, dar cu un anumit tip de autoritate. Acum, când casa bunicilor a avut un alt destin, complet separat de mine şi nu mai am niciun acces acolo, îmi dau seama cât de puternică este construcţia asta în mintea mea. Şi că, de fapt, e mult mai importantă pentru mine casa din mintea mea decât cea din realitate. De fapt, acolo, în imaginaţia mea e ea cea mai vie, nu în realitate. În anii ’90, când am început să scriu despre asta, am realizat că acolo am căpătat şi mi-am format kitul de bază, fondator, al persoanei mele. Atunci am început să conştientizez tot setul de senzaţii cu care trăiam, felul în care mă raportam la anotimpuri, la plante, la cum arată frunzele, la culori, la texturi, la cum înfloresc şi cum se ofilesc grădinile. Conectarea asta timpurie la o sursă infinită de viaţă şi poezie m-a ajutat să supravieţuiesc în momentele cele mai grele din viaţa mea.

Conectarea la gusturi, că tot apar în textele dumneavoastră.

Da! Deşi nu eram atât de sofisticată în ceea ce priveşte gusturile. Erau lucruri simple: vişinele nu prea coapte, cleiul de vişin, primele mere care se cheamă „sântilieşti“. În mijlocul grădinii din spate aveam un măr mare care se cocea de Sfântul Ilie. Făcea nişte mere blânde, gălbioare, mai micuţe şi foarte prietenoase. Aveau multă prospeţime şi-un fel de inocenţă! Nu se comparau cu cele de toamnă. Abia apoi, când am venit la părinţii mei, la oraş, am intrat într-o zonă mai elaborată. Lapte cu cacao a fost prima băutură sofisticată din viaţa mea (zâmbeşte).

Foto: Fetiţa şi grădinile

„Eu trebuie să mă duc la bunici“

Ce năzbâtii vă amintiţi din copilărie?

Eu am fost, şi am rămas într-un fel, copilul care pleacă de acasă şi zici că s-a dus de nu mai ştii pe unde e şi nici nu se mai întoarce.

Singură plecaţi?

Aveam mereu câte un tovarăş de drum. Aveam un prieten sus, pe deal, care avea o verandă frumoasă, cu geamuri mari şi-mi aduc aminte cum stăteam noi în mijlocul camerei aceleia cu multă lumină şi ne jucam, protejaţi ca într-un acvariu. Mama (n.r. – bunica) de fiecare dată venea după mine cu un băţ simbolic, o vargă, pe care nu o folosea niciodată. Când aveam 7 ani, chiar am fugit de-acasă. Dar am fugit la bunici şi am reuşit să ajung. Am luat pe ascuns nişte bani din geanta mamei, am minţit, nu m-am dat în lături de la nimic ca să ajung acolo unde voiam, în casa aia de chirpici în care crescusem. Îmi amintesc că autobuzul m-a lăsat în reşedinţa de comună, mai aveam mult de mers până în satul bunicilor. M-a găsit o fată, foarte tânără, o învăţătoare care m-a dus acasă la mama ei. Acolo m-au hrănit, au avut grijă de mine şi m-au trimis la bunicii mei cu şareta veterinarului, cel mai chic şi mai folosit mijloc de transport din comună. Mama fetei a scris o scrisoare cu care m-a trimis la drum. Scrisoarea începea aşa: „Spune că o cheamă Ozana“ – asta fiindcă îl descoperisem pe Creangă. Am ajuns pe la apus la bunicii mei, învingătoare, eram atât de fericită! Dar n-a fost o fericire prea lungă, m-am întors la oraş în aceeaşi noapte şi acolo am rămas până în ziua de azi.

Nu v-au certat?

Ba da, a fost complicat. Acela a fost momentul de apogeu, pentru că mi-a fost greu să mă adaptez, de fapt, la viaţa nouă, atât de diferită. Şi am simţit foarte brutală despărţirea de bunici.

Bunicul din partea tatălui, ucis de Securitate pentru că a ajutat rezistenţa din munţi

Foto: Alături de mama sa, Svetlana timidă

Cum a evoluat relaţia cu părinţii?

A fost o relaţie de love and hate (n.r. – dragoste şi ură), pentru că eu mă raportam la bunici.

Cu ce se ocupau părinţii?

Erau contabili amândoi. Am construit o relaţie specială cu tatăl meu, o complicitate intelectuală. El a fost, până la urmă, partenerul meu de discuţii, de analizat, de dezbătut. Era un om sever, care-şi asumase educaţia mea foarte serios, voia să facă treaba într-un anumit fel, destul de inflexibil. Era un om inteligent, dar foarte chinuit de viaţă, o victimă. Dar asta am descoperit mult mai târziu. Am aflat abia într-una dintre zilele de după Crăciunul din ’89.

Ce i se întâmplase?

Tatăl lui, Gheorghe Cârstean, fusese omorât de Securitate la sfârşitul anilor ’50. Erau o familie mică din Obcinele Bucovinei, unde, după cum bine se ştie, era o mişcare de rezistenţă puternică în munţi. Fusese trădat ca fiind omul de legătură din sat al celor din munţi. Tatăl meu, singurul copil al familiei, avea 18 ani când a fost chemat să-şi recunoască tatăl care fusese împins în faţa trenului. Dosarul lui a fost închis cu verdictul de înaltă trădare de ţară şi, practic, fiul lui a suportat de-a lungul întregii lui vieţi toate consecinţele. După ce am rulat în mintea mea a o suta oară această poveste, am realizat că, probabil, ceea ce aceşti oameni luptători nu îşi imaginau era tocmai ce putea să facă regimul dincolo de moartea lor. Probabil îşi închipuiau că dacă vor muri se va încheia povestea, că odată cu ei se va sfârşi teroarea. În cazul tatălui meu cel puţin, abia după moartea bunicului a început.

V-a povestit despre lucrurile pe care le-a suferit după moartea tatălui?

Erau frecvent ridicaţi de acasă cu maşinile, legaţi la ochi şi anchetaţi după toate regulile artei. Tatăl meu a fost dat afară din facultate, urmărit permanent până la Revoluţie. Unul dintre marile mele regrete este că, deşi făceam săptămânal interviuri lungi şi elaborate, n-am pus niciodată între mine şi tatăl meu un reportofon ca să colectez povestea asta direct de la el şi să rămână aşa cum a spus-o.

Cum credeţi că v-a afectat această tragedie?

Eu am trăit în interiorul fricii şi paranoiei tatălui, pentru care nu aveam nici nume, nici explicaţie. Trăiam cu un mare secret şi o mare frică între noi, fără ca eu să înţeleg de ce, şi care a generat nişte atitudini pentru care un copil nu are explicaţii.

Bunul, răul şi griul

Ştiu că tatăl avea o bibliotecă mare, în care vă afundaţi adesea. Tot el voia să urmaţi un profil real la şcoală. Cum aţi făcut faţă acestei situaţii duale?

Tatăl meu avea o bibliotecă pe care o adunase el, dar nu era un colecţionar, o bibliotecă ce a crescut mereu pentru că am început să adaug cărţile mele. În primii ani, mă punea să citesc, dar într-o atmosferă destul de severă şi punctată de rezumatele pe care trebuia să le scriu pentru tot ce citeam. Asta nu făcea cititul prea simpatic. Din cauza asta am urât „Alice în Ţara Minunilor“ atunci când am citit-o prima dată. Rezumatele identificau practic tema şi personajele pozitive şi negative. Aşa am înţeles că binaritatea asta e practic imposibilă.

Când aţi ieşit din această schemă a rezumatelor?

Abia pe la 10-11 ani am început să citesc pe cont propriu. Atunci a început pentru mine o nouă viaţă, care e într-un fel o viaţă cu multă singurătate. Atunci am început să fiu preocupată de ideea de teritoriu, de intimitate, de un spaţiu al meu în care să nu intre nimeni altcineva.

Erau frecvent ridicaţi de acasă cu maşinile, legaţi la ochi şi anchetaţi după toate regulile artei. Tatăl meu a fost dat afară din facultate, urmărit permanent până la Revoluţie.

La liceu, v-aţi dus la profil uman sau real, până la urmă?

Părea că sunt sortită unui profil real, în ciuda legăturilor mele cu cititul, cu scrisul, cu literatura română. Părea că ceea ce ştiam mai bine e ceva facultativ, cred că nici atunci când am publicat „Floarea de menghină“ nu era foarte clar că ar trebui să fac ceva legat de asta mai departe sau că sunt îndreptăţită să merg exclusiv în direcţia literaturii.

Deci, a câştigat tatăl? Aţi mers la profil real?

A câştigat, a câştigat. Am făcut matematică-fizică la Liceul „Laurian“ din Botoşani – şi sunt chiar mândră şi fericită că am fost acolo. Am fost recent la Botoşani, cu prietena mea Ana Maria Sandu, cu care fac Incubatorul de lectură – am avut un Incubator în format de şcoală de vară, la Memorialul Ipoteşti. Un domn care m-a dus cu maşina la Ipoteşti mi-a spus: „A, tocmai am vorbit cu o cunoştinţă. Aţi fost colege de liceu şi mi-a zis: «Svetlana s-a făcut scriitoare, dar ea era foarte bună şi la matematică în liceu»“. A fost o surpriză totală, nu mă aşteptam ca cineva să gândească asta despre mine.

Păi, nu eraţi bună la matematică?

În general, îmi place să fac lucrurile foarte bine, atunci când le fac. Îmi e greu să îmi imaginez mediocritatea – mai ales atunci când vine vorba despre artă, dar şi de alte domenii. Să mă gândesc că sunt bună la matematică?! Nu, niciodată. Da, mi-am dat seama că am o gândire care la bază e construită şi pe matematică. Pot să fac calcule în minte (râde). De fapt, îmi plăcea matematica, era o zonă în care eu mă relaxam, erau alt tip de solicitare a minţii faţă de ceea ce făceam eu cu literatura permanent, fără să-mi impună nimeni.

„N-am fost nicăieri în vacanţă cu părinţii, doar la rude în Bucovina“

Cum aţi hotărât să urmaţi Facultatea de Litere?

Eram la un profil de matematică-fizică şi urma să devin lăcătuş mecanic, asta era specializarea finală  – de aici vine „Floarea de menghină“. Cu menghina, cu şublerul, cu pilele am avut o relaţie corporală, tactilă, poate aberantă, inutilă, dar reală şi intensă, pe care n-aş fi putut s-o redau dacă n-aş fi trăit-o atât de concret, senzorial. Dar am avut în acelaşi timp un profesor de română excepţional, pe domnul Dumitru Ţiganiuc. Era şi poet. Lui îi datorez un anumit fel de a învăţa, o viziune coerentă asupra istoriei literare româneşti, îi datorez bibliografiile pe care le-am avut şi chiar libertatea pe care ne-a acordat-o, deşi era un profesor sever şi destul de cinic. Şi-apoi în clasa a XI-a, profesoara de franceză, doamna Florescu, m-a întrebat: „Svetlana, dar tu la ce facultate vrei să dai?“. Eu i-am dat un răspuns din care se înţelege cam cât de indecisă şi derutată eram: „Păi, nu ştiu. Ori la Politehnică, ori la Filologie“. A început să râdă şi mi-a zis: „Hai să ne pregătim la franceză. Dacă te hotărăşti, fac asta cu tine“. În vara aceea, înainte de ultimul an de liceu, m-am apucat singură şi am lucrat în legea mea toate cele patru manuale de franceză din liceu.

Părinţii cum au reacţionat la vestea că părăsiţi profilul real?

I-am adunat la un consiliu de familie şi le-am spus: „Eu voi da la Filologie“. Sigur că aia a fost revoluţia mea şi o mare tragedie în familie. Iniţial, a fost o dramă, dar după aceea au acceptat. Şi-au dat seama că nu există o cale de întoarcere pentru mine. Fiind totuşi un copil care a crescut cu diverse sentimente de vinovăţie, dar şi de responsabilitate, şi de cuminţenie, am simţit că eu am luat o decizie ireversibilă.

Foto: Portret - alături de fiul ei, Tudor

În compania poeţilor optzecişti

Când aţi publicat primul poem? În timpul liceului sau la facultate?

Am publicat unul sau două poeme, legate chiar de Mama, de bunica mea, în revista „Orizont“ de la Timişoara. La sfârşitul liceului, am fost într-o tabără literară, în Pădurea verde, unde au venit mulţi scriitori optzecişti. În anul acela nu l-am prins pe Mircea Cărtărescu, dar i-am cunoscut pe Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Adriana Babeţi, Livius Ciocârlie şi Mircea Martin – care mi-a fost profesor, cu el am făcut şi licenţa, şi masterul de Teorie literară. El m-a invitat să predau în facultate. Am predat o vreme, dar după aceea, şi asta regret, n-am rămas să predau teorie literară, deşi teoria ajunsese ca un fel de religie a mea.

De ce n-aţi rămas la catedră?

A fost o conjunctură, nu ştiu. Am predat la Limbi Străine şi mi se părea că tinerii de acolo nu erau interesaţi de teorie literară, că n-am cum să împărtăşesc cu ei entuziasmul meu aproape mistic pentru acel tip de limbaj. După aceea, s-a născut Tudor, fiul meu, am stat acasă cu el trei ani şi am fost foarte fericită să îi pot dărui acei ani exclusiv lui, care abia sosise aici printre noi. Iar când m-am întors să muncesc, deşi avusesem joburi legate de scris şi în acei ani, am ales jurnalismul şi am fugit departe de sistemul de învăţământ.

Deci după ce s-a născut fiul dumneavoastră aţi început să lucraţi în jurnalism.

În 2001-2003 am făcut interviurile pentru „Observatorul cultural“, publicasem şi în „Dilema“. Am avut în acea perioadă o rubrică permanentă, ani de zile, în prima revistă de modă românească, o rubrică cu titlul „Totul despre nimicuri“. Scriam despre diverse piese de îmbrăcăminte, banale sau nu, despre maiou, capot, sandale, dresuri. Erau nişte mici poeme în proză, pe care le-am lăsat îngropate acolo pentru totdeauna.

Apropo de sandale, unde mergeaţi în vacanţă cu părinţii, până să ajungeţi la facultate?

Cred că vacanţele mele nu erau foarte speciale – uite, nu am făcut niciodată un bilanţ al vacanţelor mele. Prima dată la mare am fost într-o tabără, parcă la Năvodari, nu sunt sigură. Cu părinţii, cred că mergeam mereu în Bucovina. Aveam rude acolo. N-am fost nicăieri în vacanţă cu părinţii, în altă parte decât la rude. În anii din urmă, călătoriile mele au fost legate de scris, de poezie, de traduceri. Din când în când, am mai făcut mici vacanţe cu Tudor. Dar el a fost cu mine cam peste tot unde a trebuit să merg, în călătorii sau rezidenţe literare.

Când împlineam 21 de ani, pe 18 februarie 1990, eram la cea mai mare manifestaţie, probabil, de după Revoluţie, la Piaţa Victoriei. Am fost apoi şi la Piaţa Universităţii. Era o atmosferă şi o experienţă extraordinară să fii împreună cu atâţia oameni în mijlocul oraşului. Era o experienţă a comunităţii şi o experienţă a maselor. Dar pentru mine au fost mai puternice manifestaţiile de la începutul anului, mai radicale, mai rough.

Libertatea grea a anului 1990

În facultate, aţi fost cofondator al cenaclului Central. Ce însemna acest cenaclu?

În anii ‘90, aveam un grup de prieteni, cu care m-am format, şi cărora le datorez foarte mult: Răzvan Rădulescu, Cezar Paul Bădescu şi T.O. Bobe, cu care am şi debutat într-o carte pe care a gândit-o, a făcut-o posibilă şi a girat-o scriitorul Mircea Cărtărescu, după ce a înfiinţat cenaclul Litere. Cenaclul Central a fost înaintea celui condus de Mircea Cărtărescu. În primii ani de după Revoluţie, exista această fascinaţie de a trăi în afara casei, de a cuceri strada, spaţiul public. Atunci, cu prietenii mei ne-am gândit să cucerim un spaţiu şi în facultate. De fapt, se eliberase podul facultăţii, unde Răzvan Rădulescu crease un fel de bibliotecă-cafenea foarte frumoasă. Ne-am gândit: ce-ar fi să facem un cenaclu, pentru că nu mai exista în facultate şi toată lumea ducea dorul cenaclurilor de altădată. Am făcut cenaclul Central, pe care l-am dorit atipic, în care voiam să ne perfecţionăm tehnica, abilităţile, să exersăm scrisul, cu o anumită distanţă faţă de imaginea aia idilică a scrisului şi a literaturii. Cenaclul a fost, aşadar, pe teme. Găseam teme pe care să scriem şi apoi ne citeam textele. Am gândit un cenaclu fără mentor, dar studenţii l-au convins până la urmă pe Mircea Cărtărescu să accepte provocarea de a crea un nou cenaclu. Aşa că am coborât cu arme şi bagaje din pod ca să mergem şi noi cu grupul nostru la cenaclul Litere, unde au citit pentru prima dată unii dintre cei mai reprezentativi scriitori din zilele noastre.

Aţi menţionat acea dorinţă de a acapara spaţiul public: cum aţi trăit primele momente de libertate?

Greu. Era ciudat. Pentru mine a fost o trecere dureroasă, lăsând la o parte entuziasmul şi adrenalina. Haosul acela era, într-un fel, greu de dus: libertatea venea la pachet cu miros teribil de lumânări şi cu afişe lipite peste tot. Era un performance de bun venit al libertăţii sau a ceea ce credeam noi atunci, fiecare în parte, că e libertatea. Era în mod natural, peste tot, o atmosferă foarte agresivă, pe fondul dezlănţuirii unor energii ţinute atâta timp în frâu. Am fost în stradă din ianuarie 1990. Când împlineam 21 de ani, pe 18 februarie, eram la cea mai mare manifestaţie, probabil, de după Revoluţie, la Piaţa Victoriei. Am fost apoi şi la Piaţa Universităţii. Era o atmosferă şi o experienţă extraordinară să fii împreună cu atâţia oameni în mijlocul oraşului. Nu mai trăisem aşa ceva, eram obişnuită doar cu mulţimea de la filmele de la cinematograf, filmele alea cu Piedone, cu Raj Kapoor sau „Pe aripile vântului“. Era o experienţă a comunităţii şi o experienţă a maselor. Dar pentru mine au fost mai puternice manifestaţiile de la începutul anului, mai radicale, mai rough.

Dar acum, la protestele din ultimii ani aţi ieşit în stradă?

Am fost la aproape toate manifestaţiile. Am simţit că mă poziţionez altfel. Că am altă conştiinţă faţă de atunci, au fost momente în care a fost mai uşor să mă raportez la o cauză şi să ştiu că e locul meu acolo. Dar sunt şi momente în care nu simt că locul meu e în stradă.

„N-am vrut niciodată să fiu poetă“

Când aţi ştiut că vreţi să fiţi poetă publicată în volum?

N-am vrut să fiu niciodată poetă. Am vrut să fiu scriitoare, de pe la 12 ani. Mi s-a părut cel mai sexi lucru pe care poţi să-l faci în viaţă, cel care mă face să mă simt completă. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar preocuparea mea era să produc text. Realitatea, tot ceea ce mi se întâmpla, căpăta valoare în măsura în care puteam să o transfer în text, realitatea era umbra textului şi nu invers şi mă bucuram de ea pe deplin doar dacă reuşeam să pun cuvintele peste ea, să o conţin scriind. Mergeam pe stradă şi pur şi simplu pentru tot ce vedeam în mintea mea se construia un text, la imperfect, iar asta se întâmpla fără efort, era felul meu de a trăi cu mine şi cu lumea. Fac asta şi azi. La 12 ani am scris primul meu roman. Avea 20 de pagini, mi se părea foarte lung. Se întâmpla pe Mississippi, cu o mare navă, pe care se întâmpla o poveste de iubire, dar cartea avea şi ceva din Tom Sawyer şi din serialul „Linia maritimă Onedin“. Ar fi putut fi o telenovelă reuşită cu puţin efort (râde). Era foarte comic. Aveam mult umor involuntar acolo, dar era înduioşător de fapt. Obişnuiam să îl citesc prietenilor mei în studenţie şi mă bucuram că îi fac să râdă, cu poezia nu am mai ajuns să îi fac să râdă aşa.

Şi poezie când aţi început să scrieţi?

În liceu. Nu-mi aduc aminte de ce, cum şi când exact. Nu scriam prost, dar nu scriam nici bine. Totul s-a schimbat însă atunci când am scris poemul „Floarea de menghină“.

Cine a fost primul om care v-a citit poeziile?

În afară de faptul că participam la toate concursurile, luam premii, eram pe lângă mama şi tatăl meu şi-i băteam la cap să le citesc ce scriu. În gimnaziu, mi-aduc aminte că mama era în bucătărie şi-i spuneam: „Am o poezie nouă!“. Iar ea-mi răspundea: „Da, lasă, că o să-ţi treacă, toată lumea scrie poezii la un moment dat“. În liceu, mă rugau colegii să le scriu poezii de dragoste. La un moment dat, mi s-a cerut la şcoală o poezie cu Ceauşescu, să fie publicată. Am avut o mare problemă atunci: „Cum să scriu eu aşa ceva?!“. Nu era sută la sută o problemă de conştiinţă politică, dar busola mea interioară îmi spunea că nu e bine. Oricum, eu scriam doar despre ce mă interesa, scrisul trebuia să fie o nevoie, o iminenţă de a scrie. Or, n-aveam nicio iminenţă să scriu despre Ceauşescu. Atunci, am făcut o mizerie: am luat un poem din ăla de dragoste şi doar am integrat, destul de inabil, numele lui Ceauşescu în el. L-au refuzat, bineînţeles. Am avut o mare uşurare, am ştiut că a doua oară nu se va mai întâmpla. Un om care mi-a citit poeziile şi a contat mult pentru mine a fost un văr de-al tatălui meu. Era atunci ziarist la „Scânteia Tineretului, poetul Laurenţiu Cârstean. Cel mai bun prieten al lui a fost Virgil Mazilescu, a fost apropiat de Nichita Stănescu, şi eu, înainte să vin la Bucureşti, am visat la lumea pe care o construiam din povestirile lui. Tatăl meu i-a zis lui Laurenţiu: „Fata asta a mea cică scrie poezii. Aruncă şi tu un ochi“. Mi-a citit poeziile şi mi-a zis: „Acum ar fi timpul să citeşti nişte Rilke, nişte Trakl“, mi-a făcut o mică bibliografie. Atunci, instinctul mi-a spus că indiferent de ce jurii şi profesori mi-au citit poeziile, el e primul om dinăuntrul lucrurilor care s-a uitat la ce scriu eu şi am fost foarte recunoscătoare că e lângă mine. Era un om generos, fundamental un melancolic, care înţelegea poezia în fibra ei cea mai ascunsă. Din diverse motive, nu ne-am mai intersectat prea mult după ce am venit la Bucureşti, aşa a fost să fie, nu am ajuns, din păcate, să îi dau „Floarea de menghină“. Dar am aflat că atunci când s-a stins, în 2011, avea cartea pe noptieră, şi-o cumpărase singur, şi pentru mine asta a fost o mare dovadă de dragoste şi solidaritate.

„Pentru stat, artistul nu există decât atunci când poate fi folosit sau când devine un pericol“

Fotografiată de Oltin Dogaru, pentru „Harper's Bazaar“

Nu v-aţi înscris în Uniunea Scriitorilor. De ce?

Când am luat premiul Uniunii Scriitorilor, după „Floarea de menghină“, exista posibilitatea de a deveni membră. Am ezitat atunci şi ulterior am decis să nu intru. Întâi am plecat de la ideea că ce fac eu n-are legătură cu instituţiile şi cu funcţiile, că funcţionarizarea legăturii tale cu arta pe care o faci e problematică, după care a devenit un statement. Într-adevăr am simţit că nu mă reprezintă USR, dar din poziţia mea de om care munceşte ca freelancer simt nevoia unui set de drepturi ale breslei, să le spun aşa. Nu le voi avea. Asta e, mi-am asumat. Nu există această plasă de siguranţă. Şi asta nu-i o laudă, e o mare inconştienţă! Sunt un om conştient care-şi asumă cu inconştienţă lipsa plasei de siguranţă.

Care credeţi că este, astăzi, în România, raportul dintre artist şi stat?

Eu cred că pentru stat artistul nu există decât atunci când poate fi folosit sau când devine un pericol. Iată, există USR, dar e o instituţie instrumentalizată, atât timp cât serveşte unor interese, cât conţine un număr imens de scriitori care nu sunt activi şi care iau toate drepturile, beneficiile şi susţinerea care ar trebui să fie pentru toţi scriitorii, în nişte limite, să fie ale breslei... Cât de ipocriţi suntem? Cât de formalişti? Şi cât de scriitori?

Poemele dumneavoastră au fost traduse în numeroase limbi străine. Aveţi o interacţiune mare cu Vestul. Cât a contat ICR, în toată această activitate, dacă tot vorbim despre stat?

Cea mai importantă interacţiune a fost cea cu Suedia. Întâlnirea dintre mine şi poeta suedeză Athena Farrokhzad se datorează unui proiect de mare succes pe care l-a făcut ICR Stockholm, un atelier de traducere de poezie cu poeţi suedezi şi români care lucrează împreună pe textele lor. Sunt nişte oameni extraordinari la Stockholm, Dan Shafran în primul rând, care au făcut tot ce au putut să perpetueze acest proiect, ce şi-a dovedit din plin valabilitatea. Există oameni cu viziune şi capacitate de a revitaliza instituţia de asemenea la ICR New York. Am fost recent acolo, împreună cu alţi trei poeţi români, într-un schimb cu poeţi americani, şi n-am putut să nu observ şi să admir intuiţia şi determinarea lui Doru Branea de a reconstrui ICR acolo, prin conectarea autentică, eficientă, cu partenerii din diverse domenii culturale din New York. Dar asta e o muncă intensă şi constantă fără de care un institut cultural rămâne un permanent anonim într-o asemenea metropolă a cărui efervescenţă culturală va fi întotdeauna copleşitoare. O asemena muncă a reuşit să facă la Varşovia şi Sabra Daici, partener cu drepturi egale şi cu un cuvânt de spus în marile evenimente ale capitalei poloneze. Simpla bifare festivă, cu clientela de rigoare, a unor sărbători reale sau inventate nu garantează niciun succes autentic al acestor instituţii menite să transporte cultura româneacsă în alte spaţii culturale.

Să vorbim despre cartea „Trado“ şi colaborarea cu Athena Farrokhzad.

În întâlnirea mea cu Athena (foto jos), posibilă datorită acestui proiect al ICR, a fost decizia noastră de a ne traduce reciproc volumele de debut. Nu ne-a finanţat cineva traducerile, am vrut noi să citim ceea ce scrie cealaltă şi am făcut toate eforturile pentru ca aceste traduceri să existe. Athena a vrut prima să traducă „Floarea de menghină“, a găsit o editură, apoi am decsi şi eu să traduc „Visvit“ („Albdinalb“) şi am publicat-o în colecţia de poezie pe care o coordonam la Pandora M, „Cercul Poeţilor apăruţi“. Athena e unul dintre cele mai mari nume din poezia tânără suedeză. Volumul acela nu a fost un moft al nostru. A venit organic şi a fost complet justificat. Mă consider foarte norocoasă, sunt foarte recunoscătoare pentru asta, întâlnirea aceasta m-a format, m-a schimbat ca om şi ca poetă. E un moment important din viaţa mea. „Trado“ a venit mai târziu, în mod organic, ca o propunere a editorilor noştri suedezi, tocmai pentru a confirma munca pe care noi doi o făcuserăm de bună voie şi nesilite sau motivate de nimeni şi nimic altceva decât de poezia noastra.

Filosofia muncii la copii

Aveţi, momentan, aceste două proiecte: Intersecţiile de miercuri, dar şi Intersecţiile de sâmbătă pentru copii.

Povestea a început cu ceva ani în urmă. S-a întâmplat să ajung în proiectul Capitală Culturală Europeană, în echipa Bucureştiului. Acolo, la ARCUB, am creat Intersecţiile de miercuri, în ideea că vom face un fel de cercetare, de radiografiere a relaţiei cu Bucureştiul, prin dialog. Am invitat, timp de mai multe luni, arhitecţi, sociologi, antropologi, artişti, scriitori. Am crezut atunci că Intersecţiile de miercuri au avut o funcţie limitată în timp. La un moment dat, am fost întrebată de cei din departamentul de comunicare al BRD dacă n-aş vrea să le reiau. Am început în aprilie 2017 sezonul 2, cu Angela Marinescu, la Rezidenţa BRD Scena9. E o lecţie despre consecvenţă pe care cred că mi-o doream demult şi pe care nu aş fi putut s-o parcurg fără Cosmina Frâncu de la BRD sau Anca Drăgoi şi Liliana Niculescu, de la Fundaţia9, Intersecţiile fiind finanţate de fundaţie.

Sâmbăta, cu copiii, ce se întâmplă? Cum a pornit ideea?

Îl aveam invitat la Intersecţiile de miercuri pe filosoful Constantin Vică, la sfârşit de sezon, în vara lui 2017. L-am invitat să vorbească despre vacanţă, el a vorbit mai mult despre muncă. Erau mulţi oameni, au stat până târziu şi au tot pus întrebări. Când ne pregăteam să încheiam acea seară lungă, o fetiţă din sală, Sonia, a zis: „Eu am o întrebare. Se cheamă că mă joc sau că muncesc atunci când fac curat în căsuţa păpuşii?“. S-a lăsat o tăcere, aproape că nu mai era nevoie de răspuns. Am adorat-o. După ce s-a terminat, i-am spus lui Costea: „Noi trebuie să facem Intersecţiile şi cu copiii, pentru că ei au gândirea critică în mod nativ, vin cu asta pe lume, doar că trebuie activată permanent“. Aşa am creat Intersecţiile de sâmbătă pentru copii. Sezonul acesta, am decis să fie mai multe Intersecţii de copii şi alternăm: o săptămână suntem miercuri, o săptămână – sâmbătă, iar pe cele de sâmbătă le facem numai cu profesori universitari de la Filosofie, specialiştii de la Centrul pentru Cercetare în Etică Aplicată, care vor veni rând pe rând şi vor lucra cu copiii până în decembrie, pe diverse teme: Youtube, pe cuminţenie, muncă, iubire, prietenie, sensul vieţii la furnici şi altele.

O fetiţă din sală, Sonia, a zis: «Eu am o întrebare. Se cheamă că mă joc sau că muncesc atunci când fac curat în căsuţa păpuşii?». Am adorat-o.

Incubatorul de Lectură, o altă activitate dedicată copiilor, cum a apărut?

Incubatorul are trei ani şi am început cu o şcoală de vară la Muzeul Satului pentru copiii din Bucureşti, care avea legătură tot cu Capitala Culturală Europeană. De mai mult timp, împreună cu Ana Maria Sandu, prozatoare, jurnalistă la „Dilema veche“, ne întrebam cum putem noi să utilizăm ceea ce ştim, toată partea de scris, cu copiii. Am găsit această oportunitate. Au venit copii din toate mediile sociale, cu vârste de la 9 până la 18 ani. Am făcut nişte nebunii. Am zis: „Hai să le citim Kafka, «Metamorfoza», Proust, Boris Vian, poezie contemporană şi să vedem cum reacţionează, dacă le place sau nu“. Bineînţeles, nu-i învăţam Proust, alegeam nişte texte ca pretext şi de acolo exploram împreună cu ei mai departe. Le dădeam instrumente şi să înţeleagă textul, şi să se exprime pe ei înşişi în acelaşi timp. Cred că la un moment dat mi-ar plăcea să fac numai asta. Toţi copiii au capacitatea de a înţelege textele, totul ţine de conştientizare şi de activare. Toţi sunt talentaţi. Incubatorul de Lectură nu înseamnă că-i spune cineva copilului: „Eu te fac pe tine scriitor“. Nu contează dacă acei copii vor scrie mai departe sau nu. Contează experienţa în sine şi plăcerea cititului. Plus capacitatea de a citi orice text pentru că cineva ţi-a oferit instrumentele şi poţi face asta.

Aţi colaborat cu trupa Firma pentru frumoasa melodie „Una e, alta e“. Cum a fost experienţa?

E un poem pe care nu l-am publicat încă în volum. Am fost mirată şi am avut nişte reticenţe atunci când Daniel Rocca a venit şi ne-a propus mie şi colegelor mele Adela Greceanu şi Elena Vlădăreanu să combinăm poezia cu muzică. Ei au ales acest text, li s-a părut că ritmul, tot contrapunctul din poem e ofertant pentru muzica lor. A fost o experienţă foarte faină, mai ales că pe 15 ianuarie am fost în concert cu ei la ARCUB. Am trăit toată emoţia aia: noi trei în backstage, în faţa oglinzilor de machiaj, ei pe scenă. Sunt superprofesionişti, umani şi pasionaţi de ceea ce fac, Rocca are o intuiţie aparte atunci când vine vorba de poezie. CD-ul lor cu muzică pe poezie românească de la Eminescu până la Greceanu e o performanţă. Am şi eu nişte preferate acolo: printre ele, poemul Ninei Cassian. Ador piesa aia! În muzică, textul are altă funcţionalitate, aşa că una e să citeşti poemul şi alta e să îl asculţi integrat în sonoritatea unei piese.