Ion D. Sîrbu în socialismul real

S-a discutat abundent, după 1990, despre „colaboraţionismul“ unor scriitori români şi al românilor înşişi, în timpul regimului comunist.

În mod frecvent, el a fost contrapus, ca exemplu negativ, unei lecţii pe care polonezii, maghiarii şi alte comunităţi naţionale din lagărul socialist au oferit-o prin curaj individual şi articulare civică. În timp ce lecţia altora era frumoasă, exemplul „nostru“ era dezamăgitor şi întristător – prilej pentru evaluatorii postrevoluţionari de a glosa pe marginea laşităţii comunităţii şi intelectualităţii noastre.

Primul lucru care trebuie spus despre acest dur calificativ este că el nu cuplează cu momentul ori cu intervalul în care formularea lui ar fi comportat riscuri. Putem fi de acord cu teza laşităţii tuturor românilor pe durata socialismului real, cu condiţia ca apărătorul tezei respective să o fi susţinut, public, atunci, nu ulterior, cu întregul curaj al opiniei şi expresiei ce le-ar fi lipsit tuturor celorlalţi. Anticomunismul vocal românesc trebuia să fie vocal în timpul comunismului românesc, nu după Revoluţie. Timp ar fi fost: din 1948 pînă în 1989.

Al doilea aspect ce merită examinat dincolo de poziţionarea curajosului post-festum în câmpul problematicii abordate este evidenţiat tocmai de seria („noi“, „ai noştri“, „al nostru“) la care el se referă. Fac parte din capitolul laşităţii româneşti greva minerilor din 1977 şi revolta muncitorilor braşoveni din 1987? Sunt ilustrativi pentru colaboraţionismul românesc deţinuţii politici din anii ‘50? S-au expus mai puţin riscurilor Paul Goma şi Dorin Tudoran decât disidenţii din Polonia şi Ungaria? A fost mai blând şi mai permisiv regimul Ceauşescu, după 1971, decât regimurile comuniste din ţările vecine?

Voi accepta, prin urmare, teza laşităţii naţionale susţinută de un anticomunist vocal după căderea comunismului dacă el va exemplifica în ce a constat curajul său pe timpul regimului totalitar şi dacă îi va menţiona, drept contraexemple la propria teză, pe disidenţii, rezistenţii, deţinuţii politici, greviştii ale căror nume îl contrazic.

„Omisiune de denunţ“

Pe de altă parte, parcursul biografic al lui Ion D. Sîrbu în socialismul real dovedeşte nu numai înscrierea scriitorului în categoria rezistenţei antitotalitare, ci şi omogenitatea totalitarismului însuşi, asupra căreia mai există dubii. Se disociază încă între imaginea unui tânăr şi „liberal“ Ceauşescu şi cea a dictatorului paranoic devenit aşa după 1971; se mai crede că primul era un reformist de profunzime, „stricat“ de perechea sa, şi că personajul din 1988 a fost şi rămîne fundamental deosebit de cel din 1968. Desfăşurătorul biografiei lui Ion D. Sîrbu dovedeşte, factual, contrariul. Este numai un exemplu din multele ce pot fi aduse pentru a demonstra omogenitatea de substanţă şi continuitatea în structura opresivă a regimului socialismului real românesc, din 1948 pînă în 1989.

Pe 15 decembrie 1949, Ion D. Sîrbu este eliminat din Universitatea clujeană, după ce fusese declarat admis la concurs pe 17 decembrie 1947. Pe 17 septembrie 1957, este arestat pentru „omisiune de denunţ“; va fi graţiat pe 6 februarie 1963. Pe 1 august 1964 devine secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova; de pe 15 septembrie 1964 începe o suită a notelor informative locale, analizate de Clara Mareş în Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii (2011), suită care se continuă până la 13 decembrie 1969. Pe 11 noiembrie 1968 începe înregistrarea telefonului familiei Sîrbu, demers securist-patriotic susţinut până pe 25 decembrie 1988. Pe 17 septembrie 1989 Ion D. Sîrbu moare, iar pe 21 septembrie 1989 se realizează un raport informativ despre funeraliile lui. Rezumativ şi concluziv, din 15 decembrie 1949 şi până la moarte, în 17 septembrie 1989, Ion D. Sîrbu este o victimă a regimului totalitar, în ambele faze ale acestuia (internaţionalist-moscovită şi naţionalist-ceauşistă).

Marile sale cărţi, scrise în anii ‘80

El va scrie, în anii ‘80, tot mai bine pentru că ştie că, în contextul deceniului respectiv, nu publicarea cu orice preţ este miza. Îşi scrie acum marile sale cărţi, în genul prozastic şi diaristic, destinându-le sertarului (Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal), iar nu circuitului editorial tot mai sufocat de cenzură. Manuscrisele sunt ale unui scriitor liber de epoca sa, de determinările şi constrângerile totalitare, şi care îşi retează orice beneficiu de pe urma lor, pentru a le oferi posterităţii. Diferenţa faţă de strategia sa anterioară, a scrierii, publicării şi reprezentării de texte dramatice, este vizibilă. Ca dramaturg, Ion D. Sîrbu a fost obligat la concesii pe care diaristul şi epistolierul le regretă, iar prozatorul nu mai vrea cu nici un chip să le facă. Însuşi genul dramatic, cu aderenţe la contextul reprezentării pe o Scenă supravegheată de activişti, este abandonat. Sîrbu va scrie, în ultimii săi ani de viaţă, numai pentru prieteni şi pentru sertarul ce va putea fi deschis şi valorificat într-o epocă a libertăţii.

Criticii fac adesea finaluri de efect, găsind câte o formulă inspirată care să rămână în memoria cititorilor. Dar o viaţă atât de demn trăită şi o operă atât de importantă scrisă în timpul unui regim totalitar, din 15 decembrie 1949 şi până pe 17 septembrie 1989, nu mai au nevoie de efecte de stil.