INTERVIU Tatiana Ţîbuleac, scriitoare din Republica Moldova: „Tata m-a obligat să învăţ «Luceafărul»“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Autoarea romanelor „Vara în care mama a avut ochii verzi“ şi „Grădina de sticlă“  FOTO: Eva Elena
Autoarea romanelor „Vara în care mama a avut ochii verzi“ şi „Grădina de sticlă“  FOTO: Eva Elena

Tatiana Ţîbuleac (41 de ani) îşi aminteşte că, în copilărie şi în adolescenţă, tatăl ei o îndemna să-i citească pe scriitorii români. Pe vremea comunismului nu vorbea doar limba rusă, ci şi moldoveneasca, acceptată, în democraţie, drept limbă română.

Când a vizitat prima dată Bucureştiul, în ’98, pe Tatiana Ţîbuleac au impresionat-o străzile late şi prăjiturile cu cremă de la o cafenea din centrul oraşului. „Am observat şi că lumea fuma pe stradă, ceea ce în Moldova nu se întâmpla“, ţine ea minte. „Iar femeile erau slabe şi elegante, în comparaţie cu moldovencele, care erau mai grăsuţe şi îmbrăcate mai bogat“. Până în acel an, îşi făcuse păreri despre România după excursia unui grup de elevi bucureşteni la Chişinău, în ’88. A invitat-o acasă pe o elevă şi fata s-a minunat de mâncărurile de pe masă. Acolo, spre deosebire de România, spune ea, oamenii nu stăteau la cozi ca să cumpere alimente. Dar să ne întoarcem la prezent: Tatiana Ţîbuleac locuieşte acum la Paris, unde şi-a scris primele două romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi“ – despre despărţirea unui tânăr de mama lui bolnavă de cancer –, şi „Grădina de sticlă“ – despre viaţa unei orfane într-un Chişinău care încearcă să se desprindă de comunism. Cărţile au trecut mai multe graniţe, iar anul ăsta au luat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

  

„Weekend Adevărul“: Bunicii tăi au locuit într-un sat din aproapierea Chişinăului, unde ai petrecut şi tu mult timp. Cum arăta satul atunci şi cum e astăzi?  

Tatiana Ţîbuleac: Acum satul e gol. Am fost de curând în Moldova, am trecut şi pe acolo, unde mi-am văzut vreo doi prieteni din copilărie. Cei mai mulţi sunt în alte oraşe europene. Satul mi s-a părut trist, poate pentru că acolo locuiesc alţi copii, care nu sunt prietenii mei. Pe vremuri era un sat colorat, în care se întâmplau lucruri, oamenii trăiau separat, dar şi împreună. În familia bunicilor mei a existat întotdeauna o mare agitaţie: bunicul făcea vin bun şi lumea venea des la noi în curte. Am crescut în muşuroiul ăsta de oameni care povesteau. Merg rar acolo şi lucrurile de care îmi amintesc aproape au dispărut. Pentru mine, satul rămăsese cel de atunci, dar realitatea este alta; nici grădinile nu mi-au mai părut la fel când am fost, ceea ce m-a mirat. Erau pustii. Chiar dacă era toamnă, cel mai frumos anotimp la sat, lumea nu-şi mai lucra pământul. Oamenii erau pesimişti; înainte vorbeau despre viitor, iar acum vorbesc despre trecut. Apelează des la nostalgie. Dar poate că îşi spune cuvântul şi faptul că eu nu mai am 8 ani. De la Chişinău, cu maşina, ajung în 40 de minute. E în continuare satul în care am crescut – în nordul republicii, la graniţa cu Ucraina, de unde e tata, ajungeam mai rar. În Moldova, viaţa mea s-a împărţit întotdeauna între oraş şi sat. 

Cum te simţeai când plecai de la oraş la sat?

Atunci mă simţeam de acolo, de la sat, chiar dacă am locuit la oraş. Chişinăul a fost mereu pe locul doi, chiar dacă aveam şcoala şi curtea de blocuri, care, mai târziu, am înţeles cât de mult m-au influenţat. Dar, când eram mică, interesul meu era la sat, pentru că aveam bunicii, copacii şi animalele. Exista o libertate pe care oraşul ţi-o dădea mai puţin. Nu puteai să stai în copaci toată ziua, să te duci pe dealuri sau la iaz. În oraş, troleibuzele şi autobuzele, de exemplu, erau mai puţin interesante, probabil din cauză că eu crescusem în apropierea lor. Pentru că eram singura nepoată, bunica mă lăsa să fac orice voiam, nu existau reguli, ceea ce mă atrăgea. Abia aşteptam ziua de vineri: la amiază, după şcoală, mergeam la bunica, iar luni, când mă întorceam, aveam o faţă posacă, pentru că reveneam la teme – la matematică, pe care o uram – şi la uniformă. 

Aceleaşi cuvinte,  o altă limbă

În anii ’80 vorbeaţi şi limba română în şcoală?

Limba română, adică limba moldovenească. Am făcut parte din generaţia care a prins trecerea de la moldovenească la română; aceleaşi cuvinte au devenit o altă limbă. 

Am aflat din alte interviuri că ştiai limba română de mică. 

Da, am învăţat grafia latină şi alfabetul datorită tatălui meu, care a ţinut mult ca eu să le cunosc. Avea multe cărţi cu grafie latină, aduse din Leningrad, unde se găseau mai uşor decât în Moldova. Dar în curte am vorbit mereu limba rusă. Dacă nu o vorbeai, nu prea te înţelegeai cu ceilalţi copii. 

tatiana

În braţele mamei  FOTO: Arhiva Tatiana Ţîbuleac

Cum vă raportaţi la România, tu şi familia, spre sfârşitul anilor ’80?

Tatăl meu a avut întotdeauna o legătură importantă cu România, pentru că a fost patria lui. A visat mereu ca Moldova şi România să se unească. Ziua Podului de Flori (n.r. – 6 mai 1990) a fost emoţionantă pentru el. Am participat şi eu. Un băiat simpatic din România, brunet, cu ochi mari, mi-a adus o carte cu basme de Petre Ispirescu. Atunci am purtat fundă în păr şi cele mai frumoase haine. Îmi amintesc bine ziua aia: băiatul m-a întrebat ce învăţam la şcoală, am şi mâncat; părinţii lui au venit cu pandişpan, noi cu pârjoale. Prima impresie despre România, pe viu, a fost când a venit la noi în şcoală o clasă de copii din România, de la Bucureşti, prin ’88 sau ’89, când s-a deschis graniţa. Am scris şi un text despre asta pe blogul meu cu mult timp în urmă, un blog care nu mai există. Roxana, o fată mică şi slabă, deşi era iarnă şi frig, n-avea palton. Mamei i-a plăcut imediat de ea, pentru că era cuminte şi nu-i răspundea aşa cum făceam eu, care eram alintată, şi i-a cumpărat un palton. Roxana adusese o coptură care în Moldova nu se făcea. Mama, femeie de la ţară, avea găini în congelator şi multe ouă în frigider. Nu eram doar noi îndestulaţi, ci toată lumea, pentru că nu trebuia să stăm la cozi pentru mâncare. Roxanei i-a venit greu să creadă că aşezam atâta mâncare pe masă. Apoi, de la ea am aflat că fetele din România ţineau un oracol. Chiar venise cu al ei şi m-a rugat să completez; m-am gândit câteva zile ce să răspund la întrebările: „Ce băiat iubeşti?“, „Pe unde îţi place să te plimbi?“. Ei, în schimb, i se părea straniu că un elev poate trece pe lângă un profesor fără să-l salute, ceea ce la noi se mai întâmpla. Sau vedea pe stradă lucruri precum blănurile, care i se păreau luxoase. Îmi aduc aminte că mi-a văzut căciula din blană de iepure şi nu înţelegea cum, fiind atât de scumpă, are voie să o poarte o fată de 9 ani. Ne-am împrietenit, dar eu scriu greu scrisori, probabil că şi ea. 

„În familie, Gorbaciov  a fost apreciat“

În acea perioadă erau multe schimbări pe plan politic şi social în Europa de Est, deci şi în Republica Moldova. 

Au fost multe schimbări, generaţia mea nu a avut stabilitate şi nouă ni se părea normal să fie aşa. În cazul mamei, totul a fost clar: deveneai pionier, mergeai sau nu la facultate... În cazul meu, s-a schimbat sistemul de notare în şcoli, s-a schimbat limba. Eu şi colegii am fost mândri să fim pionieri în primii ani, după care am renunţat la cravată:  în semn de rebeliune, chiar o lăsam prin tomberoane şi demonstram că nu ne pasă. Veneam cu alte haine la şcoală şi nu cu acea uniformă maro cu şorţuleţ. Făceam ceva ce ar fi fost imposibil cu patru ani mai devreme. După aceea, s-au deschis graniţele şi au început să plece mulţi colegi de-ai mei în România. Era însă o deschidere care ne ajuta să fim curajoşi. Dintre colegii de şcoală, unii au făcut afaceri de tip nou, au făcut lucrurile altfel în domeniile lor. 

Şi azi consider că Mihail Gorbaciov a fost un mare noroc pentru acel spaţiu, nu cred că am fi ajuns la independenţă fără el. 

Cine era Mihail Gorbaciov pentru tine, în copilărie?

La noi în familie, Gorbaciov a fost apreciat, consideram că perestroika era binevenită. Nu gândeau toţi vecinii din curte ca noi; am scris şi în „Grădina de sticlă“. Întotdeauna erau discuţii despre asta cu alte familii, pentru că părerile erau împărţite: că ne va duce într-un loc în care vom regreta sau că ne va scoate la suprafaţă. În carte am spus că au avut dreptate toţi, pentru că s-au prăbuşit multe lucruri şi asta ne-a afectat. În acelaşi timp, am obţinut democraţia. Pentru tata, perestroika însemna revenirea limbii române, ceea ce îl bucura nespus. Într-adevăr, după perestroikă, oamenii care aveau cărţi cu grafie latină nu mai trebuiau să le ascundă, se vorbea despre limba română. Pe plan politic existau divergenţe între ruşi şi români, dar nu mai trebuia să zici că eşti moldovean ca să obţii un job, puteai să spui că eşti român. Acei ani de renaştere au însemnat mult pentru limba română şi pentru demnitatea oamenilor care s-au considerat români, însă nu au putut să spună asta până atunci. Îmi aduc aminte prima zi când am adus la şcoală o carte cu grafie latină – am descris episodul şi în carte: când Greta vine cu o carte într-o grafie care seamănă cu alfabetul englez şi cel francez. Este adevărat că nu toţi copiii aveau acasă astfel de cărţi. Când am luat-o la şcoală, copiii au fost foarte curioşi, nu înţelegeau ce e cu limba asta, de ce se scrie ca în franceză, dar, la citire, se aud cuvinte cunoscute. Iar glasnost (n.r. – transparenţă, în rusă), chiar dacă a adus şi altele pe parcurs, a determinat oamenii, în sfârşit, să vorbească. Şi azi consider că Mihail Gorbaciov a fost un mare noroc pentru acel spaţiu, nu cred că am fi ajuns la independenţă fără el. 

Unii locuitori ai României şi ai Republicii Moldova încă îşi doresc să vadă cele două ţări unite. Ai crezut sau crezi că e necesar un astfel de pas? 

Părerea mea s-a schimbat pe parcursul anilor. La început, eram o uinionistă înflăcărată, după care mi-a mai trecut. Dezamăgirile legate de politica din Moldova şi din România şi-au spus cuvântul. Cred că e important că vorbim aceeaşi limbă, dar o unire în condiţiile de azi este mai dificilă. Mulţi oameni, chiar dacă înţeleg că nu se poate întâmpla, au portiţa asta în inimă, adică îşi doresc unirea. M-aş bucura dacă am fi împreună, dar nu pot să spun cum ar trebui înfăptuită, atât timp cât pe ambele maluri oamenii au reţineri. 

Bucureştiul din 1998, „o primă Europă“

Când ai ajuns prima dată în România?   

Când aveam vreo 14 ani. Uniunea Scriitorilor din Moldova a organizat o excursie şi am mers cu mama. Trebuia să ajungem la Bucureşti, dar şoferul s-a răzgândit pe drum sau s-a gândit că va consuma prea multă motorină – ne-a dus la Iaşi, Huşi, Brăila şi „Suşeava“, cum a pronunţat el. Nu vedeam o mare diferenţă între satele noastre şi locurile unde am mers, până am intrat într-un restaurant unde ni s-a servit ciorbă de burtă. Nimeni din delegaţia asta a noastră de 50 de persoane n-a vrut să mânâce. Toţi credeam că ne-au dat o mâncare proastă. Cum adică

tatiana

ciorbă de burtă? Unde-i carnea? Ne ziceau că e foarte bună şi noi le răspundeam să ne dea mâncare, nu resturi. Ţin minte că mă străduiam să vorbesc cu „ce“, pentru că ni se spusese că acolo oamenii nu folosesc „şe“ şi „ci“ ca în Moldova. Dar chelnerul vorbea ca noi, ca în Moldova! La Bucureşti am fost abia când am început să lucrez la ProTV, în 1998, pentru că urma să fiu prezentatoare. Am trăit experienţe hazlii din cauza „L“-ului meu rusesc, pe care l-am păstrat până azi. Bucureştiul acela a fost o primă Europă, am mâncat o prăjitură cu cremă la o cafenea care abia se deschisese în buricul târgului, am observat şi că multă lume fuma pe stradă, ceea ce în Moldova nu se întâmpla. Iar femeile erau slabe şi elegante, în comparaţie cu moldovencele, care erau mai grăsuţe şi îmbrăcate mai bogat. Mi-au plăcut străzile mari – Chişinăul are străzi mai mici. Mă gândeam că aşa e în Europa: totul e mare şi sunt prăjituri cu multă cremă. Mi se părea că trebuia să am întotdeauna grijă ce spun şi cum merg. După acea primă vizită nu am ajuns prea curând la Bucureşti.                     

                                                  

                                                                                     FOTO: Natalia Rusu

Ai fost în ultimii ani?

Da, după ce a apărut „Vara în care mama a avut ochii verzi“, am primit diverse invitaţii. Avem şi prieteni, mai aducem copiii acolo. 

Entuziasmată  de Bacovia

Ce fel de literatură preferai în adolescenţă?

Citeam multă literatură rusă. Cred că relaţia mea dificilă cu limba rusă şi ura faţă de ea se trag de acolo. Am descoperit mai târziu limba română. Chiar dacă acasă citeam cărţi în română, îmi venea mai uşor să găsesc lucruri faine în literatura rusă. „Mumu“ de Turgheniev a fost prima carte la care am plâns. Îmi plac câinii şi aş reveni la cartea asta. I-am mai apreciat pe Gogol şi Cehov. Pentru Dostoievski cred că trebuie, totuşi, să ai o vârstă ca să-l înţelegi; când l-am citit la facultate, nu prea l-am înţeles şi am revenit peste ani. Apoi, a apărut Nabokov: „Lolita“ lui a fost demenţială şi a însemnat o mare libertate, am avut o bucurie pură de a citi şi mi-a părut rău că s-a terminat cartea. Ca să nu vorbesc doar despre ruşi... l-am citit şi pe Nichita Stănescu, care a fost un deschizător al limbii române. Pentru tata, Eminescu era important. M-a obligat să învăţ „Luceafărul“, dar nu s-a lipit de mine. Poate era prea devreme. Bacovia, în schimb, mi-a plăcut enorm, iar asta putea deja să prevestească ceva din scrisul meu. E şi azi unul dintre scriitorii mei preferaţi. În copilărie, poveştile lui Spiridon Vanghele îmi plăceau cel mai mult. Îl citeam şi pe Grigore Vieru. Nu vreau să încep acum o dezbatere: dacă e un scriitor care rămâne în vigoare peste ani... Cred că trebuie privit în context. Pentru mine, el a însemnat singura românitate. Fără el, probabil că limba noastră moldovenească de atunci ar fi fost şi mai săracă. 

Există oameni care ştiu precis cum trebuie să se redacteze o carte şi cât timp trebuie să treacă între volume. Eu cred în ritmul personal, e important să ai ceva de spus, iar scrisul poate dura şi cinci ani, şi cinci luni. Unele cărţi au fost terminate repede şi sunt excelente, altele au fost ţinute zece ani şi sunt proaste.

Pentru că l-ai pomenit pe Bacovia şi ai subliniat că ţi-a influenţat stilul, o să te întreb: ce părere ai despre faptul că unii cititori şi jurnalişti spun că eşti crudă cu personajele tale?

Cred că am o reputaţie demnă de un psihiatru. Da, mi se spune că sunt cinică şi crudă. Probabil că sunt pe alocuri. Când scriu, nu-mi pun întrebarea: cum va fi considerat scriitorul? Cine vrea să facă delimitarea între om şi scriitor o face. Sunt convinsă că mulţi oameni vor crede în continuare că orice aş scrie este despre mine. Deja m-am împăcat cu asta. La început mă şifonam când vedeam valul de interes amestecat cu lucruri care nu mă reprezintă neapărat. 

Oare de unde vine nevoia unor cititori de-al căuta pe autor printre personajele cărţii?

Din curiozitate probabil, care apare după ce ai citit o carte care a rămas cu tine, fie că ţi-a plăcut sau nu. E firesc

tatiana

să vrei să ştii cine şi de ce a scris-o. Uneori, biografia autorului continuă într-o carte, dar alteori, nu. Pe mine nu m-a interesat niciodată cine este scriitorul, m-a interesat cartea. Sau mi-am dorit să-l cunosc abia după lectură. Când citesc, nu încep niciodată cu recomandarea de pe coperta a patra sau cu prefaţa – în Uniunea Sovietică, altcineva îţi rumega fiecare alineat şi înţelegeai că nu ai dreptul să simţi ceva anume, pentru că acolo era scris deja cum trebuie să simţi.                

                                                 FOTO: Ana Popenco

Au existat reacţii mai puţin obişnuite din partea unora dintre cei care ţi-au citit volumele? 

După ce am publicat „Grădina de sticlă“, cineva m-a blocat pe Facebook. Cineva a întors cartea la librărie, altcineva mi-a trimis o scrisoare emoţionantă. Au fost reacţii diferite. Cred că ambele cărţi şi-au găsit cititorii şi nu sunt neapărat aceiaşi. S-au împărţit în două tabere: pentru unii, „Grădina de sticlă“ e cartea cea mai bună, pentru alţii, „Vara în care mama a avut ochii verzi“. M-ar întrista să ştiu că cei care au citit prima mea carte o să citească totul cu aceeaşi intensitate. E vorba despre cărţi şi stări diferite. Asta a fost intenţia mea: să nu scriu „Vara“ încă o dată. Le sunt recunoscătoare celor care îmi trimit mesaje, încerc să le răspund, deşi sunt multe. 

Ce se întâmpla în viaţa ta când construiai „Vara în care mama a avut ochii verzi“? 

Devenisem şi eu mamă, căutam răspunsuri la nişte întrebări care mă măcinau încă din copilărie. Începusem să am temeri, dar la toate astea m-am gândit după ce a apărut cartea. Când am scris-o, am avut bucuria de a spune o poveste care a mers aproape singură. Lucrurile au stat cu totul altfel la „Grădina de sticlă“, am scris-o aproape într-un an. Poate părea destul de repede după prima carte. Există oameni care ştiu precis cum trebuie să se redacteze o carte şi cât timp trebuie să treacă între volume. Eu cred în ritmul personal, e important să ai ceva de spus, iar scrisul poate dura şi cinci ani, şi cinci luni. Unele cărţi au fost terminate repede şi sunt excelente, altele au fost ţinute zece ani şi sunt proaste. Starea e mai importantă decât ritmul, locul sau muza pe care o aştepţi. Şi care nu vine. Eşti singur când scrii. 

„Mai bine de un an n-am scris nici măcar un rând“

Imagine indisponibilă

FOTO: Arhiva Tatiana Ţîbuleac

Când a venit momentul să mergi la facultate, ai ales jurnalismul pentru că tatăl tău avea această profesie? 

Cred că explicaţia e mult mai simplă. Nu-mi plăceau disciplinele reale, am fost întotdeauna slabă la matematică, fizică şi chimie. În plus, îmi plăcea să scriu şi să citesc. Probabil că n-ar trebui să vrei să te faci jurnalist doar pentru că ai note bune la limba română, dar filologia nu m-a atras niciodată. În anul meu, a fost concurenţă mare la Facultatea de Jurnalism, însă am trecut examenele cu bine. Am avut şi bursă. Perioada în care am făcut jurnalism a fost frumoasă; am rămas curioasă şi îmi place în continuare să caut răspunsuri la întrebări.

Cum au fost primele zile pe teren? 

În primele zile am lucrat la ziar, marea mea dragoste, deşi cariera mea s-a desfăşurat în special în televiziune. Mai târziu, când am lucrat pentru Naţiunile Unite, m-am ocupat tot cu televiziunea. Am o fobie de spaţiile deschise şi atunci, la ziar, am găsit un loc în sală, în cel mai întunecos ungher, unde aveam un calculator vechi şi cu taste enorme, care trebuia lovit în spate ca să pornească. E ceea ce caut şi astăzi la un calculator: să fie mare. Nu-mi plac cele mici, foarte performante; trebuie să am această luptă cu device-ul. În acei ani am scris nişte reportaje pe care nici astăzi nu mi-ar fi ruşine să le public. Televiziunea a fost o continuare; apăruse la Chişinău ProTV. Eu şi ceilalţi din echipă eram mândri că aveam maşină şi microfon. Acolo am crescut şi am învăţat încă o meserie, pentru că e diferită de cea de la ziar. 

Cât ai fost jurnalistă presupun că ai cunoscut o mulţime de poveşti de viaţă. 

Am fost reporter social, adică om de poveşti şi am cunoscut realitatea din multe domenii. Cititorii mă întreabă astăzi dacă o poveste e inventată sau e adevărată, ceea ce mă pune de fiecare dată în încurcătură. Ce înseamnă să o inventezi? Dacă mi s-a întâmplat mie sau altcuiva? Sau dacă se întâmplă de obicei? Nu inventez, informaţia există în capul meu şi, în momentul în care creez un personaj, probabil că se activează. Oamenii devin reali poate pentru că i-am întâlnit undeva. Dacă aş scrie despre anul 3015, atunci da, aş inventa, pentru că ar fi o lume pe care n-am văzut-o. Există episoade, în cărţile mele, în care e vorba despre ceva ce am trăit, mai ales în „Grădina de sticlă“, dar sunt şi oameni cu trăsăturile unora pe care i-am văzut sau i-am cunoscut cu zece ani mai devreme. 

tatiana

FOTO: Arhiva Tatiana Ţîbuleac

Distanţa dintre România şi România

Ai povestit, acum ceva timp, că atunci când erai reporter şi editor nu aveai vreme să meştereşti şi ficţiune. Dar crezi că erai suficient de matură? 

Lucrurile s-au schimbat când s-a născut Alexandru şi, într-adevăr, maturitatea şi-a spus cuvântul, dar nu doar asta. Cred că au contat, de asemenea, plecarea din Moldova şi venirea într-un loc nou. Am devenit mai singură, iar în astfel de momente încerci să găseşti nişte căi de comunicare. Scrisul poate fi unul dintre ele. N-aş fi lucrat în Moldova la cărţile astea, pentru că eram prea aproape de tot. Aici (n.r. – la Paris) nu mă simt izolată; mie îmi place să fiu singură, să stau acasă sau în grădină. Copiii sunt centrul vieţii mele. Când nu pot să scriu, nu forţez. Mai bine de un an n-am scris nici măcar un rând şi nu mă gândesc de ce. Simt că nu am ce spune, că e fals să inventez o poveste şi să o pun pe hârtie. Nici nu ştiu dacă va mai ieşi vreo carte. 

Dacă n-ai mai publica nici măcar o carte, ai rămâne mulţumită de cele apărute până acum?

Da. Nu mi-am propus să public un anumit număr de cărţi.

Ce ai aflat despre tine după ce te-ai mutat la Paris? 

Că am nevoie de puţine lucruri pentru fericire. În Moldova aveam ambiţii mai mari decât am aici. Eram mai ocupată. Bucuria de a avea o familie a compensat totul şi atunci a venit şi succesul din cărţi. Când te străduieşti mai puţin, cred că obţii mai multe. 

La Chişinău te duci des?

Nu prea, părinţii mei vin mai des la Paris. Nu ţi-am spus că întotdeauna am ţinut să-mi lansez cărţile întâi la Chişinău. Acolo sunt primii mei cititori. Iubesc Moldova. Am mai auzit critici, întrebarea dacă Moldova şi România nu reprezintă aceeaşi ţară. În cap da, dar pe hartă nu. Dacă aş lansa o carte întâi la Bucureşti, n-ar fi acelaşi lucru. 

Cum a fost când ţi-ai văzut prima carte în librării?

În Moldova a fost firesc. Apoi, când am primit mesaje din România, m-am bucurat foarte mult. Am avut o discuţie cu tata, care zicea că este grozav să mergi în România şi să-ţi vezi cartea în librării, de parcă ai fi acasă. Pentru el a fost cel mai important moment. Premiul de recunoaştere de la „Observatorul cultural“ din România a fost momentul de maximă mândrie pentru el. 

CV

Numele: Tatiana Ţîbuleac

Data şi locul naşterii: 15 octombrie 1978, Chişinău

Studiile şi cariera:

- A absolvit Liceul „Iulia Haşdeu“ din oraşul natal şi a studiat jurnalism la Universitatea de Stat din Moldova. Apoi a muncit o perioadă în presa scrisă, după care, un deceniu, la ProTV Chişinău.

- În 2014, a debutat cu volumul „Fabule moderne“. Cu ani în urmă s-a mutat din Republica Moldova în Franţa şi acolo a scris primele două romane: „Vara în care mama a avut ochii verzi“ (Editura Cartier, 2017) şi „Grădina de sticlă“ (Editura Cartier, 2018). Primul, tradus în franceză şi spaniolă, a obţinut Premiul „Observator cultural“ pentru proză, anul trecut, şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

- În 2019, autoarea a fost distinsă şi cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. 

Locuieşte în: Paris

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite