INTERVIU Scriitoarea Svetlana Cârstean: „La noi, se amestecă poezia cu administraţia literară“
0
Svetlana Cârstean (46 de ani), una dintre autoarele antologiei „Poveşti cu scriitoare şi copii“, coordonată de Alina Purcaru, a vorbit despre cum poate naşterea unui copil schimba felul de a scrie, despre noul volum de poeme, precum şi despre motivele care au determinat-o să semneze petiţia pentru demiterea juriului care a acordat Premiul de Poezie „Mihai Eminescu“.
Scriitoarea Svetlana Cârstean a debutat individual, în 2008, cu volumul de poezii „Floarea de menghină“, unde prezintă experienţa personală, în contextul regimului comunist. Publicat la Editura Cartea Românească, volumul a obţinut mai multe premii, printre care şi Premiul Naţional „Mihai Eminescu“ Opera Prima, Premiul pentru debut al revistei „România literară“, precum şi premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Cartea este tradusă şi publicată în limba suedeză.
Autoarea, care nu este membră a Uniunii Scriitorilor, consideră că activitatea editorială românească din ultimii ani a înflorit şi apreciază, deopotrivă, evoluţia pieţei de poezie. De curând a încheiat un nou volum de poeme, început în decembrie 2012, care va fi lansat, cel mai probabil, la Bookfest. De asemenea, pregăteşte, împreună cu scriitoarea suedeză Athena Farrokhzad, un volum comun. Svetlana Cârstean se numără printre autoarele antologiei „Poveşti cu scriitoare şi copii“ unde îşi aduce aminte cum băiatul ei, Tudor, a învăţat-o o mulţime de lucruri despre propria persoană.
„Weekend Adevărul“: Din volumul „Poveşti cu scriitoare şi copii“, coordonat de Alina Purcaru, face parte şi textul „A scrie. A naşte. Tudor“. În ce măsură v-a schimbat naşterea copilului, în urmă cu aproape 18 ani, stilul de a scrie?
Nu ştiu dacă, după naşterea lui Tudor, au apărut alte teme în textele mele, dar, cu siguranţă, s-a schimbat ceva în felul de a folosi cuvintele. S-a schimbat textura scrisului. Eu am gândit mereu scrisul în raport cu experienţa corporalităţii. Orice experienţă cu greutate, nu numai maternitatea, te schimbă şi influenţează inclusiv ceea ce scrii.
Credeţi că textul unei scriitoare despre momentul naşterii este mai credibil decât al unei persoane de sex masculin?
Există experienţe pe care ni le imaginăm şi experienţe pe care le trăim. Întrebarea e următoarea: „Putem să scriem despre ceva ce nu am trăit?“. Prin urmare: „Poate un bărbat să scrie despre experienţa naşterii într-un mod convingător?“. Cred că e posibil, dacă e atent, receptiv, intuitiv. Pe un scriitor adevărat îl crezi pe cuvânt orice îţi povesteşte. E oricând credibil, asta e meseria lui. Sigur că pentru o femeie experienţa naşterii înseamnă altceva, e o altă perspectivă, poate tocmai la nivelul acela al corporalităţii.
Relaţia mea cu Tudor, fiul meu, m-a pus cel mai mult la încercare. (...) Este extraordinară, dar, în unele momente, poate deveni teribilă. Legătura se schimbă în permanenţă, dar ştim amândoi foarte bine că, orice ar fi, ne putem întoarce mereu unul la celălalt.
Reuşeaţi să scrieţi atunci când aveaţi un copil mic prin preajmă?
Nu mi-am pus niciodată problema astfel, că nu pot scrie din cauza copilului, la nici o vârstă a lui. Nescriind proză, ci doar poezie, a fost, poate, mai simplu să-mi urmez instinctul de a scrie, să fur timp. Convingerea mea este că nu din cauza copilului nu am scris mai mult, ci, pur şi simplu, pentru că aşa am ales într-o anumită perioadă. Pe de altă parte, foarte mult din timpul pe care l-aş fi putut petrece cu Tudor mi-a fost confiscat de joburile pe care le-am avut de-a lungul anilor, mai degrabă decât de scris.
Alături de Tudor, fiul său, la Arles. Foto: Arhiva personală
Copilul, cea mai fidelă oglindă
La vârsta de cinci ani, într-un loc de joacă din Berceni, supărat pentru că voiaţi să vă întoarceţi în casă, băiatul v-a spus: „Depind de tine, depind de tine!“.
A fost unul din momentele în care am simţit că am un om alături, nu „numai“ un copil. El şi-a făcut auzită vocea şi a sintetizat condiţia lui din acel moment. A fost primul lui moment de conştientizare, iar eu am asistat la această minune, la felul în care un om foarte mic începe să conştientizeze şi, în acelaşi timp, să se separe. Atunci am înţeles că suntem două fiinţe diferite şi că ne desprindem încet unul de altul, deşi avem şi astăzi o relaţie foarte strânsă.
Cum vă înţelegeţi cu băiatul, care are aproape 18 ani?
Este relaţia care m-a pus cel mai mult la încercare. Pentru orice om, copilul este cea mai fidelă şi, implicit, cea mai necruţătoare oglindă. Să mă las complet dezvăluită şi să-i las lui inclusiv libertatea de „a mă arăta cu degetul“ a fost şi a rămas o parte foarte grea a experienţei mele de părinte. Cred că fac parte dintr-o generaţie ai cărei părinţi şi-au protejat foarte mult imaginea în ochii copiilor. Ca să-şi exercite rolul de părinţi era necesar ca ei să fie, să pară perfecţi. Relaţia mea cu Tudor este extraordinară, dar, în unele momente, poate deveni teribilă. Legătura se schimbă în permanenţă, dar ştim amândoi foarte bine că, orice ar fi, ne putem întoarce mereu unul la celălalt. Drumul dintre noi e deschis. În ambele sensuri. Am un mare noroc să am drept copil un om aşa cum e Tudor.
Ce semnifică pentru dumneavoastră ziua de 8 martie?
Are gust de lipici, de flori presate, de un anumit tip de carton pe care faci colaje. Pentru mine, cam asta e ce rămâne din ziua de 8 martie. Cred că relaţia dintre mamă şi copil se construieşte de-a lungul timpului. Este o relaţie vie, complicată, şi cu bune, şi cu rele, pentru care nu ai nevoie de anumite zile. Tot timpul se întâmplă ceva în relaţia asta.
Poeme despre experienţa comunismului
Pentru că aţi menţionat florile presate, vreau să vă întreb despre poemul „Floarea de menghină“. Când l-aţi scris?
În 1993 poemul propriu-zis, iar restul volumului s-a adunat de-a lungul anilor, până în 2003. Poemul am început să-l scriu chiar la şase dimineaţa, după o perioadă complicată din viaţa mea. Am rămas foarte ataşată de ora asta matinală, mi s-a părut mult timp momentul ideal pentru scris. Am scris iniţial cu un sentiment de culpă, eram insomniacă, îmi imaginam râvna muncitorilor, eram fascinată de Oblomov. Scrisesem şi înainte de acest poem. Avusesem experienţa de cenaclu şi văzusem în ce fel pot scrie, dar, când a venit momentul „Florii de menghină“, a fost prima dată când am simţit că asta e vocea mea, când m-am simţit, într-un fel, „acasă“.
„Floarea de menghină“ nu a fost un gest politic conştient, asumat. Am vrut să vorbesc, mai degrabă, despre ce s-a întâmplat la scară mică, la nivel de individ, de familie, de apartament.
În timpul unui eveniment din seria „Cercul Poeţilor Apăruţi“, la Institutul Francez, în 2011. Foto: Arhivă
În volumul „Floarea de menghină“ aţi vorbit despre experienţa din timpul regimului comunist.
Cred că atunci când am scris acest poem, despre care s-a spus că vorbeşte despre comunism, nu m-am gândit în mod programatic că ar trebui să fac un text care să rezume experienţa mea din acea perioadă. Nu a fost un gest politic conştient, asumat. Am vrut să vorbesc, mai degrabă, despre ce s-a întâmplat la scară mică, la nivel de individ, de familie, de apartament. Pentru mine e o carte în care încerc să structurez o lume halucinantă, accesibilă doar în vis, dar e şi povestea unui copil ambiguu care descoperă că trebuie să devină femeie.
Ce a însemnat Revoluţia din ’89?
Asta e o poveste sensibilă, pentru că nu eram în Bucureşti când a avut loc Revoluţia. Era vacanţă şi plecasem acasă. Citeam în sufrageria părinţilor mei cele mai noi cărţi apărute, ale lui Mircea Nedelciu şi Mircea Cărtărescu. Cumva, lăsasem în urmă Bucureştiul. Când m-am întors, în luna ianuarie, am găsit un alt oraş, ceea ce a fost traumatizant. Sunt lucruri de care nici nu te aştepţi să ai parte pe lumea asta, iar libertatea, în contextul respectiv, era unul dintre ele. Aveam şi înainte, desigur, o libertate a mea, o libertate a ignoranţei, a inocenţei.
Cum era noul Bucureşti?
Era deodată un spaţiu deschis, unde se putea întâmpla absolut orice, unde se putea lipi orice afiş, unde se putea striga orice. Era eliberator, dar şi înspăimântător, în acelaşi timp. Pentru că nu fusesem aici în timpul revoluţiei, am avut senzaţia că se întâmplase ceva teribil, la care nu am asistat, ceva din care vedeam doar urmele. Era miros de lumânări peste tot. În acele zile se tipărea foarte multă presă şi se citea foarte mult.
„Gravitaţie“, noul volum de versuri
Aţi debutat în 1995, în volumul colectiv „Tablou de familie“, însă volumul de versuri, „Floarea de menghină“, a apărut abia în 2008. V-a fost teamă de debutul individual?
Am pus ultimul punct din această carte în decembrie 2003. Volumul a plecat în 2005 la Editura Cartea Românească, unde a rămas până în iunie 2008, când a fost publicat. Nu cred că mi-a fost teamă. Poate că nu am conştientizat urgenţa publicării. Nu mi-am spus niciodată că este un pas necesar, firesc, ca orice alt pas din viaţa noastră. Sigur că, în momentul în care am terminat cartea, mi-am dorit să public, dar nu am avut o presiune, nu mi-am făcut un scop din asta.
Împreună cu poeta suedeză Athena Farrokhzad, la Festivalul de Literatură de la Kristianstad, în 2014.
Pregătiţi un nou volum de versuri?
Am încheiat un nou volum de poeme, care cuprinde texte din 2013 şi 2014. Am început să-l scriu în decembrie 2012, când eram undeva în sudul Franţei, la Arles. De aceea e o carte în care cam bate Mistralul, un vânt salubru, foarte uscat, care aduce soarele pe cer şi face aerul limpede precum cristalul. E un volum cu titlul „Gravitaţie“, despre imponderabilitate şi lipsa ei, despre toţi cei pe care i-am pierdut, despre cum poţi să faci din durere cea mai bună prietenă a ta.
Nu avem rezidenţe pentru scriitori, nu avem tarife standard pentru lecturi, traducătorii sunt plătiţi cu 2,5 euro pe pagină, suntem fărâmiţaţi la maximum, primitivi chiar şi în lumea presupus rafinată a literaturii, iar noi vorbim despre preluarea puterii.
Premiul „Eminescu“ şi demiterea juriului
Aţi semnat petiţia prin care se cere demisia juriului care i-a acordat Premiul Naţional de Poezie lui Gabriel Chifu. De ce?
Am semnat în primul rând pentru că, din punctul meu de vedere, Opera Omnia e un premiu pentru întreaga operă, iar asta nu presupune numai calităţi literare indiscutabile, ci ca opera acelui autor să fi avut un impact important în literatura în care acesta funcţionează, să fie un motor puternic în corpul acelei literaturi. Sunt mulţi scriitori care scriu bine, dar trebuie să recunoaştem că sunt foarte puţini a căror operă, în întregimea ei, are un impact major. Calităţi au mulţi, greutate puţini. Am semnat şi pentru că am vrut să fiu solidară cu acei oameni care au considerat că această decizie a juriului răstoarnă într-un anumit fel regulile nescrise ale lumii premiilor literare. Şi nu în ultimul rând, am semnat pentru că mi s-a părut că se amestecă într-un mod prea vizibil partea de poezie cu cea de administraţie literară.
Pentru mine, domnul Manolescu a fost un maestru, care mi-a luminat minţile în ultimii ani de liceu, mi-a structurat gândirea, iar domnului Mircea Martin îi datorez foarte mult, profesional şi uman, inclusiv ataşamentul meu definitiv faţă de teoria literaturii.
Aţi participat la redactarea textului petiţiei?
Nu am participat propriu-zis, doar am semnat. Mesajul a fost transmis de către nişte oameni, mai mult sau mai puţin tineri, unui alt grup de oameni, la care cei dintâi au ţinut foarte mult, pe care i-au iubit şi îi iubesc în continuare. Pentru mine, domnul Manolescu a fost un maestru, care mi-a luminat minţile în ultimii ani de liceu, mi-a structurat gândirea, iar domnului Mircea Martin îi datorez foarte mult, profesional şi uman, inclusiv ataşamentul meu definitiv faţă de teoria literaturii. Aş preciza totuşi că nu sunt amatoare de petiţii, nu cred că aş mai semna încă una, nu fac agenda nimănui, decât dacă e o agendă cu adevărat comună tuturor scriitorilor.
Fotografia cu care a fost prezentă la expoziţia „What's the point of poetry“, în 2013, la Berlin.
Cum s-a reacţionat după apariţia acestei petiţii?
În multe feluri. Mi s-a părut tristă maniera clasică de a reacţiona la opinii adverse: „Noi suntem puterea, voi sunteţi cei care aşteaptă la uşă. Aşteptaţi să aveţi dreptul să intraţi şi atunci vă veţi da cu părerea. Atunci veţi putea face şi voi ce facem noi acum“. M-a surprins lipsa oricărei disponibilităţi pentru o discuţie deschisă, mai ales că au semnat petiţia oameni din tot felul de generaţii, cu stiluri literare foarte diferite, care cred că au vrut să spună că nu sunt de acord cu un anumit mod de a face lucrurile.
O reacţie care mi-a atras atenţia a fost cea a lui Dorin Tudoran, într-un articol scris pe „Certocraţia“. Articolul voia să imprime ideea că aceşti oameni, semnatarii, care se declară nebuni după poezie, sunt, de fapt, nebuni după putere. Aş fi vrut să întreb: „după care putere?“. Cred că sistemul este atât de prăbuşit în el însuşi, încât nu există nimic de condus în acest moment. Cred că dacă cineva ar prelua acum frâiele, cu intenţia de a fi onest şi a schimba, ar trebui să ştie că se sacrifice, pentru că ar avea de construit pe nişte ruine. Cred, în acelaşi timp, că sunt puţini dispuşi să se sacrifice pentru asta. Poeţii şi scriitorii au învăţat în ultimii ani alte meserii, au suportat presiunea corporaţiilor, a pieţei, au învăţat noi limbaje ca să supravieţuiască. Scriitorii, dar şi traducătorii, muncesc pe rupte şi în alte domenii, unii se descurcă cum pot, alţii visează la protecţii miraculoase, la tratamente preferenţiale, la găşti salvatoare, în lipsa unui sistem funcţional, transparent, sindical în adevăratul sens al cuvîntului, care să stabilească un cadru, plafoane pentru tarife, o strategie. Nu avem rezidenţe pentru scriitori, nu avem tarife standard pentru lecturi, traducătorii sunt plătiţi cu 2,5 euro pe pagină, suntem fărâmiţaţi la maximum, primitivi chiar şi în lumea presupus rafinată a literaturii, iar noi vorbim despre preluarea puterii.
Editurile alternative publică poeţii români
Ce s-a întâmplat cu piaţa de poezie în ultimii ani?
În ultimii patru-cinci ani, plecând de la o piaţă de poezie destul de restrânsă, au avut loc transformări importante. Au apărut edituri alternative care au publicat foarte mulţi poeţi tineri, au apărut formate de evenimente de poezie foarte diversificate. Poeţii români au circulat şi circulă în spaţiul european şi nu numai, sunt traduşi, fac lecturi în alte ţări, traduc, la rândul lor, din poeţi străini. Această muncă de transformare radicală este rezultatul eforturilor din ultimii ani ale multora dintre semnatarii petiţiei. Ar fi păcat să invalidăm aceste evidenţe. Dar de fapt, în câte tranşee diferite se face poezia şi care dintre ele sunt validate şi care nu? Şi de către cine?
Un alt subiect dezbătut în ultimele săptămâni a fost noua lege a timbrului cultural.
Nu pot decât să observ că vorbesc toate instanţele: editurile, politicienii, precum şi rămăşiţele administraţiei literare, mă refer la Uniunea Scriitorilor. În cazul de faţă, scriitorul este undeva pe lângă drum. Ar fi păcat ca o lege de conjunctură să facă în aşa fel încât literatura română să se vândă şi mai puţin. Am văzut cum a înflorit activitatea editorială în toţi aceşti 25 de ani, în primul rând pe baza traducerilor din autori străini. Cred că în ultimii ani au avut loc nişte schimbări consistente în ceea ce priveşte autorii români, deşi editorii au în continuare multe rezerve în a-şi asuma publicarea lor. Ar fi important să se meargă mai departe în direcţia promovării literaturii autohtone, să avem o piaţă editorială în care autorul român să aibă o pondere importantă.
CV
Numele: Svetlana Cârstean
Data şi locul naşterii: 18 februarie 1969, Botoşani
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Litere, la Universitatea din Bucureşti, în 1994, şi Masterul de Teoria literaturii, în cadrul aceleiaşi facultăţi, în 1995.
Este scriitoare, traducătoare şi organizatoare de evenimente culturale.
Coordonează Colecţia „Cercul poeţilor apăruţi“, la Editura Pandora M, din Grupul Editorial Trei.
Volume individuale: „Floarea de menghină“ (2008), Poeme semnate de Svetlana Cârstean au fost traduse în germană, catalană, italiană, cehă, franceză, engleză, şi pot fi citite pe cel mai important site european de poezie www.lyrikline.org.
Volume colective: „Tablou de Familie“ (1995), „Poveşti cu scriitoare şi copii“ (2014)
Locuieşte în: Bucureşti
Poem din volumul „Gravitaţie“, care va fi lansat anul acesta
Karin îmi spune aseară: mi-e frică pentru că atunci cînd mă doare, îmi pierd politeţea. Eu îi răspund: detest politeţea, e-o ipocrizie. Karin îmi spune: nu vreau să îmi pierd politeţea, ea mă protejează. Dar cu tine e altceva, cu tine nu mi-ar fi frică s-o pierd.
Cu tine e altceva.
Altceva.
Ceva ceva ceva
va fi
ce va fi.
Uită mîngîierile,
uită tot ce ţi-a plăcut
sau ce ţi-ar putea plăcea
păstrează durerea
ca pe o broşă
prinsă direct în carne.
Broşă cu o cornee oarbă
la mijloc.
Drept podoabă,
căci cu tine e altceva,
cu tine mereu a fost altceva.
Îţi aminteşti, Mamă, duminica aceea,
cînd amîndouă am mîncat porumbei
cu smîntînă
pe drumul de întoarcere
de la biserică?
De la 5 dimineaţa eram treze
şi nu ne durea nimic şi carnea porumbeilor
se topea ca untul în gurile noastre.
Cu tine e altceva.
E altfel,
e invers,
e greu,
e insuficient,
cu tine farfuriile astea cu porumbei
ar zbura
dacă ar avea aripi.
Nici o zi nu se poate compara cu aceea
în care mîncam amîndouă porumbei.
Dacă aş vinde undeva toate zilele vieţii mele
aceea ar costa cel mai mult.
Ceva ceva ceva
ce va fi
după aceea
după această masă
ce va fi după nu va mai egala vreodată
ce-a fost.
Îmi place broşa asta care nu vede în jur
am s-o port mereu aşa,
prinsă direct în carne.
Pe mine viaţa m-a interesat întotdeauna mai mult decît moartea şi pămîntul decît cerul.
Nu ca pe tine.
Am făcut multe,
mai ales am plecat
şi m-am întors de fiecare dată,
dar niciodată nu am făcut ca tine,
eu nu am murit de cîteva ori pe săptămînă,
lăsîndu-mă uşor pe spate şi
închizînd ochii.
Cînd corpul tău nu mai mişcă, Mamă,
aerul se opreşte în loc
şi dacă e zi, zi va rămîne pentru totdeauna,
şi dacă noapte e,
noapte va rămîne mereu,
şi Tata pe prispă,
va rămîne cu mîinile-n aer,
de-a pururea desfăcînd
porumbul
bob cu bob.
Tu paralizezi lumea, Mamă,
nici o ştiinţă nu e mai tare ca tine,
atunci cînd mori.
Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii
şi să ne ascundem acolo
fericite amîndouă pentru totdeauna?
Cu mine e altceva
cu mine poţi sta
mult şi bine.
Cu mine e invers.
Să nu te atingi de broşa mea
doare rău dac-o scoţi.
Se încarcă comentariile...
