„Iubirea nu poate fi decât la egalitate. Nu poţi să iubeşti în genunchi“. Interviu cu Ana Blandiana, la Paris

De câte ori ajunge la Paris, întâlnirea cu Ana Blandiana are ceva din urgenţa şi din firescul unui ritual benefic, râvnit, singular.

De cele mai multe ori, cărţile sale o preced, trimise de editori prin poştă, precum volumul de poeme Ma patrie A4, tradus în franceză de Muriel Jollis-Dimitriu pentru editura Black Herald Press. Am scris despre ereziile sale iubitoare aici.

 Lectura din intimitatea de cititor devine şi mai intensă când e dublată de privilegiul de a asculta destăinuiri sau o decojire a miezului lumii de azi, mai bolnav ca niciodată. Dacă e adevărat că trăim ultimele zvâcniri ale civilizaţiei europene aflată la crepuscul, unde e speranţa, am întrebat-o pe Ana Blandiana, într-o cafenea de lângă Turnul Eiffel, la sfârşitul anului 2018. Şi cum poate poezia să transforme despărţirea - cea mai definitivă dintre toate - într-o iubire fără sfârşit? Ultimul său volum de versuri Variaţiuni pe o temă dată (Humanitas, 2018) răspunde printr-un lung poem de dragoste către Romi: această tulburătoare convorbire cu Romulus Rusan devine o carte care transcende literatura şi o sublimează.

După întâlnirea cu Ana Blandiana te întorci la poemele sale purtând drept privilegiat semn de carte un ecou inconfundabil: pasională şi discretă totodată, vocea poetei surâde intens şi cald chiar şi atunci când pune diagnostice grave lumii în care trăim. Umbra unei speranţe, benefică, solară. O posibilă definiţie a poeziei. (Cristina Hermeziu)

Cristina Hermeziu: E o bucurie să fiţi la Paris?

Ana Blandiana: Pentru mine există foarte multe Parisuri, în funcţie de locul în care am locuit sau de prilejul cu care am fost. Unele au reprezentat mari descoperiri, sau bucurii, sau surprize, sau întrebări. Între Parisul din Mai 68 (unde fusesem invitată de Pierre Emanuel să citesc versuri pe scena de la Odeon şi asistasem la invadarea şi devastarea teatrului de către revoluţionari) şi Parisul târgurilor de carte din ultimii ani sau Parisul controalelor medicale făcute în clinici din suburbiile în care francezi nu erau decât doctorii, nu există aproape nici o legătură.

Ba da, în ceea ce mă priveşte există un punct comun: de câte ori vin la Paris mă duc la Muzeul Cluny. Pentru mine „La Dame à la licorne“ e mai mult decât artă, e ceva magic. Mai întâi pentru că nu ştim prea bine ce este „la licorne“. Apoi, între „la dame“ şi „la licorne“ e clar că există o relaţie care nu poate fi definită în registrul logic. Iar acest lucru e cea mai bună materie primă pentru poezie. Este cea mai poetică operă de artă pe care o cunosc. Mă duc să o revăd nu doar din admiraţie, ci pur şi simplu din interes, e ca şi cum m-aş scufunda într-o apă de poezie în care pot să înot mult timp după aceea.

De curând a apărut în traducere franceză volumul Patria mea A4, al cărui titlu e în sine o profesiune de credinţă faţă de un teritoriu intim, al scrisului. Aţi făcut un sacrificiu asumându-vă, în ultimii 30 de ani, un rol pe scena cetăţii?

Cu siguranţă. Dar eu sunt un caz mai puţin dramatic decât cel al soţului meu, Romulus Rusan. În primul rând am crezut că va dura mai puţin, şi nu cred că ne-am fi implicat dacă am fi ştiut că va dura decenii. Munceam de dimineaţă până seara - mai întâi la Alianţa Civică, apoi la Memorialul de la Sighet - cu gândul să terminăm şi să ne întoarcem la scris, dar tot timpul apărea ceva neprevăzut. Eu am continuat să scriu, pentru că poezia se scrie şi pe genunchi, în timp ce proza nu. Nici eu n-am mai scris proză, în afară de Fals tratat de manipulare la care am reuşit să revin după ce am terminat Memorialul. Doar că eu n-am fost implicată în cercetările de istorie precum soţul meu, am fost doar un spectator foarte impresionat. Vara stăteam la scris. În septembrie ne întorceam la Memorial. I-am propus să rămână să scrie dar s-a întors şi spre uluirea mea a spus „Vreau să mai facem un ultim proiect, transformarea în cărţi a sutelor de ore de înregistrare de convorbiri cu ţărani“. Le-a făcut un băiat extraordinar care între timp a emigrat şi noi i-am pierdut urma. Romi era foarte legalist, voia să dea de acest băiat ca să poată publica cărţile: proiectul cuprindea şase cărţi, au apărut pe provincii. Sunt extraordinare. A dus până la capăt proiectul, în afară de un singur volum care trebuie să apară acum. S-a întâmplat să facă infarct şi nu s-a mai întors la scrisul propriu-zis. Am 70 de caiete de jurnale ale sale care nu pot fi publicate acum tale quale, conţin foarte multe nume proprii, jurnalul ar putea fi foarte interesant peste câteva decenii. Din caietele lui scrise de mână sper să pot scoate fragmente de meditaţii. E însă foarte deprimant, pentru că el însuşi este tot timpul deprimat de ceea ce scrie. Concluzia este că e atâta zădărnicie, că ne-am consumat pentru atâtea lucruri pe care nici nu mi le mai amintesc bine şi pentru care atunci am suferit ca nişte câini. Este viaţa noastră trăită mereu împreună şi dăruită mereu celorlalţi...

E o ciornă a istoriei tranziţiei noastre...

Da. Dar eu am rezistat mai bine decât el la această contradicţie.

Poezia, o chestiune de intensitate

V-a ajutat poezia?

Da, pentru că nu depindea de mine. Nu-i nicio vorbă goală. O să vă spun ceva ce în general nu spun, pentru că pare între mistic şi ridicol. Îmi găsesc adesea în manuscrise o anumită greşeală care nu se poate explica. Găsesc o confuzie între consoanele labiale şi nelabiale, deci scriu în loc de „poate“ - „boate“, în loc de „nimic“, „mimic“, ceea ce nu se poate explica logic decât prin defecţiunea urechii.Deci trebuie să accept că mi s-a spus şi n-am auzit bine. Înţelegeţi? Dar nu pot să merg cu misticismul până la a susţine că mi se şoptesc versurile la ureche…

E un fel de a spune că poezia vă traversează?

Da, iar acum am scris o carte de dragoste către Romi. Nu e vorba de o carte dedicată ci îndreptată spre. Este o carte care nu şi-a propus să fie carte Mi-am propus să termin Fals tratat de manipulare partea a doua - probabil că o să aibă alt titlu. Şi aşezându-mă pur şi simplu să scriu la cartea asta - eram singură cu pisica - deodată am început să scriu ca şi cum altcineva mi-ar fi mişcat mâna pe pagină. Este vorba de Variaţiuni pe o temă dată (Humanitas, 2018) care nu seamănă cu celelalte cărţi ale mele. Acum am sentimentul că e cea mai bună carte pe care am scris-o, dar poate nu am dreptate, pentru că am sentimentul că nu e o carte din interiorul literaturii, e mai curând o experienţă spirituală.

În ce sens? Sunt, într-adevăr, variante tulburătoare pe o temă dată - „fără tine“ - şi sunt versuri de o mare simplitate, fragmente de amintiri care vorbesc despre „un împreună“ şi o mare absenţă în acelaşi timp, în acelaşi loc. Ca un fel de întrupare, posibilă doar în verb. Devine poezia un loc, o dimensiune, un trup, pentru a-l putea îmbrăţişa pe celălalt? Îmi revine în minte ideea conform căreia, în siajul creştinismului, scriptura, evanghelia – deci scrisul, verbul – de fapt asta înseamnă, înlocuirea trupului care lipseşte…

Întotdeauna am crezut că între poezie şi experienţa isihastă exista multe asemănări, pentru că nu am considerat niciodată poezia o chestiune de formă („o căutare şi o experienţă de limbaj, o anumită ordine a cuvintelor“ spune Gaetan Picon), ci de intensitate, iar intensitatea ei putea fi comparabilă doar cu cea a trăirii religioase.

In cazul acestei cărţi intensitatea a depăşit obişnuitul, iar tema fiind moartea, căutarea variantelor de eludare a acesteia şi poezia reuşesc să lunece în absolut, asemenea credinţei. Asta nu înseamnă că e o poezie religioasă, ci una metafizică, în care dragostea este trecută dincolo de determinările şi limitările fizice, într-o arie (greu de spus dacă de timp sau de loc) intens luminoasă, incandescentă, imponderabilă. Ce e ciudat şi ceea ce dă acestei poezii un aer straniu, este faptul că stilistic este vorba de o poezie post modernă. Vezi trimiterile la Wells sau la Agatha Christie, folosite ca nişte saci cu lest pentru a împiedica dispariţia în înalt a maşinii zburătoare. Un postmodernism de unică folosinţă.

De ce avem sentimentul, ca cititor, că versurile de iubire din acest volum, în ciuda faptului că vorbesc despre o imensă şi neinteligibilă (ne)despărţire, conţin ceva extrem de solar?Ca într-un splendid poem de la pagina 75: „Îmi va rămâne zestre, durerea,/ Ca o jung nu fielă cu păsări şi fiare/ Crescând din amintirile/ Pe care tu le-ai uitat.“

Când am terminat de scris si am descoperit că ceea ce scrisesem erau poezii, am avut o mică reticenţă la ideea de a le publica, mi-era frică - fiind vorba despre dialogul cu cineva care nu mai era in viaţă - să nu fie prea sumbru, să nu apară macabru. Am fost fericită când după predarea la editura, primele exclamaţii au fost legate de luminozitatea poemelor. Şi, de fapt, ce poate fi mai luminos decât descoperirea că moartea nu există, care este de fapt chiar ideea principală a cărţii.

„Mereu/ am visat să fiu singură/ Pentru că întotdeauna/ erau prea mulţi oameni/ în jurul meu.“ Anulează poezia singurătatea? E poezia singura formă de singurătate acceptabilă?

Poezia se naşte din singurătate, nu poate exista în afara ei. Singurătatea este gravidă de poezie. Desigur, s-ar putea discuta dacă, după ce o naşte, singurătatea mai rămâne legată de poezie. Nu poezia, ci dragostea anulează singurătatea, şi în acest sens poate deveni – oricât ar părea de necrezut - un pericol pentru poezie, în măsura în care nu e în stare să inventeze „o singurătate în care puteam încăpea amândoi“.

Şi în Patria mea A4 sunt perceptibile şi filonul spiritual şi un anume ton elegiac... Sunt nişte erezii iubitoare?

E şi o latură schismatică, în aceste poeme, de aici neliniştea pe care o conţin. Eu nu ştiu să mă rog pentru că nu ştiu să cer şi nici să laud. În general te rogi sau cerând ceva sau aducând laude. Dar ideea aceasta, că tu - un nenorocit de om - îi aduci laude lui Dumnezeu mă stânjeneşte. Ce nevoie are El de laude, de linguşiri? De ce, în toate timpurile şi în toate religiile, rugăciunea este o aducere de laude, un imn? Iubirea nu poate exista decât la egalitate. Nu poţi să iubeşti în genunchi. Şi totuşi, aveţi dreptate: sunt nişte erezii iubitoare.

Ana Blandiana şi Cristina Hermeziu la ICR Paris

Cultura sinucigaşă a Europei

Spuneaţi cândva că dacă motorul istoriei este ura, în poezie motorul este iubirea. Care mai sunt zeii de astăzi? La ce dumnezei ne închinăm astăzi pentru a duce istoria mai departe?

Dacă vorbim de Europa, chiar asta e problema: nu mai există zei. În Istoria ca viitor, o carte de conferinţe, spuneam că în confruntarea civilizaţiilor este clar că cel care câştigă este cel care crede în propriile lui adevăruri. Nu contează dacă sunt bune, rele, corecte, incorecte, e vorba doar de faptul ca unii cred cu fanatism în ideile lor, precum islamicii, contra unora care nu mai cred în nimic. E o critică dură la adresa Europei, dar făcută cu speranţa că poate fi convinsă să se întoarcă la respectul pentru propria definiţie. Până la urmă, când, în discuţiile pentru constituţia europeană purtate cu ani în urmă, sintagma „rădăcinile creştine ale Europei“ a căzut la vot, europenii au spus că nu mai cred în propria lor definiţie. E destul să intri într-un muzeu ca să vezi că rădăcinile creştine sunt o realitate. Odată, la Londra, aveam o cruciuliţă mică la gât şi urma să mă urc pe scena unui festival de poezie. Un organizator mi-a zis: „nu vreţi să daţi cruciuliţa în spate, pentru că cei necreştini s-ar putea simţi jigniţi“. Cei care umblă în chador nu-i jignesc pe creştini, dar o cruciuliţă e jignitoare pentru ei? Iar grija de a nu expune crucea aparţine creştinilor. E o formă de nebunie.

Pare o civilizaţie la crepuscul. Unde e speranţa?

N-ar fi pentru prima oară în istorie când o civilizaţie ar dispărea şi s-ar naşte o alta în locul ei. Problema există în toate domeniile, nu e numai culturală sau politică, e în primul rând demografică, europenii au un indice demografic de 1,2 copii, în timp ce islamicii au 8, iar sud-americanii şi mai mult. Am avut o adevărată revelaţie în urmă cu doi ani. Eram la Guadalajara şi am avut o după amiază de duminică liberă în timpul unui târg de carte. M-am dus în piaţa catedralei, în centrul oraşului, cu 12 milioane de locuitori (Mexico City are 20). Erau oameni simpli, care duminica după amiază ieşeau la plimbare, în familie: soţul, soţia şi încolonaţi în spate copiii, 4, 6, 8, doi câte doi de mână. Am avut pentru o clipă revelaţia că aparţin unei rase în curs de dispariţie. Vedeam ceva ce n-aveai cum să vezi în Europa. Dar dispărem nu numai demografic, ci şi prin neadeziunea noastră la propriile noastre valori, şi nu mă gândesc doar la creştinism, ci la faptul că nu mai suntem mândri că suntem europeni, autori ai culturii europene.

Acest lucru se vede odată cu începutul sec. XX, când Picasso a descoperit arta neagră opunând-o secolelor de măiestrie ale Europei. Si Brâncuşi este nonfigurativ, dar el nu împrumută modernitatea, ci o zămisleşte. Iar această diferenţă se simte. În marele muzeu din Philadelphia, de exemplu, găseşti marile nume ale artei moderne aşezate împreună şi deodată ai senzaţia că intri într-o catedrală unde vezi numai Brâncuşi, expus cu un fel de admiraţie aproape mistică. Este clar că are alt statut decât toţi ceilalţi. De ce? Pentru că în timp ce ei erau extaziaţi de arta şi de tradiţiile altora, el cobora pe propriile lui rădăcini, el avea o profunzime pe care ei n-aveau cum s-o aibă, pentru că mergeau pe orizontală, în timp ce el cobora pe verticală, iar asta se simte.

Dar ca să revin, am avut revelaţia cât de absurd se petrec lucrurile în lumea noastră de gândire democratică, la care n-avem cum să renunţăm şi nici nu suntem în stare să o perfecţionăm. Cu migraţia, problema este, de exemplu, nu faptul că vor veni şi vor face mai mulţi copii decât băştinaşii şi vor deveni majoritari, problema e că vin pe baza drepturilor omului şi dacă băştinaşii europeni dispar, dispar şi drepturile omului, că numai ei cred în ele. S-a luptat pentru drepturile omului un secol şi ceva şi acum se dovedeşte că a fost o formă aproape sinucigaşă a construirii unui mecanism pe baza căruia cei care l-au construit dispar.

Dacă suntem într-o fundătură, ce rol mai are literatura în lumea aceasta fără ieşire?

Cred că poezia mai poate salva ceva. Fraza lui Dostoievski, „Frumseţea va salva lumea“, are ceva absurd, dacă te gândeşti la ea punându-i alături cel de-al doilea război mondial, e cu totul absurd! Şi totuşi există un adevăr în ea. În multe ţări există festivaluri extraordinare de poezie. În Anglia, Spania, Portugalia, Italia, Olanda, Suedia, România... În Slovenia, o ţară cât Oltenia, cel mai important moment al anului este un festival de poezie, cel de la Vilenica, un loc despre care ştim din Sadoveanu sau din cronicari pentru că cei mai grozavi cai erau din Lipica, un sat de lângă Vilenica. Nişte cai care se nasc negri, devin suri şi când sunt adulţi se fac albi ca zăpada. Hergheliile lor par că zboară, intri într-o formă de frumuseţe necunoscută. Poeţii lumii sunt purtaţi către locul ceremoniei cu o caleaşcă trasă de 6 cai lipiţani iar ceremonia - fiind o zonă carstică - se petrece sub pământ, într-o sală cu stalactite şi stalagmite luminate în diferite culori, iar înainte de a intra, poeţii plantează un pom cu numele lor. Totul e gândit ca un mare spectacol. Micile ţări în special îşi fac o formă de reclamă din festivalurile de poezie. Oamenii au obosit de consum şi de aici poate să fie şi o renaştere. Nu poţi trăi la nesfârşit muncind tot mai mult ca să câştigi tot mai mult, ca să mănânci tot mai mult, să faci cură de slăbire... Malraux spunea că sec xx va fi religios sau nu va fi deloc. Cred că oamenii ori se întorc către o formă de spiritualitate, ori nu mai sunt oameni. E poate naiv, dar toată viaţa m-am încăpăţânat să cultiv câte o formă de naivitate.

Ce povestiţi despre Slovenia, pare că poeţii ar fi noii preoţi ai acestui sfârşit de civilizaţie...

Da. Aţi rezumat foarte frumos.

Simţiţi că România are şi ea o vână poetică? Vă vorbeşte poezia generaţiilor noi?

Alecsandri a spus că românul s-a născut poet şi ne-am obişnuit să zâmbim ca nşte adulţi la formula copilărească.Totuşi este ceva ieşit din comun în faptul că - în condiţiile în care a deveni poet este aproape o formă de sinucidere şi nimeni nu-şi poate închipui că va trăi din asta, se publică la nesfârşit cărţi de poezie între care unele foarte bune. Poezie pe care poeţii şi-o publică pe banii lor, pe banii părinţilor sau ai unor oameni de afaceri pe care i-au înduioşat. Şi sunt din ce în ce mai multe premii de poezie, mai ales pentru debuturi, deci funcţionează o formă de viaţă în acest domeniu care n-are argumente logice.

E miracolul licornei?

E miracolul licornei.

A consemnat Cristina Hermeziu

En aparté

Ultima poezie scrisă pe genunchi?

Am fost la Chişinău, noi colaborăm foarte bine cu istoricii de acolo pentru Memorial. Nu mai fusesem la Chişinău de şapte-opt ani, şi am simţit o clară decadenţă în sensul rusificării. Doar în anii 90 se mai auzea la fel de mult ruseşte peste tot. Iar la hotelul la care am stat, internaţional, erau 15 canale toate în ruseşte, inclusiv canalul naţional, care funcţionează în două limbi, era doar în ruseşte. Ne-am plimbat prin parc, o toamnă foarte frumoasă, şi acasă am scris un poem lung şi cumva postmodern, pe care l-am publicat în Revista literară din Chişinău. N-are legătură cu felul meu de a scrie.

PARCUL DIN CHIŞINĂU

Pe aleile lui
ca roiuri de frunze trec anii,
şi printre statui
vântul îi toarce în jurul poeţilor de marmură sau de bronz.
mai mult decât oamenii el ştie visa
în limba vechilor cazanii
şi o sută de ani nu i-au fost îndeajuns să uite ce-a fost.

Mai puţin străină decât în muzeul de istorie,
umblu prin iarba uscată
care scoate un zumzet abscons,
generaţiile frunzelor îmi urcă până la glezne
ca nişte cătuşe pe care le ştiu pe de rost.

Aici am stat şi am plâns uitările successive
spălate-n amestecul toxic al sângelui de mai multe culori
şi peste mine-au trecut mulţimile ca nişte valuri
de multe, de nenumărate ori:
valuri de umbre sălbatece de invadatori,
valuri de umbre speriate de refugiaţi,
valuri de umbre zadarnice de eroi,
şi-n cele din urmă-n convoi
doar valuri de umbre de deportaţi.

Peste toate umbra statuii lui Stefan,
lunecând şi ea, pribegită în ţară,
adusă-napoi, alungată din nou, şi din nou revenind,
marmură hăituită şi aproape povară…

Încorsetat în statuie, sfinţenie şi cult,
Ştefane, Maria Ta,
Tu pe soclu nu mai sta,
coboară!
Coboară În azi din demult,
fii Oaspetele de Piatră pedepsitor
care se-ntoarce din moarte în viitor!
Intră cu paşi de ciment
asurzitor
în clădirea Guvernului, în Parlament,
în televiziunile străine fără ruşine,
spulberă-le batjocura, manipulările, sfruntata minciună,
striveşte-i fără milă ca-ntr-un blestem împlinit,
înspăimântă-i, alungă-i, răzbună
crima fără sfârşit
şi umilinţa curgând din dispreţ
ca sângele dintr-o rană!

...Apoi ,dacă vrei,
Poţi să te-ntorci pe alei
Printre poeţi
Fără prihană.

Ana Blandiana