Iubitul meu János! A murit Ion Ianoşi

Niciodată n-am simţit că nu e sincer. Pentru mine, rămîne un om onest pe care l-am iubit necondiţionat. L-am iubit şi încă îl mai iubesc.

Săptămîna trecută Ion Ianoşi a plecat dintre noi. Cu cîteva săptămîni în urmă am auzit de la Filip Florian, care a auzit de la Radu Cosaşu că îi e rău, că e slăbit. De-atunci, mă tot gîndesc la el.

Cînd vestea a fost pusă pe Facebook, am citit reacţii diverse. De la stupidul „l-am avut profesor, nimic deosebit” pînă la altele. 

Cred că nu se poate spune „nimic deosebit” decît din punctul de vedere al şi mai stupidului „am dreptul să spun asta”. Pentru mine cel puţin, pentru promoţia mea, a fost cel mai bun profesor pe care l-am putut avea. Om cult, inteligent, estet care vorbea despre tot ceea ce este artă, nu s-a închis în literatură sau în muzică, le-a preţuit şi le-a simţit pe toate.

A fost un om de stînga pînă la moarte, şi niciodată nu şi-a renegat credinţa. A spus mereu că săracii nu sunt vinovaţi pentru condiţia lor, că bogăţia lumii n-ar trebui să fie în mîna unor afacerişti cinici, că oricine are dreptul la o viaţă decentă. A vorbit şi despre anii lui de instructorat, deşi dacă îl înţeleg bine pe profesorul Karnoouh, aici are păcate pe care nu le-a confesat. Cu toate acestea, Internaţionala mea mi s-a părut un memorial sincer. Cum nimeni nu ştie toate faptele din viaţa unui memorialist, cititorul trebuie să asculte vocea naratorului şi să-şi dea seama dacă acesta minte sau nu. Eu n-am auzit vreo notă falsă.

A fost un transilvan adevărat. Alături de muzicologul clujean Ferenc László, era singurul care a vorbit germana, maghiara şi româna, singurul care s-a mişcat în toate trei mediile cu aceeaşi dezinvoltură şi dinamică, deşi mă gîndesc că pînă la urmă a ales identitatea românească şi datorită iubitei sale soţii.

Cînd mergeam la Bucureşti, m-a invitat la prînz la restaurantul Academiei şi am stat de vorbă ore în şir. Pentru mine, care m-am aflat în căutarea unui tată spiritual, discuţiile astea au fost mană cerească.

Nu spun că nu se poate să-l critice oricine. Dar spun apăsat că unele critici au fost de-a dreptul mîrşave, atacuri la persoană de doi bani. Altele „numai” ingratitudini din partea unor foşti studenţi deveniţi acum frişca intelighenţiei.

Vasile Morar a scris frumos:

„A avut sigur virtutea înţelepciunii şi pe cea a curajului blând şi a blândeţii curajoase. Sunt virtuţi ale oamenilor rari.”  János a fost un om rar.  

Dumnezeu să-l odihnească în pace!