Istoriile lui Alex Ştefănescu: 75 de ani de la naştere. Nicolae Manolescu, tânăr
0
În 1962, aflat într-un sat din Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu (după şapte ani petrecuţi în închisoare din motive politice), Nicolae Balotă recuperează o bucată de hârtie de ziar folosită de cineva ca ambalaj, o netezeşte şi citeşte uimit câteva fraze care n-au nimic comun cu limba de lemn a epocii.
Era un fragment dintr-un articol al unui tânăr critic literar de care nu mai auzise, Nicolae Manolescu, publicat într-o revistă săptămânală, Contemporanul, tipărită pe hârtie de ziar. „Acele fraze neconvenţionale – avea să povestească peste aproape o jumătate de secol Nicolae Balotă – au fost pentru mine dovada că în România a început să se schimbe ceva şi că în curând o să fiu eliberat.”
Nicolae Manolescu s-a numărat printre protagoniştii dezgheţului ideologic din anii '60 ai secolului trecut, aşa cum Mircea Dinescu avea să fie în 1989 unul dintre autorii şi vestitorii căderii comunismului. Titlul primei sale cărţi, Lecturi infidele, apărute în 1966, li s-a părut suspect unor înalţi funcţionari ai regimului, dar niciunul nu a avut curajul să-l interzică, într-un moment de renunţare entuziastă la dogmatism.
În perioada 1965−1970, când am urmat eu Facultatea de Limba şi Literatura Română la Bucureşti, Nicolae Manolescu, asistent la această facultate, avea o autoritate morală şi profesională imensă, încă dinainte de a împlini 30 de ani. Noi, studenţii, îl admiram şi îl idolatrizam, ca pe un profesor de libertatea gândirii. Ţin minte seminariile cu el. Înalt şi subţire, cu plete şi cu ochi mari sclipind de inteligenţă, ne fascina pe toţi prin obiceiul de a gândi la scenă deschisă. Ne cerea părerea asupra unui text, evalua operativ opiniile noastre, apoi se lansa într-o demonstraţie care, treptat, din calmă şi judicioasă, devenea paradoxală şi electrizantă. Asistam la un spectacol de gândire critică live, pe care l-am fi urmărit oricât, fără să dăm semne de nerăbdare. Deşi noi, băieţii, simţeam în inimă împunsătura geloziei, văzându-le pe fetele de lângă noi parcă hipnotizate de tânărul asistent, renunţam spontan la orice orgoliu ca să trăim cu toţii momentul de încântare.
De opiniile tânărului şi nonconformistului cronicar literar de la Contemporanul se interesau şi activiştii PCR. Textele sale critice erau tratate asemenea unor scrieri sacre şi clandestine, mai demne de a fi crezute decât textele oficiale. Am aflat ulterior, din diverse confesiuni, că până şi scriitorii agreaţi de regimul comunist, bine plasaţi în ierarhia literară oficială, aşteptau cu emoţie verdictele lui Nicolae Manolescu. El putea să înfiinţeze şi să desfiinţeze reputaţii literare cu mai multă eficacitate decât întreaga propagandă de partid. O asemenea putere mai avea doar Monica Lovinescu, care acţiona de la Paris prin intermediul postului de radio „Europa Liberă”.
Anii au trecut pe neobservate, în timp ce noi toţi eram absorbiţi de drama degradării vieţii în România şi, după 1989, de prăbuşirea iluziei că ţara va renaşte repede, eliberată de comunism ca de un coşmar, prin simpla trezire la o nouă viaţa. Până în 1989 Nicolae Manolescu a dat tonul în literatura română, ţinând sus steagul creaţiei literare adevărate, nesupusă ideologizării. Iar după 1989, prin sute de articole şi prin înfiinţarea unui partid al oamenilor educaţi, a participat, alături de alţi intelectuali de elită, la o campanie, istovitoare şi nici azi încheiată, de europenizare a României.
Reiau ideea. Anii au trecut pe neobservate şi Nicolae Manolescu a ajuns, nu se ştie cum, la surprinzătoarea − în cazul lui − vârstă de 75 de ani, pe care i-a împlinit recent, la 27 noiembrie. Dar a rămas un profesor de libertatea gândirii, întrecându-i prin nonconformismul gândirii sale pe mulţi contemporani, chiar şi pe unii tineri. Este în continuare omul care respinge prejudecăţile, regândind totul pe cont propriu, de pe poziţia unui raţionalist. În istoria mediul academic, numai G. Călinescu a mai manifestat la noi o asemenea independenţă de spirit. Iar discipolii săi îi seamănă tocmai prin libertatea învăţată de la el de a nu-i semăna.
Se încarcă comentariile...
