Iordan Chimet, prietenul de departe

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Iordan Chimet (1924-2006)
Iordan Chimet (1924-2006)

Astăzi, 23 mai 2014, se împlinesc opt ani de la plecarea dintre noi a uneia dintre cele mai fascinante şi generoase personalităţi ale literaturii române postbelice, pe nedrept uitată de contemporani. În plină tiranie comunistă, un scriitor român a legat, prin corespondenţă, o strânsă prietenie cu artişti de dincolo de Cortina de Fier, printre care celebrul Michael Ende.

Destinul lui Iordan Chimet (1924-2006) – uman şi literar – a fost unul cu totul atipic printre confraţii săi din istoria literaturii române din cea de-a doua jumătate a secolului trecut. Paradoxal, deşi influenţa, notorietatea şi aprecierea de care s-a bucurat au fost remarcabile – Iordan Chimet fiind probabil autorul care a legat cele mai multe prietenii adevărate în anii sumbri ai erei Ceauşescu –, posteritatea tinde să uite o operă şi o personalitate majoră a literaturii române, aşteptând probabil un mult dorit moment de reaşezare şi de reîntoarcere la valorile moderaţiei, erudiţiei şi speculaţiei de înaltă ţinută intelectuală, care l-au caracterizat pe autor.

Prieten cu Michael Ende

Scriitorul s-a născut pe 18 noiembrie 1924, la Galaţi – port dunărean care este modelul Oraşului nenominalizat din opera sa literară cea mai importantă, romanul „fantasy” „Închide ochii şi vei vedea Oraşul” (1970). Perioadei comuniste i-a rezistat prin realizarea unor cărţi cu totul atipice, fără echivalent în peisajul editorial al vremii, şi prin reţeaua de prieteni, legătură pentru care avea un adevărat cult. Totodată, Iordan Chimet era şi un mare solitar, prezenţa sa publică, înainte şi după 1989, fiind dintre cele mai discrete.

Scriitorul român a purtat o îndelungată corespondenţă şi cu prietenii săi de dincolo de Cortina de Fier, personalităţi ale vieţii culturale europene şi latino-americane. Dintre acestea, se detaşează celebrul scriitor german Michael Ende (1929-1995), autorul capodoperei neo-romantice „Poveste fără sfârşit”. De altfel, Ende a scris şi o proză scurtă, „Povestea saltimbancilor”, având-o drept personaj pe Elli, eroina din romanul lui Chimet.

Exploratorul „inocenţei”

Întâlnirea cu Iordan Chimet a fost determinantă mai ales pentru tinerii săi prieteni, faţă de care scriitorul manifesta o mare generozitate şi bunătate, în sensul real, profund al cuvântului. „Inimă bună”, era urarea preferată a scriitorului, care reuşise să-şi păstreze, până la sfârşitul vieţii, inima de copil şi înclinaţia spre joc/joacă, spre ludicul intelectual. De altfel, monumentala „Antologie a inocenţei” (1972) – carte-obiect imposibil de găsit în anticariate şi imposibil de reeditat, din cauza complexelor drepturi de autor – rămâne una dintre cărţile fundamentale ale celui care a avut toată viaţa un cult al copilăriei şi al inocenţei.

Cărţile lui Iordan Chimet sunt printre cele mai fascinante şi interesante apariţii editoriale ale perioadei comuniste, iar valoarea operei sale propriu-zis literare este dincolo de orice îndoială. Din nou paradoxal, însă, diversitatea preocupărilor pe care autorul le-a manifestat – proză şi poezie, a căror subtilitate era de multe ori deghizată sub eticheta „literaturii pentru copii”, realizarea memorabilelor sale antologii, eseuri despre cinema şi arta plastică, eseistica post-decembristă asupra chestiunilor de istorie culturală şi politică românească etc. – face dificilă încadrarea sa într-o „căsuţă” anume, sfidează comoditatea criticilor şi istoricilor literari.

„Rezistenţă prin cultură”

Pentru a riposta nebuniei ideologice a regimului comunist – faţă de care, între 1945 şi 1948, s-a împotrivit făcând parte din asociaţia clandestină „Mihai Eminescu” –, scriitorul Iordan Chimet a ales, după 1966, calea publicării unor cărţi atipice, realizate cu migală şi inspiraţie, a căror subversivitate reală era greu de depistat de cenzura vremii. Subtilitatea stilistică a poemelor din „Exil” şi „Lamento pentru peştişorul Baltazar” sau a romanului „Închide ochii şi vei vedea Oraşul” – un fel de „Alice în Ţara Minunilor” scris într-o combinaţie de stiluri, de la cel medieval-cronicăresc până la cel sadovenian – „Eroi, fantome, şoricei” (eseu despre cinemaul popular american), „Antologia inocenţei” sau albumele monografice despre grafica nord-americană şi plastica latino-americană sunt printre cele mai interesante exemple ale unei reale „rezistenţe prin cultură” în epoca totalitară.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite