Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Istoria unor sculpturi japoneze moştenite de artistul Edmund de Waal

1
20 Feb 2014 17:26:35
Autor: Corina Zorzor
Edmund de Waal, alături de sculpturile japoneze „netsuke“ FOTO sundaytimes.co.uk
Edmund de Waal, alături de sculpturile japoneze „netsuke“ FOTO sundaytimes.co.uk

În eseul „Iepurele cu ochi de chihlimbar“, autorul britanic Edmund de Waal, la rândul său sculptor în ceramică, reface trecutul unei colecţii de sculpturi japoneze din fildeş şi din lemn, moştenite de la înaintaşii săi burghezi.  „Adevărul“ vă prezintă fragmente în avanpremieră din volumul care urmează să fie lansat în România.

Autorul - descendent al familiei Ephrussi, care făcea parte din marea burghezie europeană - dezgroapă, pas cu pas, istoria familiei sale de-a lungul a cinci generaţii. O aventură care ne poartă într-o călătorie în jurul lumii, de la Odessa în Japonia şi apoi în capitalele Europei, pe urmele unor personalităţi remarcabile, ca Charles Ephrussi, care a servit drept model pentru Swann al lui Proust, sau Elisabeth Ephrussi, prietena lui Rainer. 
 
Edmund de Waal este profesor de ceramică la University of Westminster. Lucrările lui sînt expuse în muzee din întreaga lume, inclusiv Victoria and Albert Museum din Londra şi Tate Britain. Locuieşte la Londra împreună cu familia. 
 
Declarat bestseller de către publicaţia „Sunday Times“, lucrarea „Iepurele cu ochi de chihlimbar“ a fost inclusă de revista „The Economist“ în lista celor mai bune cărţi ale anului 2010 şi distinsă cu Costa Book Award şi Galaxy National Book Award.
 
Volumul „Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasă moştenire de familie“ a apărut la Editura Polirom, în traducerea  Ioanei Aneci. Cartea este publicată şi în ediţie digitală.  Preţul volumului este de 28 de lei. 
 
Vă prezentăm fragmente în avanpremieră: 
 
Buzunarul Annei
 
Două femei. Una e mai bătrînă. Cealaltă este acum între două vîrste, a început să încărunţească.
Se întîlnesc din nou după un război. Nu s‑au mai văzut de opt ani.
Se întîlnesc în una dintre vechile camere, acum un birou plin de foşnetul dosarelor. Sau poate se întîlnesc în curtea cu dale ude. Nu văd decît două femei, fiecare cu povestea ei.
27 aprilie. Au trecut şase săptămîni de la Anschluss ; e ziua în care uşile ce dau în Ringstrasse au fost lăsate deschise de Otto Kirchner şi au intrat în casă oamenii Gestapoului. Începea arianizarea. Annei i s‑a spus că nu mai are voie să slujească la evrei, că acum trebuie să se pună în slujba ţării sale. Trebuia să se facă utilă şi să ajute la sortarea bunurilor foştilor ocupanţi ai casei, să le împacheteze în lăzi de lemn. Aveau o grămadă de treabă, iar ea trebuia să împacheteze mai întîi argintăria.
Erau lăzi peste tot, iar cei de la Gestapo făceau liste. După ce ea împacheta ceva, obiectul era bifat pe listă. După argintărie au urmat porţelanurile. În jurul ei erau o grămadă de oameni care dezmembrau apartamentul. Era în ziua cînd Viktor şi Rudolf au fost arestaţi şi ridicaţi de acasă, iar lui Emmy i s‑a interzis să mai intre în apartament, fiind trimisă în camerele de pe cealaltă parte a curţii. 
Luau argintăria. „Şi bijuteriile mamei dumitale, porţelanul, rochiile mamei dumitale.” Şi ceasurile pe care Anna avea grijă să le întoarcă în fiecare săptămînă (în bibliotecă, în salon, în dressingul baronului), cărţile din bibliotecă, clovnii aceia frumoşi de porţelan din salon. Totul. Se întrebase ce poate salva pentru Emmy şi pentru copii. 
 
„Nu puteam lua nimic de valoare ca să pun deoparte pentru domniile voastre. Aşa că luam pe furiş cîte două‑trei dintre figurinele acelea micuţe din dressingul doamnei baroane, cu care vă jucaţi cînd eraţi copii – mai ţii minte –, şi le băgam în buzunarul şorţului de fiecare dată cînd mai treceam pe acolo, apoi le duceam în camera mea. Le‑am ascuns în salteaua patului meu. Mi‑a luat două săptămîni să le scot pe toate din vitrina aia mare de sticlă. Mai ţii minte ce multe erau ! Şi nu şi‑au dat seama. Erau aşa de ocupaţi ! Erau ocupaţi cu toate lucrurile alea care le luau ochii – tablourile domnului baron şi serviciul de aur din seif, dulapurile din salon şi statuile şi toate bijuteriile mamei dumitale. Şi toate cărţile alea vechi ale domnului baron, la care ţinea aşa de mult ! Nici n‑au băgat de seamă figurinele acelea mărunţele. Aşa că le‑am luat eu. Le‑am băgat în saltea şi am dormit peste ele. Acum, că te‑ai întors, uite că pot să‑ţi dau ceva înapoi.” 
 
În decembrie 1945 Anna i‑a dat lui Elisabeth 264 de netsuke japoneze. Acesta este al treilea popas din povestea netsuke‑lor. De la Charles şi Louise, din Paris, vitrina din camera de un galben licăritor, cu toate tablourile acelea impresioniste, a ajuns la Emmy şi la copiii ei, în Viena, cu întreţeserea aceea de poveşti şi costumaţii, copilărie şi fantezie, iar apoi în acest ciudat ascunziş, salteaua din camera Annei. 
 
Netsuke‑le se mai plimbaseră şi înainte. De cînd sosiseră din Japonia, fuseseră preţuite mereu : luate în mînă, examinate, cîntărite în palmă, puse la loc. Aşa fac negustorii de artă. Aşa fac şi colecţionarii, la fel şi copiii. Însă, cînd mă gîndesc la netsuke‑le din buzunarul şorţului Annei, alături de o cîrpă de şters praful sau o papiotă de aţă, mă gîndesc că nimeni nu a avut vreodată mai multă grijă de netsuke‑le astea. Este aprilie 1938 şi, cu Anschluss‑ul încă buimăcit de atîtea proclamaţii, specialiştii în istoria artei lucrează sîrguincioşi la inventare, lipind fotografii în dosarele Gestapoului, care urmează să fie trimise la Berlin, iar bibliotecarii îşi bifează cu zel listele de cărţi. Ei conservă obiecte de artă pentru ţara lor. Iar Rosenberg are nevoie de arta ceremonială iudaică pentru a‑şi dovedi teoriile despre animalitatea evreilor la institutul lui. Toată lumea munceşte din greu, dar nici unul dintre ei nu este nici pe departe atît de sîrguincios şi de zelos ca Anna. Cînd Anna doarme peste ele, tratează netsuke‑le cu mai mult respect decît le‑a arătat cineva vreodată. A supravieţuit foametei, jafurilor, incendiilor şi invaziei ruşilor. Netsuke‑le sînt mici şi tari. Nu se ciobesc aşa uşor, nici nu se sparg aşa uşor : fiecare dintre ele este făcut pentru a fi aruncat în lume. „Un netsuke trebuie conceput astfel încît să nu‑l stînjenească pe cel care‑l foloseşte”, scrie într‑un ghid. Par că vor să îşi plieze tot ce e colţuros : o căprioară îşi strînge picioarele sub ea ; dogarul se ghemuieşte în butoiul lui pe jumătate terminat ; şobolanii se strîng în jurul alunei. Sau preferatul meu, un călugăr adormit peste bolul lui de cerşit ; o linie continuă a spatelui. Dar pot fi şi dureroase : marginea păstăii de fasole e tăioasă ca lama de cuţit. Mă gîndesc cum stau ele ascunse într‑o saltea, o saltea ciudată în care lemnul de buxus şi fildeşul din Japonia se întîlnesc cu părul de cal din Austria. 
 
Poţi simţi atingerile nu numai cu degetele, ci cu tot corpul. 
 
Prin fiecare dintre aceste netsuke Anna opune rezistenţă memoriei sale tot mai slabe. Prin fiecare netsuke pe care l‑a dus la adăpost, se opune veştilor rele ; este o poveste de care îşi aminteşte, un viitor de care se agaţă. Aici, cultul acela al vienezilor pentru Gemütlichkeit – lacrimile stoarse cu uşurinţă la auzul unor poveşti sentimentale, învelirea oricărui lucru în foitaj şi frişcă, melancolia care se desparte de fericire, imaginile acelea candide cu servitoarele şi drăguţii lor – se întîlneşte cu un loc de o duritate adamantină. Mă gîndesc la Herr Brockhaus şi imprecaţiile sale la adresa neglijenţei servitorilor. Cît de tare se înşela ! 
 
Aici nu e vorba de sentimentalism, nici de nostalgie. E ceva mult mai dur, la propriu mai dur. Este un fel de încredere. Am auzit demult povestea Annei. Am auzit‑o la Tokyo, prima dată cînd am văzut netsuke‑le, luminate, aşezate într‑o vitrină lungă de sticlă, între două corpuri de bibliotecă. Iggie mi‑a preparat un gin tonic, iar el şi‑a turnat scotch cu sifon şi a spus – în treacăt, cu jumătate de gură – că ele erau o poveste ascunsă. Voia să spună, cred, nu că ar fi şovăit să‑mi spună povestea, ci că era o poveste despre lucruri ascunse. 
 
Cunoşteam povestea. Dar am simţit‑o abia la a treia mea vizită la Viena, cînd mă aflam în curtea palatului împreună cu cineva de la birourile Casinos Austria, care m‑a întrebat dacă nu vreau să văd etajul secret. Am urcat treptele şi el a împins o anumită porţiune a lambriului, în stînga ; ne‑am aplecat puţin ca să intrăm pe un etaj întreg cu camere ce nu aveau ferestre spre stradă : cînd eşti în Ringstrasse, privirile se înalţă fără să întîlnească nici un obstacol de la nivelul străzii pînă la etajul somptuos al lui Ignace. Toate camerele de pe etajul secret sînt aşezate la fel ca marile încăperi de deasupra, dar aici fiecare dintre ele este mai comprimată. Nu există decît nişte ferestruici pătrate, opace care dau în curte, suficient de nesemnificative ca să fie mascate în decorul peretelui. Pe etajul ăsta se ajunge fie prin uşa mascată din lambriul de marmură care dă pe scara cea mare, fie de pe scara servitorilor din colţul curţii. Pe acest etaj se aflau camerele servitorilor. 
 
Camera unde dormea Anna este acum cantina companiei. Aici, în mijlocul vînzolelii obişnuite în Viena la ora prînzului în zilele lucrătoare, am sentimentul acela ciudat că ceva nu e în regulă – senzaţia aceea pe care o ai cînd dai pagina şi realizezi că de ceva timp citeşti fără să fii atent la ce citeşti. Atunci trebuie să te întorci şi s‑o iei de la capăt, iar cuvintele ţi se par şi mai străine şi îţi răsună ciudat în minte. 
 
Şi, a spus bărbatul care era responsabil de clădire, intrîndu‑şi tot mai mult în rolul de ghid, ai observat cum e adusă lumina în casă ? Cum crezi că e lumină pe scările principale ? Aşa că urcăm scara în spirală a servitorilor şi deschidem o uşiţă care dă spre o privelişte cu acoperişuri, pasarele de fier şi scări. Mergem pînă la parapetul de deasupra cariatidelor şi ne uităm în jos : da, aici sînt şi nişte luminatoare mascate. Aduce planurile casei, îmi arată cum e legată casa de clădirile de alături şi‑mi spune că prin pasajele subterane prin care ajungeai în pivniţe puteai aduce înăuntru nutreţ şi paie pentru cai fără să foloseşti porţile principale. 
 
Toată această casă solidă, parchetată, căptuşită, tencuită şi zugrăvită, placată cu marmură şi cu aur, era uşoară ca un teatru de jucărie, un şir de spaţii ascunse în spatele unei faţade. Potemkinische. Marmura asta era cartonul şi ghipsul potemkiniadei sale. 
 
Este o casă cu jucării ascunse, cu jocuri ascunse de parapetele acoperişului, cu joaca de‑a v‑aţi ascunselea în tunele şi în pivniţe, cu sertare secrete la dulapuri în care stau ascunse scrisorile primite de Emmy de la amanţii ei. Dar era şi o casă care adăpostea oameni nevăzuţi şi vieţi neştiute. Mîncarea apărea din bucătării ascunse, rufăria dispărea în spălătorii ascunse. Oamenii dormeau în odăi fără aer, înghesuite între două etaje. 
 
Era un loc unde puteai să ascunzi de unde eşti. Era un loc unde puteai să ascunzi lucruri. 
Mi‑am început călătoria cu mapele pline cu scrisori ale diferiţilor membri ai familiei mele, un fel de hartă sumară. A trecut mai mult de un an de atunci şi descopăr mereu alte şi alte lucruri. Nu doar lucruri uitate : listele şi agendele Gestapoului, publicaţii, romane, poeme şi tăieturi din ziare. Testamentele şi manifestele maritime. Interviurile cu bancheri. Comentariile auzite din întîmplare într‑o cameră dosnică din Paris şi mostrele de materiale pentru rochiile făcute pentru verişoarele din Viena în pragul secolului XX. Fotografiile şi mobilele. Pot găsi chiar şi listele cu invitaţii la o petrecere de acum o sută de ani. 
 
Ştiu atîtea despre urmele lăsate de familia mea muiată în aur, dar nu pot să mai aflu nimic despre Anna. Despre ea nu scrie nimic nicăieri, nu e inclusă în poveşti. Emmy nu‑i lasă bani prin testament : nu există nici un testament. Anna nu lasă nici o urmă în catastifele comercianţilor sau ale croitorilor. 
Trebuie să mai caut. În biblioteci, dau peste tot felul de lucruri care mă duc mai departe sau mă abat de la drum. În timp ce încerc să verific ceva – data covorului galben cu cele patru vînturi, din salonul lui Charles, ceva despre artistul care a pictat tavanele din Palais Ephrussi –, văd o notă de subsol într‑o anexă. Mi se taie respiraţia cînd aflu că locuinţa Louisei din rue Bassano, care se afla vizavi de casa lui Jules şi Fanny, pe aceeaşi stradă unde a locuit şi Charles ultima oară, toată numai piatră cu înflorituri poleite, a fost transformată de nazişti în una dintre taberele de detenţie din Paris. Era una dintre cele trei anexe ale lagărului de concentrare de la Drancy, unde deţinuţii evrei trebuiau să sorteze, să cureţe şi să repare piese de mobilier şi obiecte furate de organizaţia lui Rosenberg pentru funcţionarii Reichului. 
 
Apoi – îngrozitor ! – se menţionează între paranteze că fata în rochie albastră din dublul portret făcut de Renoir fiicelor Louisei Cahen d’Anvers – pentru care Charles s‑a codit atît de mult timp să facă rost de banii datoraţi lui Renoir – fusese deportată şi murise la Auschwitz. Iar după aceea aflu că şi Fanny, Léon, fiul lui Theodore Reinach, soţia lui, Béatrice Camondo, şi cei doi copii ai lor – toţi au fost deportaţi. Toată familia asta a pierit la Auschwitz în 1944. 
 
Toate vechile calomnii, criticile înveninate împotriva familiilor de evrei de pe colina aceea aurită dăduseră în sfîrşit roade înfiorătoare la Paris. Aici, în casa asta, am pornit de la o premisă greşită. Faptul că netsuke‑le au supravieţuit în buzunarul Annei, în salteaua ei, este un afront. Nu pot permite aici nici un fel de simbolism. De ce a trebuit ca ele să scape cu bine de acest război pitite într‑o ascunzătoare, cînd atîţia oameni nu au reuşit să facă asta ? Nu mai pot să pun cap la cap oamenii şi locurile. Toate poveştile astea mă dau peste cap. 
 
Şi sînt lucruri pe care le caut de cînd am auzit povestea asta, acum aproape 30 de ani, cînd l‑am cunoscut pe Iggie în Japonia. Există un spaţiu gol în jurul Annei, ca în jurul unei siluete dintr‑o frescă. Ea nu era evreică. Slujise la Emmy de cînd aceasta s‑a căsătorit. „Era mereu pe‑acolo”, spunea Iggie. 
I‑a dat netsuke‑le lui Elisabeth în 1945, iar Elisabeth a pus curmala japoneză, cerbul de fildeş, măştile care îi plăceau atît de mult cînd era copil şi tot restul lumii ăsteia într‑o mică servietă‑diplomat din piele ca să le ia în Anglia. Ele se pot extinde, ca să umple o vitrină uriaşă dintr‑un salon parizian sau dintr‑un dressing vienez, dar încap şi într‑o gentuţă minusculă. Nici măcar nu cunosc numele complet al Annei, nu ştiu nici ce s‑a întîmplat cu ea. Nu m‑am gîndit niciodată să întreb, atunci cînd aveam pe cine să întreb. Era Anna şi atît.
(copyright „Iepurele cu ochi de chihlimbar“, de Edmund de Waal, Editura Polirom)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Francesco Sinibaldi
20.02.2014, 19:18:41

Source of memories. Flying over the country a little emotion returns in my mind with a delicate sound. Francesco Sinibaldi

Modifică Setările