INTERVIU Vintilă Mihăilescu, antropolog: „În această casă, au crăpat caloriferele trei ierni la rând, în vremea comunismului“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Acasă la Vintilă Mihăilescu e linişte.   Foto: Eduard Enea
Acasă la Vintilă Mihăilescu e linişte.   Foto: Eduard Enea

Vintilă Mihăilescu (64 de ani) a povestit despre revoluţii personale şi sociale, precum şi despre experienţele antropologice privite cu ochi de psiholog. Antropologul şi-a amintit, pentru "Weekend Adevarul", şi de penitenţele îndurate în vremea comunismului.

Vintilă Mihăilescu e tânăr. Merge iute prin casă, ne întreabă dacă vrem ceai, se duce la bucătărie, se întoarce şi se aşază pe scaunul de lemn cu spătar înalt. Apoi, se ridică, căci îi sună telefonul. Veşti proaste. Sprâncenele îi coboară uşor, uşor, la fel şi umerii. Cu capul plecat şi cu mâna în dreptul bărbiei, păşeşte iarăşi spre bucătărie, unde se află soţia. Revine zâmbitor, cu umerii ridicaţi, de data asta, şi îşi ocupă locul pe acelaşi scaun. Poartă ochelari cu lentile kaki, cămaşă înflorată şi pulover. Ca să se liniştească, inspiră şi expiră: „Un’, doi“, după care îşi aprinde o ţigară. „Gata, vorbim“, zice. Şi-am vorbit. Bucureştean neaoş, a crescut în preajma clădirii Muzeului Ţăranului Român  — în edificiul destinat Etnografiei şi Artei Naţionale funcţiona Muzeul Partidului — , pe care a ignorat-o multă vreme, că doar era „un copil cât se poate de normal“. Pe-atunci, în vacanţa de vară, stătea câte o lună pe munte, la cort, împreună cu părinţii şi fratele. Mai târziu, a descoperit antropologia, departe de spaţiul citadin, în sate din judeţul Gorj, unde s-a aciuat ani la rând. Pe Vintilă Mihăilescu, studenţii îl vizitează cu drag de Sărbători, dar nu numai, pentru că are cu ei o relaţie firească, umană, prin care nu încearcă să-i domine. 

Cât de apropiat aţi fost de bunicul dvs., geograful Vintilă M. Mihăilescu?

M-am născut şi am trăit în casă cu el până când a murit. Maică-mea era medic şi era mai mereu plecată, iar tata, tot medic, lucra mult. În anii ’50-’60, eram o familie cu „pete“ — bunicu-miu nu lucra, pentru că era dat afară de peste tot, aşa că cel mai mult timp îl petreceam cu el. Deşi era o perioadă grea, era un om de-o tonicitate extraordinară şi-am rămas de la el cu această atitudine faţă de viaţă. Sună patetic, dar viaţa există şi trebuie să ai o poziţie oarecare. 

Şi visaţi pe-atunci să exploraţi, să ajungeţi geograf?

Nu s-a pus niciodată problema. Asta a fost un fel de tradiţie: fiecare nouă generaţie a jurat că nu face ce-au făcut părinţii. Taică-miu a devenit doctor, deci şi eu trebuia să mă fac doctor, dar bineînţeles că mi-am găsit altceva. Bunicu-miu trebuia să se facă filolog, dar şi-a ales altă profesie. 

A fost intenţionată detaşarea de medicină?

Nu, n-au existat presiuni din partea familiei, doar sugestii. 

Părinţii şi bunicii vă povesteau ce s-a întâmplat în ţară înainte de instaurarea regimului comunist? 

Nu-mi amintesc de relatări istorice. Referinţele erau mai mult anecdotice şi, câteodată, erau anecdote cu tâlc. N-a fost un obiect de memorie, de amintire; au evitat subiectul de sine stătător.

Vă amintiţi vreo anecdotă?

Cele mai multe erau scene de familie de pe munte, pentru că mersul pe munte era un ritual. Sau mici relatări în jurul unei formule a bunicului, pe care am înţeles-o mult mai târziu: „Oare ce bine i-oi fi făcut eu omului ăstuia, de mă urăşte atâta?“. I se întâmplau tot felul de lucruri şi îşi aducea aminte de episoade dinaintea comunismului. A fost un fel de ministru adjunct în Ministerul Educaţiei, după Armand Călinescu şi mulţi, fără să dau nume, că nu e cazul, simţind schimbarea, cereau să le accepte demisia, ca să pozeze după aceea în victime ale regimului. Unii dintre ei, academicieni şi oameni importanţi, au ţinut minte episodul ăsta şi n-ar fi vrut să se afle, motiv pentru care l-au cam persecutat pe bunicu-miu. 

Cine vă obişnuise cu muntele?

Mama îşi găsea maternităţi prin sate, căuta locuri izolate, cu oameni drăguţi. Stăteam câte o lună şi pentru noi, asta era lumea adevărată. În plus, ea primea salariu dublu, că munca era în slujba poporului. 

Aţi locuit la bloc, în cartierul Buzeşti, aproape de Piaţa Victoriei. 

 Da, în singurul bloc din zona aia, aproape de Hala Matache şi Piaţa Victoriei. Strada se chema Munţii Tatra, deci eram pe munte.

Nu tânjeaţi după o curte ca a celorlalţi copii?

Nu mă gândeam la asta, pentru că îmi era foarte bine aşa. Aveam chiar lângă bloc, pe colţul dintre strada noastră, Munţii Tatra şi Titulescu, unde acum sunt blocurile comuniste, un parc mare. Era maidanul nostru, locul de joacă pentru tot cartierul. În centru se afla un dud uriaş, în jurul căruia se întâmpla tot. 

Tăiatul porcului, nu prea era treabă de femeie, dar bărbaţii Mihăileşti, fiind intelectuali, nu se ocupau de aşa ceva. Am tăiat odată porcul în bloc. Ăla alerga, maică-mea, cu cuţitul după el, dar porcul, nimic. Drept care, a venit soluţia medicală: l-a anesteziat cu clorofom.

Preferaţi jocurile colective sau individuale?

Mai degrabă, era un fel de joacă decât joc; cu o imaginaţie excesivă. De exemplu, îmi aduc aminte că, împreună cu un coleg, descoperisem prin parc o groapă care ducea într-un tunel. Ne închipuiam că făcea legătura cu Giurgiu şi că mergeau camioane pe acolo. Stăteam în dud, de unde notam cine intră şi cine iese. Nu ieşea nimeni, bineînţeles. În jurul acestor fabulaţii mi-am petrecut multă vreme. Nu prea mă jucam de unul singur, că ar fi fost trist. Preferam acest gen de joacă, decât  jocurile organizate, iar cele pe care le inventam eu n-aveau nicio legătură cu jocurile copilăriei. Erau unele noi. 

Aţi tot scris despre cultura porcului. Când eraţi copil, mâncaţi carne de porc de Sărbători?

Eram cât se poate de români. Cum să vină Crăciunul şi să nu ai porc? La bloc, în Bucureşti, era mai greu să faci rost, dar aducea mama de pe la Călăraşi, pe unde mai avea paciente. Tăiatul porcului, nu prea era treabă de femeie, dar bărbaţii Mihăileşti, fiind intelectuali, nu se ocupau de aşa ceva. Am tăiat odată porcul în bloc. Ăla alerga, maică-mea, cu cuţitul după el, dar porcul, nimic. Drept care, a venit soluţia medicală: l-a anesteziat cu clorofom. Şi porcul a murit fericit, cu lăbuţele în sus. 

Eraţi bun la învăţătură?

Eram. Pentru tot copilul, era o dorinţă fundamentală să devină pionier. Ceea ce asociem noi acum cu îndoctrinarea, nu exista la nivelul ăla. Ştiai că numai şefa clasei, fata cea mai silitoare, e pionieră şi voiai să fii şi tu bun la învăţătură ca ea. Era o chestie de orgoliu, de mândrie. 

vintila

Vintilă Mihăilescu rememorează drumeţiile montane.  Foto: Eduard Enea

Aţi spus într-un interviu că la Liceul „Petru Groza“ aţi învăţat alături de copiii nomenclaturii. 

Eram arondaţi la şcolile de cartier şi la Liceul „Petru Groza“ mergeam cei care stăteam mai spre Primăverii, mai spre Arcul de Triumf, deci, teritorial, nomenclatura. 

Dar eraţi apropiat de unii dintre colegi?

La momentul respectiv, erau colegii din stânga, colegii din dreapta, fetele mai drăguţe şi fetele mai puţin drăguţe. De-abia la întâlnirea de 40 de ani am început să realizez biografiile lor. Într-a IX-a şi-a X-a, eu făceam piese de teatru şi plecam des de la ore, pentru repetiţii. Deci, relaţii colegiale au fost mai mult cu cei care făceau spectacole. 

Cum a fost prima ieşire în Occident?

Prima dată am fost în Cehoslovacia. Eu şi frate-miu eram destul de mici — eu aveam vreo nouă ani — şi ne gândeam că în străinătate e altceva. Mergem dincolo de capătul lumii. Când am intrat în Ungaria, ne-am dezumflat total: copacii erau la fel. Ăsta a fost primul şoc. 

În armată, stăteaţi uneori în toaleta garnizoanei şi vă gândeaţi la decentrarea interpersonală. Îmi povestiţi?

Decentrarea interpersonală e un proces psihologic prin care trecem cu toţii, într-o anumită măsură. Înseamnă să descoperi punctul de vedere al celuilalt şi să poţi să gândeşti şi să accepţi ce e în capul altcuiva. Pentru mine, e echivalentul maturităţii psihice. Dacă rămâi în punctul tău, cazi în animalitate. Cam asta a fost obsesia mea din facultate, iar WC-ul era un loc de repaus, unde puteai să tragi o ţigară şi să te gândeşti. Când mă uitam pe fereastra care dădea spre blocurile de vizavi, din libertate, aveam tot felul de tentaţii voyeurist-psihologice. Oare ce se întâmplă dincolo de feresetrele alea? Ce fac oamenii acolo? 

Aţi găsit răspunsul la întrebarea de ce nu se înţeleg oamenii şi, totuşi, se înţeleg?

Întrebarea e foarte serioasă şi perenă. Când vom găsi răspunsul, cred că n-o să mai fim oameni. 

Până la urmă, v-aţi despărţit de comunism, adică de tinereţe, aşa cum v-aţi dorit? 

Sunt moduri şi moduri de-a te despărţi, adică poţi să te desparţi ranchiunos sau depresiv sau poţi să te desparţi pentru a merge mai departe, fără ură. Poţi să faci această despărţire fără să te negi, fără să faci din propria viaţă o paranteză, o ratare. Întâi şi întâi, asta e total neînţelept, pentru că viaţa e una şi e cam scurtă. Dacă puneam în paranteză primii 40 de ani, pe ideea că „asta n-a fost viaţă“, nu ştiu cu ce aş mai fi rămas. Chiar şi în perioadele cele mai cumplite, omul îşi găseşte bucurii de viaţă, iar generaţia mea a avut extraordinarul noroc să trăiască, printre altele, cea mai lungă perioadă de pace şi să se nască cât de cât conştientă de sine, după teroarea anilor ’50. M-am născut în ’51, iar ând am început să casc ochii, prin ’57-’58, deja existau semnele dezgheţului. 

Poate că unii oameni regretă mai degrabă tinereţea?

Sunt două lucruri care merg împreună şi pe care oamenii nu le dezbat analitic, că nu fac epistemologia vieţii lor, ci o trăiesc. Pe de o parte, au o nostalgie firească şi umană pentru copilărie şi tinereţe, pentru că atunci puteau să facă nişte lucruri care acum nu le mai sunt la îndemână. Sunt sentimente fireşti şi individuale, care n-au absolut nicio legătură cu ideologia. Pe de altă parte, această categorie de vârstă, adică pensionarul, nu are numai o nostalgie faţă de trecut, ci şi o critică faţă de prezent. Aceşti oameni, astăzi în vârstă, s-au trezit marginalizaţi după 40 de ani de muncă. Dacă ai răbdare să vorbeşti cu ei mai mult de o frază, următoarele sunt mult mai critice şi mai nuanţate, faţă de prima: „Era mult mai bine atunci“. Ştia ce o să se întâmple ziua următoare, deci e un calcul pur şi simplu economic şi legat de calitatea vieţii.

vintila

Narghileaua, dintr-o perspectivă antropologică. Foto: Arhiva Adevărul

Ce-aţi făcut la Revoluţie?

Am fost foarte activ. Fratele meu, care era în Elveţia atunci, era şi el activ în grupul Helsinki şi dăduse adresa şi telefonul meu unor jurnalişti din Germania. Stăteam sub masă, la adăpost, că se trăgea, şi făceam transmisiuni directe. În Germania, eram cunoscut drept ăla care povestea Revoluţia Română. Am adus neamurile în casă, le-am baricadat şi eram cocoşul care apăra pe toată lumea. Sunt autoironic, dar atunci eram speriat. De Crăciun, m-am dus cu un kalaşnikov să apăr Sectorul 2; chiar îmi luasem adio de la familie. 

Kalaşnikov?

Nu ştiu sigur, era o puşcă mare, care nici nu cred că avea muniţie, dar era impresionantă.

Aţi avut jurnalişti prin preajmă?

Cele mai interesante interacţiuni au fost cu jurnaliştii Occidentali, mulţi dintre ei profesionişti, care făcuseră războaiele din Asia. Aveau cu totul alte experienţe. M-am enervat atunci pe o nemţoaică care mi-a explicat că morţii de la Timişoara sunt un „fake“ şi că totul fusese montat. Văzând la viaţa ei multe gropi comune şi mulţi morţi împuşcaţi, îşi dăduse seama de nişte lucruri. Am fost tare jignit. Adică oamenii mureau şi ea îmi spunea că e o lovitură de stat? Am dat-o afară din casă, dar peste câteva luni i-am cerut scuze în scris.  

Ce a urmat după decembrie ’89?

Am fost vicepreşedintele CFSN (n.r - Consiliul Frontului Salvării Naţionale) pe Bucureşti pentru jumătate de zi. Mi s-a dat această funcţie cam de pe la 23.00 şi, când am intrat în primăria Bucureştiului şi-am văzut ce e acolo, m-am răzgândit. La ce îmbârligătură era, nu trebuia să fii clarvăzător ca să îţi dai seama că nu era o echipă de oameni responsabili, care se gândesc la soarta ţării şi au strategii. Am aşteptat până la şase dimineaţa să vină preşedintele, Sorin Botnaru, un fost coleg sociolog, prin care ajunsesem în funcţie, şi i-am spus: „Pe mine te rog să nu contezi“. Apoi, am organizat chiar în ianuarie prima venire oficială a unei delegaţii a Parlamentului Elveţian. A fost o întâlnire informală, care a ieşit bine. La rândul lor, elveţienii au invitat o misiune a Bucureştiului, primul oraş democratic, şi tot eu a trebuit să mă ocup. Aşa am organizat prima delegaţie a Bucureştiului liber, în frunte cu primarul şi cu tinerii revoluţionari, care, după prima zi, se întrebau unde pot să joace un fotbal. Elveţienii ne-au primit la Geneva, în salonul de protocol: covor roşu, şampanie, discursuri emoţionante la radio. O perioadă, am avut multe ieşiri, aproape săptămânal: colocvii, întâlniri de construire a noii Europe, până când m-am enervat tare pe nişte domni de la Bruxelles şi-atunci s-a dovedit că nu sunt un om de nădejde pentru liberalismul de piaţă, aşa că am rămas în zona academică. 

Aţi regretat?

Doamne fereşte, niciodată. 

   

Cum a fost tranziţia de la comunsim la democraţie?

 La nivelul vieţii cotidiene, a fost o schimbare uriaşă pe multe planuri. Fiecare dintre noi trebuia să se poziţioneze într-un context total nou. În Institutul de Cercetare, unde eram toţi cam la acelaşi nivel intelectual şi profesional, salariile fiind aproape la fel, în vreo doi ani, se formaseră deja două lumi. Unii au rămas în institut, fără să-şi schimbe activitatea, şi erau chiar foarte buni. Alţii s-au aventurat, au încercat altceva. De fapt, schimbarea a fost de la o lume închisă la o lume deschisă. În cazul ăsta, apropo de cartea „Apologia pârleazului“, ai curajul să sari pârleazul şi să vezi ce-i dincolo sau spui: „Dom’le, mai aştept, că dincolo nu ştiu dac-o fi bine“. Cei care au mai aşteptat, cred că aşteaptă şi astăzi, iar cei care l-au sărit, au reuşit ceva sau nu. 

L-aţi sărit?

Din prima zi, pentru că eram într-un context în care am fost solicitat, dar şi pentru că imaginaţia mea tot sărea pârleazul de când eram mic. 

Aţi folosit într-un articol sintagma „societate imatură“. 

Când vorbeam despre societatea imatură, aveam în vedere „infantilismul“ din timpul comunismului. După părerea mea, unul din păcatele comunismului, ca să nu spun crime, că sună prea dramatic, este aceea de a fi infantilizat o întreagă societate. Metafora cu părinţii este foarte clară: eşti copil mic, stai acolo, învaţă la şcoală, că de restul ne ocupăm noi. Nu trebuie nici responsabilitate prea mare, nici iniţiativă. Responsabilitatea a fost delegată spre un stat paternalist, care se ocupa de toate. Când statul acela a dispărut, am trecut la un stat minimalist de tip liberal, care nu se mai amestecă în treburile private. Urmează întrebarea: „Cum îmi iau soarta în mâini?“. Şi aici apare lipsa de maturitate în căutarea şi alegerea soluţiilor. De multe ori, soluţiile sunt recuperative: n-am mâncat niciodată icre negre, deci vreau să mănânc până leşin. Sau: n-am putut să merg la biserică atunci când eram membru de partid, aşa că acum stau numai acolo.  

Aţi vrut să recuperaţi ceva?

Nu, tocmai pentru că n-am avut niciodată sentimentul că lipseşte ceva. În această casă, au crăpat caloriferele trei ierni la rând şi evident că nu era plăcut. Ca să pot să lucrez, îmi puneam şuba pe mine şi ciorapii de lână în mână. Mă amuzam pe chestia asta; combinam ciorapii ca să nu fie de aceeaşi culoare. Făceam tot felul de prostioare care să mă ajute să uit cât e de neplăcut. Neacumulând frustrări, n-am simţit nici nevoia să le supracompensez apoi. 

vintila

Cu studenţii, la Sfântu Gheorghe, în 2003.   Foto: Arhiva personală

În prezent, suntem o societate individualistă?

Dacă luăm în serios ce înseamnă individualism, nu există o societate individualistă fără ideea de individ. Nu găseşti aşa ceva într-o societate ţărănească, deci, cu moştenirea noastră, e foarte greu să devii astfel. În plus, individualismul este rezultatul unui proces de secole, cum e în cazul Occidentului. Dar, după ’90, noi am recuperat totul într-un ritm foarte alert şi cred că avem de a face cu ceea ce-mi place să numesc „individualism asistat“. Ce înseamnă asta? Un individualism aspiraţional: aş vrea să fac, să fiu eu însumi, dar n-aş renunţa nici la plasa de siguranţă. Dacă se poate să fiu individualist, dar să rămân la părinţi, să aibă puţin grijă de mine, e foarte bine. 

 

„Aveam dosar“

După absolvirea Facultăţii de Psihologie, aţi avut voie să profesaţi?

Niciodată, pentru că am avut şi eu dosar. N-am putut să intru în învăţământ, nici să mă înscriu la doctorat. Am avut mare noroc că m-au acceptat în cercetare. 

Aţi lucrat o perioadă la Institutul de Gerontologie şi Geriatrie.

Am avut repartiţie la secţia de gerontologie socială (n.r - ramură a biologiei care studiază problemele sociale ale persoanelor în vârstă), abia înfiinţat. Eram cam toţi tineri şi începuserăm să facem jocuri colective, ceva mai intelectuale; aveam şi o revistă internă. Am devenit tot mai critici, ne-am ales şeful la U.T.C. şi ne-am luptat cu P.C.R.-ul. Ni s-a explicat că nu e cazul. Cum eram capul răutăţilor, am fost promovat. Adică mi s-a spus că s-a înfiinţat un laborator de geropsihologie şi că voi fi şeful. A doua zi, m-am dus să-l iau în primire, dar încă nu era gata. Am stat o zi, două, nouă, după care mi-am dat seama că nu o să existe niciodată. Am întrebat unde trebuie să mă mut şi mi s-a zis: „Eşti liber, poţi să alegi ce vrei“. Apoi, am găsit de lucru la o fabrică.

După fabrică, aţi ajuns la Laboratorul de Antropologie. 

Da, în 1978. Eram obişnuit cu întreprinderile de stat şi l-am întrebat pe şef ce trebuie să fac. Spre uimirea mea, profesorul Săhleanu mi-a dat un an de zile să mă gândesc la o temă de cercetare. N-am stat degeaba atât, dar mi-au trebuit vreo două săptămâni să mă lămuresc dacă vorbea serios sau făcea mişto de mine. Nici nu ştiam cum să utilizez libertatea de a alege ce vreau să fac. 

Din diurnă nu prea aveai cum să supravieţuieşti, aşa că o completam cu bilete. Adică unul ţinea de şase, iar alt intelectual, ruşinat, căuta în coşul de gunoi bilete de rată pe distanţe mai mari, că erau mai scumpe. Şi astea se decontau. 

Cum aţi continuat?

Mi-am ales antropologia jocului, temă la care am lucrat singur trei ani, după care am început să îi molipsesc pe colegi şi să revin la ce ştiam, adică teren la Novaci. Am început să inventez teme de cercetare care să poată fi făcute în Gorj şi aşa s-a construit un mic colectiv, cu care mergeam în fiecare an. 

„Obsesia te duce la o carte“

În „Fascinaţia diferenţei“ aţi scris despre primele experienţe pe teren, pe care le-aţi povestit ca să uitaţi. 

Scriu public ca să uit, dar nu ca să şterg, ci ca să pot să merg mai departe, să ies dintr-o obsesie. Obsesia te duce la o carte, iar dacă rămâi prizonierul ei, poţi să fii omul unei singure cărţi. Dar ca să poţi să ai mai multe obsesii, trebuie să faci doliu după fiecare obsesie. 

De ce mergeaţi în sate din judeţul Gorj?

Un bun coleg şi prieten avea părinţii lângă Cărbuneşti, în Gorj, şi ne-a provocat să mergem să vedem adevărata cultură românească. Când am fost prima dată cu grupul nostru de prieteni, aveam 20 de ani. Era o lume absolut fascinantă, cu care eram obişnuit de pe vremea când mergeam cu ai mei la munte. Am continuat să mă duc în Gorj vreo 10 ani. Cu colegii făcusem teren fără să ştim cum se cheamă, că la vremea aia nu ne propuseserăm să facem antropologie. De-abia dacă ştiam ce era. 

Şi ce era antropologia pe-atunci?

Nu mai ştiu exact, însă eticheta de antropolog şi antropologie a venit mult mai târziu şi a fost legată de desfiinţarea psihologiei, eu fiind psiholog la bază. Peste noapte, nu mai puteam profesa, că nu mai exista meseria. Trebuia să fiu un om al muncii într-un alt domeniu. Cum lucram deja la Institutul de Antroplogie, am zis: „Bun, dacă nu mai pot să fiu psiholog, ce pot să fiu? Antropolog“. Abia cu timpul am început să mă întreb ce-o fi pe bune, să mai citesc. Am intrat în meserie printr-un accident istoric. 

vintila

Din 1998, este colaborator permanent la revista „Dilema veche“. Foto: Arhiva Adevărul

Unde vă găseaţi cazare prin sate?

Marele hotel din Novaci nu era atât de scump şi se decontau drumul, cazarea la hotel sau la gazde. De exemplu, dacă stăteai la un ţăran şi îi dădeai cinci lei pe zi, era bine. Din diurnă nu prea aveai cum să supravieţuieşti, aşa că o completam cu bilete. Adică unul ţinea de şase, iar alt intelectual, ruşinat, căuta în coşul de gunoi bilete de rată pe distanţe mai mari, că erau mai scumpe. Şi astea se decontau. 

Unde aţi dat de berea „multilateral dezvoltată“?

La Mătăsari, un centru agroindustrial, cel mai exotic loc pe care l-am văzut în România. Era un orăşel construit special pentru minele din apropiere, pe teren gol, în viteză. Ne-am cazat într-un bloc unde se afla apartamentul de protocol al primăriei. Nu avea uşă la toaletă şi nu curgea apa de niciun fel. Când ieşeam dimineaţa la treabă, vedeam femei care se întorceau cu găleţi de bere. Ştiam că minerii beau la greu, dar nici chiar aşa. Am mers şi noi să bem o bere, să ne lămurim despre ce e vorba. Nu se putea bea şi, de fapt, era folosită  la spălat, pentru că nu curgea apă. Exact ca în „Zorba Grecul“, puseseră conducta de apă pe nişte capre de lemn, de-a lungul râului, iar la prima ploaie, au căzut toate caprele şi au rămas fără instalaţie. Singura sursă era o cârciumă care vindea un fel de bere lungită. 

Pentru cercetări, aţi avut finanţare de la Academia de Ştiinţe Medicale. 

Da, Institutul de Antropologie Rainer era centru al Academiei şi, după ce s-au făcut reduceri bugetare, ne-au comasat, iar din centru independent, am devenit laborator al Institutului Babeş, de genetică. Profesorul Moraru, care îl conducea, ne lăsa să facem ce voiam noi, dar era foarte dificil, pentru că finanţatorul era Academia de Ştiinţe Medicale. Nu avea nicio legătură cu antropologia noastră culturală, însă trebuia să facem teme de cercetare care să fie acceptate de Academie. Când am devenit şefuleţ de colectiv, am inventat „cultură şi sănătate“ şi am brodat nişte ani de zile pe această pălărie, sub care făceam ce ne trebuia nouă. La un moment dat, să nu bată prea tare la ochi, am făcut câteva mici cercetări împreună cu nişte colegi biologi. 

Aţi lăsat vreodată psihologia pentru antropologie? 

N-a fost o ruptură. Aş putea spune că am început să mă ocup de antropologie ca psiholog. Treptat, accentul a căzut pe antropologie, pe măsură ce începeam să intru într-un domeniu diferit. Când am devenit conştient de această schimbare, m-am întrebat care e legătura între ele. De la început am avut sentimentul unei continuităţi. Într-un fel de plan de viaţă, după 60 de ani, urma să mă întorc la psihologie. Uite că nu m-am întors, dar niciodată n-am avut un divorţ. 

Ce-ar fi presupus întoarcerea la psihologie?

Strict academic, metodele şi obiectivele în psihologie, precum şi nivelul de cercetare sunt diferite. Ar fi însemnat revenirea la nişte teme de psihologie, dar cu această îmbogăţire de perspectivă pe care o aduce antropologia. 

Aţi fost director general la Muzeul Ţăranului Român. Ce-aţi aflat în acea perioadă?

Am aflat mai multe despre oameni decât despre management. E ca pe teren, nu există o reţetă care zice cum să comunici bine cu populaţia respectivă. Nu pot să spun că am învăţat ceva ce aş putea să teoretizez, dar acum ştiu cam care sunt lucrurile pe care trebuie să le eviţi şi care sunt cele cu care trebuie să începi. Un muzeu ca acesta, care este o vitrină a identităţii naţionale, are mize mult mai mari decât cele manageriale. Ţin de o politică culturală naţională şi de o ideologie: ce ai înţeles şi ce vrei să înţelegi prin ţăran. Dacă vrei să schimbi ceva. îţi sare toată lumea în cap, iar dacă nu vrei să schimbi nimic, iarăşi nu e bine. 

Aţi scris într-un articol că tradiţiile sunt vii doar dacă sunt libere să se schimbe.

Noi confundăm tradiţiile cu obiceiurile. De fapt, tradiţiile sunt o invenţie a modernităţii şi ceea practicăm actualmente ca tradiţie este punerea în scenă a unor obiceiuri, pentru un public. Avem o imagine foarte fixistă despre obiceiuri care există de 2000-3000 de ani. Da, toate aceste obiceiuri, pentru a fi păstrate de către o populaţie trebuie gândite ca şi cum ar fi dintotdeauna. Întrebi la ţară de ce se face nunta aşa şi oamenii îţi răspund că aşa se face dintotdeauna. Peste ani, dacă vei întreba, vei primi acelaşi răspuns. Dar, dacă te uiţi bine, nu mai e ca „dintotdeauna“, nu mai e nici măcar ca acum 30 de ani. Lucrurile se schimbă mereu, că nu au cum să rămână fixe într-o societate care are anumite condiţii de viaţă şi anumite valori. Unele obiceiuri au murit, tocmai pentru că nu mai aveau sens. 

„Studenţii de azi sunt din ce în ce mai imaturi“

Cum erau studenţii înainte de Revoluţie?

Aveam contact cu studenţii, în condiţiile în care nu predam, prin practica în producţie, adică pe teren. Pentru cei de la Filosofie era mai greu să se găsească altceva şi, iniţial, profesorul Caramelea, care încă mai preda un curs de antropologie culturală — el era din ultima serie a Şcolii Gusti — îi ducea pe studenţi în astfel de terenuri. Când n-a mai putut să facă asta, profesorul Vlăduţescu i-a trimis la mine. 

vintila

Cu masteranzii, pe primul teren internaţional de antropologie, în Bulgaria, în 1998.  Arhiva personală

Erau mai entuziasmaţi decât cei pe care i-aţi luat după ’90?

Cei mai buni studenţi au fost chiar de la începutul anilor ’90. Eu eram foarte pretenţios şi le spuneam că sunt oameni care nu se potrivesc pe teren. Trebuie să ai arta conversaţiei, să vorbeşti cu celălalt, să îţi placă să intri în contact cu un ţăran. După primele zile, te lămureai. Dacă trebuia să facă patru interviuri şi ziceau că nu-i primeşte nimeni, era clar. Se făcea un fel de autoselecţie şi rămâneau cei cărora chiar le plăcea.

Detest PowerPoint, dar nu mai am curs fără el, pentru că au nevoie de imagine. Limbajul de comunicare s-a schimbat, căci ei au ritmul reclamelor. Pot să te urmărească 12-14 minute, după care urmează reclama. Dacă nu vii cu o poantă sau o anecdotă timp de două minute, îi pierzi.

Mai plecaţi pe teren cu ei?

Din ce în ce mai puţin, dar, până acum, am reuşit să merg cam în fiecare an cu cei de la master, măcar 10 zile. Acum, nu mai are nimeni timp şi bani. 

I-aţi comparat pe studenţii români cu cei de la universităţile din străinătate, unde aţi predat?

Inevitabil. Şi eu am împărtăşit mitul Occidentului, ideea că sunt mai muncitori, mai serioşi. Predând ani la rând, am văzut o evoluţie comparabilă, în sensul că cei de acolo sunt din în ce în ce mai neinteresaţi. Marea diferenţă, care îi sperie pe studenţii români înainte de plecare, e că occidentalii sunt obişnuiţi să citească. Ţine de sistemul de învăţământ, nu de dotarea lor, dovadă că românii fac faţă când ajung acolo. E vorba de lipsa unui antrenament, că, dacă la şcoală eşti învăţat să reproduci comentarii gata făcute, nu ai exerciţiul de a citi şi a scrie propriul text. 

Vă apropiaţi uşor de studenţi. 

Nu mi-am propus, n-a fost o strategie. Mi se pare de bun simţ, adică mi-e greu să înţeleg nişte relaţii altfel. Câteodată, mi se pare că ei înţeleg altceva. Dacă aseară am stat de vorbă la o cafea, nu înseamnă că nu mai trebuie să dea examen. Primelor serii de studenţi, după Revoluţie, nu le-ar fi trecut prin cap aşa ceva, dar studenţii din ziua de azi sunt din ce în ce mai imaturi. Nu e vina lor. Încerc să mă adaptez, am schimbat metodele de predare. Detest PowerPoint, dar nu mai am curs fără el, pentru că au nevoie de imagine. Limbajul de comunicare s-a schimbat, căci ei au ritmul reclamelor. Pot să te urmărească 12-14 minute, după care urmează reclama. Dacă nu vii cu o poantă sau o anecdotă timp de două minute, îi pierzi. 

Cum de nu aveţi pagină de Facebook? 

Mi-au făcut studenţii un fel de „wall“, la care eu nici măcar nu am parola, să nu cumva să fiu tentat. Sunt două lucruri care mă împiedică: unul obiectiv şi unul subiectiv. Cel obiectiv e că, în momentul în care faci aşa ceva, e un fel de angajament faţă de cei care intră în vorbă cu tine. Trebuie să răspunzi. E ca şi când cineva îţi spune „bună ziua“ şi tu n-ai timp de el. Fizic, nu aş avea când şi nici nu pot să încep cu asta, pentru că încă am alte priorităţi. Un alt aspect este că nu pot să înţeleg ura, ori probabilitatea ca atunci când îţi faci o pagină, după ce spui ceva, să primeşti în cinci minute 70 de înjurături, e foarte mare. Mă încarcă afectiv. Am încredere mult mai mare în oralitate. Dacă vreau să vorbesc cu cineva, o fac cu mare plăcere faţă în faţă, iar asta e întotdeauna o prioritate. 

CV

A fost director general al Muzeului Ţăranului Român

Numele: Vintilă Mihăilescu 

Data şi locul naşterii: Bucureşti, 23 mai 1951 

Starea civilă: căsătorit, doi copii

Studiile şi cariera: Este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Sociologie, în cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). A fost visting professor la universităţi din Canada, Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Belgia, Austria şi Bulgaria. În 1974, a absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti. Între 1978 şi 1991, a fost cercetător al Centrului de Antropologie al Academiei Române. Din 2005 până în 2010, a fost director general al Muzeului Ţăranului Român. Din 1998, este colaborator permanent la revista „Dilema veche“, unde are rubrica „Socio-hai-hui“. Printre cele mai recente volume se numără: „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului“ (ed. I, ed a II-a, 2013), „Condiţia romă şi schimbarea discursului“ (coord. cu Petre Matei, 2014) şi „Apologia pîrleazului“ (2015). 

Locuieşte în: Bucureşti

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite