Ion Raţiu. Jurnal: Anii rezistenţei (1969-1973)

Una dintre personalităţile marcante ale exilului românesc postbelic, mai cu seamă din Marea Britanie, Londra, care s-a remarcat atât prin personalitatea sa atipică cât şi prin acţiunile sale desfăşurate în Occidentul Liber, în favoarea românilor din lagărul comunist, a fost, fără îndoială, Ion Raţiu.

După cum se ştie, Ion Raţiu ne-a lăsat moştenire ca mărturie pentru istoria memorialistică mai multe jurnale care au fost publicate, până în prezent în număr de patru volume, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Volumul 4, „ION RAŢIU. JURNAL. Anii rezistenţei (1969-1973), apărut sub egida IICCMER, a fost publicat la Editura Corint, Bucureşti, 2020 coordonată şi îngrijită de istoricul Stejărel Olaru cu o prefaţă semnată de Nicolae C. Raţiu.

Perioada cuprinsă în acest jurnal (1969-1973) reflectă o etapă interesantă din viaţa reprezentantului exilului românesc de la Londra sau aşa cum precizează fiul său, Nicolae C. Raţiu, „o perioadă cu mari succese  ale lui Ion Raţiu în anumite domenii, dar şi cu frustrare şi chiar tristeţe în altele. În aceşti ani, tatăl meu a înregistrat un adevărat progres în direcţia obiectivului său de a construi o avere suficientă, încât să-şi permită cu uşurinţă să acopere costurile de publicare, de tipărire şi de distribuire a buletinului Free Romanian Press, salariile angajaţilor de la ziar şi banii necesari organizaţiilor precum ARCADA […]. De la unul din diplomaţii-securişti ai Ambasadei Republicii  Socialiste România (RSR) de la Londra, cu sediul în Belgrave Square – o clădire în care nu a pus niciodată piciorul - , el a fost mulţumit şi amuzat să afle că reprezentanţii regimului comunist în Marea Britanie îi citeau articolele”.

Stejărel Olaru menţioneză la începutul acestui volum că în septembrie 1970, Ion Raţiu îşi pierde jurnalul în care îşi nota zilnic însemnările sale şi deşi face eforturi să-l recupreze nu reuşeşte. Povestind despre această neplăcută întâmplare, Anca Ghika îî replică lui Ion Raţiu: „Cauţi să înlături efemerul. Ceea ce ai scris şi scrii e ceea ce îţi va supravieţui”. Şi, jurnalele sale chiar i-au supravieţuit iar cititorii îl pot însoţi în ineditele întâmplări din viaţa sa, în frământările sale pentru binele României sau la întîlniri şi discuţii interesante care ajută la înţelegerea istorie

Ion Raţiu, aşa cum ne precizează Stejărel Olaru, a fost un om pragmatic, adept al proverbului latin „Primum vivere, deinde philosophari/Întâi trăim şi apoi  filosofăm” însă pragmatismul nu i-a îndepărtat latura ideală de a fi, cum se considera el însuşi, un bun patriot investind bani în ziare, reviste pentru a face cunoscut în Occidentul Liber doleanţele românilor din ţară.  Deşi a fost permanent urmărit de Securitate, Ion Raţiu a reuşit să se strecoare printre multele capcane pe care numeroşi agenţi acoperiţi l-au căutat la Londra prin intermediari sau direct. Iar în prefaţa volumului 4 veţi găsi un sinteză echilibrată şi argumentată, semnată de Stejărel Olaru, despre opiniile lui Nicolae Pleşiţă, şeful Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii (DIE), între 1980-1984, sau ale lui Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului (DSS), între anii 1987-1989 despre Ion Raţiu.

În acest volum, ce cuprinde anii, 1969-1973, pe de o parte, Ion Raţiu continuă relaţia complicată cu vărul său, fost diplomat, cunoscutul Viorel Tilea dar şi unele neînlegeri de unitate a exilaţiilor în rândul ARCADA, unde se ştie că au pătruns mai mulţi informatori, cum ar fi: Silviu Crăciunaş, Marie-Jeanne McDonald, Barbu Călinescu. Pe de altă parte, Ion Raţiu fiind un important de afaceri era o oportunitate pentru regimul de la Bucureşti să-l atragă în diverse afaceri.

Cartea oferă informaţii preţioase despre generalul Mihai Ilie (acesta din septembrie 1971 a fost numit şef al Serviciului independent „D” care se ocupa cu dezinformarea) care a avut misiunea să-l întâlnească pe Ion Raţiu prin intermediul unui prieten al acestuia, George Pop, pentru a-l determina să facă afaceri cu guvernul de la Bucureşti şi să nu mai critice atât de mult politica lui Ceauşescu. Atât Raţiu cât şi generalul Mihai Ilie, care s-a prezentat ca diplomat, au consemnat discuţiile ce au avut loc pe parcursul a două întâlniri. Istoricul Ştejărel Olaru are meritul de-a oferi şi varianta raportului scris de generalul Mihai Ilie la întoarcerea în ţară, în scurta prezentare a volumului, lăsând loc cititorului să se clarifice cu privire personalitatea lui Ion Raţiu care nu a putut fi atras în nicio colaborare cu sistemul de la Bucureşti.

Jurnalul lui Raţiu conţine, de asemenea, informaţii despre preoţii români care au slujit la Londra şi despre activităţile acestora în cadrul comunităţilor de români din exil şi nu numai.

Volumul, pe care îl recomand tuturor celor pasionaţi de memorialistică, cuprinde între paginile sale un adevărat tablou al istoriei exilului românesc postbelic prin prisma trăirii şi percepţiei lui Ion Raţiu care a avut capacitatea şi perseverenţa să lase pentru posteritate file ale unui trecut ce merită cunoscut, înţeles şi valorificat.