Istoria romanului românesc

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

ABSENŢĂ M-am întrebat, nu o dată, de ce nu avem o istorie a romanului, aşa cum generaţiile de critici de dinaintea noastră s-au întrebat de ce nu avem roman.

Cu mai bine de un deceniu în urmă, când editura Gramar a lansat colecţia „101 romane româneşti", am fost solicitat să scriu în încheiere un studiu consacrat istoriei romanului românesc. Din diferite motive, n-am putut onora propunerea şi, cu încuviinţarea editorilor, l-am înlocuit cu „Arca lui Noe", un studiu deja apărut în două ediţii, care a fost tipărit şi retipărit până deunăzi, în tranşe, de Gramar, în câteva zeci de mii de exemplare. 

Ideea unei veritabile istorii a genului la noi, după modelul lui Albérès pentru romanul european, să zicem, m-a preocupat ulterior, chiar şi după ce am publicat „Istoria critică". Nici „Arca", nici „Istoria critică" nu erau, propriu vorbind, o istorie a romanului. „Arca", pentru că adopta o perspectivă naratologică, „Istoria critică", pentru că fragmenta inevitabil istoria romanului, amestecând-o cu a celorlalte genuri.

ROMANUL RURAL ŞI ROMANUL URBAN

M-am întrebat, nu o dată, în acest timp, de ce nu avem o istorie a romanului, aşa cum generaţiile de critici de dinaintea noastră s-au întrebat de ce nu avem roman. E tipul de întrebare pe jumătate retorică. În realitate, avem şi roman, şi o istorie a genului, chiar dacă aceasta din urmă n-a fost desprinsă niciodată din nebuloasa literară.

Cele mai importante încercări, ale lui Lovinescu, din primele decenii ale secolului XX, ale lui Călinescu şi Camil Petrescu din anii 1930, mai degrabă sugerează evoluţia genului şi au caracter normativ, nicidecum istoric. 

În plus, încercările cu pricina sunt victimele inocente ale unor idei preconcepute, fiindcă nu pornesc de la realitatea istoriceşte verificabilă a romanului, ci de la o anumită idee despre natura şi evoluţia genului la noi. Aceste idei sunt originale, făcând epocă, dar uneori greşite. 

Lovinescu a explicat, bunăoară, cel dintâi de ce romanul rural şi social a fost acela considerat caracteristic pentru prima parte a secolului XX. Era la mijloc contribuţia majoră în materie a ardelenilor, în marea lor majoritate proveniţi din mediul rural.

Acest roman tradiţional urma să fie, conform tezei lovinesciene, înlocuit cu acela modern, urban şi psihologic, în condiţiile schimbărilor din societate şi din mentalitate de după Marele Război. Lovinescu nu urma, de fapt, cursul istoriei românului, ci îi trasa acestuia calea de urmat.

Teza s-a confirmat doar în parte. Romanul vieţii la oraş nu l-a înlocuit pe acela al vieţii la ţară, ci a coexistat paşnic cu acesta. Călinescu e şi mai decis normativ. În polemică deschisă cu Camil Petrescu şi ascunsă cu Lovinescu, el susţine că românii nu pot avea, încă multă vreme, roman proustian, adică analitic, dat fiind că societatea românească nu s-a stratificat suficient pentru a da naştere sufletului uman cu mai multe foi de la romancierul francez. Vom produce mai departe, adăuga Călinescu, referindu-se la romanul lui Rebreanu, specii de Ion, iar formal, romane de tip balzacian. 

ADEPTUL ROMANULUI PROUSTIAN

Contra lui Camil Petrescu şi, de asemenea, a lui Lovinescu, el îşi exprima convingerea surprinzătoare că ţăranul nu e fiinţa primară pe care o considerau cei doi: „Ţăranul îşi pune aceleaşi probleme ca şi Kant, dar le rezolvă cu altă tehnică", afirma el ritos. Toate trei opiniile sunt false.

Chiar înainte ca marele critic să le exprime, romancierii generaţiei lui Eliade şi Sebastian, anticipaţi de Hortensia Papadat-Bengescu, au scris romane care le contraziceau. Cât despre ţăran, el putând fi deseori înţelept, nu e niciodată filosof în sensul propriu al cuvântului.

În sfârşit, se cunoaşte efortul lui Camil Petrescu de a proustianiza romanul românesc. Urmările „Tezelor şi antitezelor" ar fi fost considerabile, dacă primele decenii de după al doilea război n-ar fi obligat romanul să reculeze spre exclusivitatea tematicii şi formei tradiţionale, blocând un proces firesc.

Abia la finele deceniului 7 reapare timid romanul psihologic, dar într-o formulă destul de tradiţională. 

Alte formule, neprevăzute nici de Camil Petrescu, mai trebuie să aştepte câţiva ani. Ca şi Lovinescu, autorul „Patului lui Procust" nu credea în coexistenţa formulelor de roman. Istoria genului o consemnează totuşi. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite