Jurnalul unui antropolog într-o republică privată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vintilă Mihăilescu, autorul cărţii „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului”
Vintilă Mihăilescu, autorul cărţii „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului”

Nu mi se întâmplă des să citesc cărţi care îmbină atât de plăcut delectarea intelectuală şi bucuria sufletească, ascuţimea observaţiilor şi seninătatea privirii. Inteligenţa nu este rece, tăioasă, cinică decât pentru acele minţi cărora nu le prisoseşte. Pentru un adevărat om de spirit, cum este profesorul Vintilă Mihăilescu, inteligenţa este caldă, bonomă, tolerantă, aş spune chiar… jovială.

Una care ştie uneori să se ia singură în râs atunci când simte că tinde să adopte, mimetic, tonul grav, morga profesorală, aerul dezabuzat al producţiilor intelighenţiei noastre.

Într-un fel cu totul atipic, autorul trăieşte din plin bucuria jocului scrisului, a jocului gândirii, a jocului vieţii. Un joc pe care dreptul de a spune, când şi când, piua!, îl potenţează, mai mult: îl fundamentează. Când jocul gândirii sau al scriiturii riscă să degenereze în seriozitate, Mihăilescu lansează câte un neaşteptat şi cât se poate de jucăuş piua!, lăsându-ne deopotrivă descumpăniţi şi amuzaţi. Descumpăniţi şi deopotrivă amuzaţi pentru că ne dăm seama că ne-a surprins chiar în clipa în care începeam să uităm că este doar un joc. „Doar un joc” nu înseamnă o devalorizare a jocului, o trecere a lui în derizoriu sau o trezire dintr-o iluzie plină într-un adevăr gol. Dimpotrivă, conştientizarea periodică  – ritmică?! – a faptului că te afli în joc este condiţia de posibilitate a jocului. Literalmente, jocul nu se poate desfăşura decât pe fondul unei permanente – şi în definitiv arbitrare – puteri a fiecărui jucător de a-l întrerupe, de a spune „piua!”.

Copiii ştiu bine acest lucru pe care oamenii mari, mult prea prinşi de jocul lor, îl uită atât de des. Din această uitare nu uită însă niciodată să-i scoată – scoţându-i din joc – în cele din urmă boala, bătrâneţea sau apropierea morţii.  Cuvintele din final dezvăluie una din ideile fundamentale ale cărţii: „Viaţa ideală – beatitudinea existenţială – ar trebui să fie o trecere survenită pe neaşteptate de la copilărie la bătrâneţe. De la o eternitate la alta. Dar suntem datori toţi cu o maturitate! Aceasta este, de fapt, păcatul nostru originar. Maturitatea este timpul făptuirii şi al responsabilităţii – şi deci al păcatului inevitabil, căci tot făcutu-i vinovat, nu-i aşa? Trebuie să trecem însă prin acest purgatoriu pentru a lua măsura vieţii, pentru a-i permite acesteia să meargă mai departe în contingentul ei implacabil. Şi trebuie să o facem bine, cu toată dăruirea, pentru a ne scufunda apoi în suferinţă şi a putea fi astfel demni de mântuirea viitoare a senilităţii fericite.” (p.224)

Cartea lui Vintilă Mihăilescu, veritabil jurnal de antropolog, acoperă o perioadă cuprinsă între 2006 şi 2012 petrecută „pe teren”, în interiorul unei societăţi care se autodefineşte ca exotică.

Notele de antropologie publică – cum se subintitulează cartea de faţă – au în vedere în marea lor parte spaţiul românesc. Lumina ludică pe care autorul o proiectează asupra acestui spaţiu scoate la iveală încrâncenarea, îndârjirea pe care o punem în discursul nostru identitar, lipsa de umor şi de detaşare din încercările noastre de autodefinire. Pare că uităm că, în definitiv, a fi român (sau spaniol, sau turc) este un rol asupra căruia poţi decide dacă şi cum îl joci. Ne-am obişnuit însă să privim „românitatea” ca pe o fatalitate inexorabilă, ca pe un destin implacabil – fie în sens pozitiv, fie într-unul – tot mai răspândit – negativ, dar întotdeauna belicos, „cu braţele armate” sau cel puţin ţâfnos şi arţăgos. Dacă ieşim însă din paradigma „aşa-i românul” şi ne uităm – ca un bun antropolog sau sociolog – la fapte, vom fi surprinşi că realitatea românească este mult mai inventivă şi mai jucăuşă decât ne-o imaginăm. Chiar şi această realitate de tranziţie din ultimii ani pe care credem că o cunoaştem în detaliu. Cartea lui Vintilă Mihăilescu, veritabil jurnal de antropolog, acoperă o perioadă cuprinsă între 2006 şi 2012 petrecută „pe teren”, în interiorul unei societăţi care se autodefineşte ca exotică. Marele merit al acestui „jurnal” este că ne refamiliarizează cu noi înşine, aşezându-ne „isprăvile şi neisprăvirile” noastre în context, căutând să le explice prin apelul la alte fapte sociale şi nu prin refugiul în ipostazieri metafizice ale „sufletului românesc”. Psihologilor le este cunoscut că atitudinile şi faptele unei persoane spun mult mai mult decât ceea ce ne-ar putea spune aceasta despre sine. 

Cum se explică însă această poziţionare a românilor faţă de ei înşişi, această auto-excludere din sfera propriei identităţi? Vintilă Mihăilescu oferă un răspuns demn de a fi amintit: românul nu se regăseşte în ceea ce este pentru că nu ştie ce vrea să fie. Există o diferenţă între ceea ce suntem şi imaginea noastră de sine, diferenţă insolubilă atâta timp cât nu avem un proiect identitar coerent, atâta vreme cât patria e lipsită de un „proiect de ţară”. Fiindcă nu ştim ce vrem să fim, nu putem spune cine suntem şi, forţaţi de diferite circumstanţe să ne delimităm „esenţa”, ne refugiem în trecut – folosindu-l ca pe un factor de dispreţuire a prezentului. Când trecutul este valorizat pozitiv, prezentul este arătat – în contrast – ca unul decăzut şi nedemn de „strămoşi”. Când este valorizat negativ, prezentul nu face decât să confirme că românul şi românitatea sunt manifestări ale unei imuabile precarităţi a fiinţei româneşti.

Există o diferenţă între ceea ce suntem şi imaginea noastră de sine, diferenţă insolubilă atâta timp cât nu avem un proiect identitar coerent, atâta vreme cât patria e lipsită de un „proiect de ţară”.

Ambele moduri sunt versiuni ale autoexotismului românesc, din care nu se poate ieşi decât prin raportarea la un ideal. Despre lipsa şi nevoia de ideal a poporului român am scris şi eu în mai multe rânduri. Spune-mi cine vrei să fii ca să-ţi spun cine eşti – s-ar putea zice, pe bună dreptate. Fără un ideal de urmat, românii nu vor înceta să-şi fie lor înşişi străini, privindu-se ca pe nişte ciudăţenii profilate pe deşertul proiectului de sine.

De aici o anxietate continuă, o „cultură a nemulţumirii” „faţă de orice, faţă de oricine” (p. 107), căci nimic nu se poate ridica la înălţimea unui ideal… inexistent. În consecinţă, normele sunt adoptate la întâmplare, din mers, eventual acceptate ca reguli „impuse” de un „for european” din lumea civilizată. Ne raportăm la ce ne spun alţii să facem sau că ar trebui să facem, rolul „eului ideal” este jucat de o alteritate neinternalizată, complet exterioară. De aceea, neinvestite cu (bună-)credinţă, regulile sunt încălcate fără prea mare strângere de inimă, căci nu ne recunoaştem în ele, nu sunt ale noastre, nu le-am elaborat şi nici nu le-am reelaborat în procesul – de durată şi sistematic – al asimilării (al educaţiei, al dezbaterii publice).

Fără un ideal de urmat, românii nu vor înceta să-şi fie lor înşişi străini, privindu-se ca pe nişte ciudăţenii profilate pe deşertul proiectului de sine.

Partea fără întreg este literă moartă, nu înseamnă nimic, devine ininteligibilă şi prin aceasta strategiile de evitare a unor reguli neînţelese sunt mai raţionale decât respectarea lor. A nu semnaliza când schimbi direcţia de mers – comportament observat de antropologul nostru în traficul bucureştean – devine un comportament mai uşor de înţeles dacă ne gândim că noţiunea de libertate care i-a fost indusă cetăţeanului român este echivalentă cu cea de independenţă, neatârnare, suveranitate, autonomie – o libertate care, dacă nu-l exclude pe celălalt, nici nu-l presupune, o libertate de unul singur, o libertate a lui „fac ce vrea muşchii mei”. Libertatea „împreună cu”, libertatea civică a traiului în comun, a drepturilor şi obligaţiilor sau a solidarităţii – este împinsă într-un plan secund de sensul de „independenţă” şi „neatârnare” pe care l-a conferit libertăţii o întreagă mitologie naţională.

În termenii lui Noica, nu am reuşit să trecem de la „eliberare” (ieşirea de sub anumite puteri) la libertate (dobândirea anumitor puteri). De aceea strategiile de evitare a normei, de eliberare de sub imperiul regulilor sunt mai „rezonabile” în acest context decât respectarea gratuită a lor, câtă vreme acestea nu sunt aşezate, clădite pe credinţa în valoarea celuilalt în ecuaţia libertăţii individuale. Acelaşi sens al libertăţii ca neatârnare îi face pe români să aibă o proastă percepţie a limitelor spaţiului personal şi a spaţiului public şi să-şi spele covoarele în stradă, în faţa locuinţei (vezi savuroasa poveste a româncei „curate” din Paris care în fiecare săptămână îşi freacă în faţa blocului ei covorul multicolor, cu săpun şi o perie ascuţită, punând astfel în pericol destinul mondial al multiculturalismului), să-şi parcheze maşina pe trotuar sau să violeze spaţiul acustic cu diafan sunet de manele, „populare” sau „pickhammer”. La capitolul „poluare simbolică”, România este probabil cea mai poluată ţară din Europa.

Celălalt îşi face intrarea în scenă când ne aşteptăm mai puţin. Casele, vilele construite de români – oricât de prost gust ar fi – nu sunt doar semnul unui egoism agresiv, indiferent faţă de simţul estetic al celuilalt. Citită într-o altă cheie, arhitectura actuală a „viloiului” îl readuce pe celălalt în câmpul egoităţii căci, dincolo de confortul personal, este urmărită impresionarea semenului, captarea stimei şi respectului său, recunoaşterea de către societatea / comunitatea din care face parte a succesului personal, a reuşitei individuale. Nevoia de recunoaştere socială este cât se poate de vie şi se manifestă – atât de colorat! – în peisajul urbanistic actual.

Oricât de autarhic, de suveran şi de „neatârnat”, românul ţine la părerea celorlalţi despre sine şi este dispus să plătească mai mult doar pentru a-şi satisface această trebuinţă superioară, fără beneficii directe asupra confortului său personal. O parte consistentă din costurile unei construcţii este sacrificată pe altarul „frumosului”, căci „frumos” este pentru român (numai?!) ceea ce este e magnific, impresionant, admirabil. Iată că la o privire mai atentă vedem că esteticul nu este deloc ignorat în construcţiile mai recente, ci i se acordă un rol deosebit de important: casele sunt făcute în egală măsură pentru a fi locuite şi pentru a fi privite, admirate, plăcute de ceilalţi, de comunitate în ansamblul său care astfel le acordă proprietarilor un loc şi un rang într-o ierarhie tăcută şi informală. „Frumosul” arhitectonic este folosit de români pentru a-şi asigura recunoaşterea socială şi, în această privinţă, „viloaiele” româneşti au cu „palatele ţigăneşti” mult mai multe în comun decât le-ar plăcea românilor să recunoască. Neo-ţăranul român, plecat la muncă în străinătate, se speteşte pentru a investi mare parte din banii câştigaţi în ridicarea unui căsoi în satul natal în faţa căruia consătenii să rămână cu gura căscată. Românul e prin definiţie „apropritar” şi „a face” una sau, de obicei, mai multe case reprezintă o unitate sigură de măsură a succesului sau, după caz, a eşecului, a ratării (a băut / mâncat / pierdut x case).

O alternativă la această modalitate de a dobândi recunoaşterea socială este maşina scumpă, de lux, pe scurt „bengoasă”. Nu vezi pe străzile unor mari metropole europene atâtea limuzine câte vezi pe străzile şi şoselele – pline de gropi şi denivelări – ale oraşelor din România. Atunci când nu are suficiente resurse pentru a-şi asigura simultan viloiul şi maşina, românul alege să investească în primă instanţă în automobil – casă de lux mobilă, blazon ambulant, prestigiu portabil – care, spre deosebire de imobil, ţintuit locului, îţi oferă avantajul de a-ţi putea expune oriunde şi oricând „muşchii” nichelaţi. Libertatea ca „neatârnare” îşi spune şi aici cuvântul: vederea casei depinde de întâmplare sau de liberul arbitru al celuilalt, de bunul său plac, de cheful său, în timp ce automobilul e scutit de aceste inconveniente:  câmpul vizual al „aproapelui” poate fi penetrat ori de câte ori doreşti, iar traficul bucureştean îţi oferă un timp de expunere extrem de generos. Nici aici costurile nu sunt importante: vederea maşinilor de teren, cu tracţiune integrală, mari consumatoare de combustibil, abia târându-se în spatele vreunei Dacii  – este familiară oricărui bucureştean. Dar cine a zis că, în această ecuaţie, viteza ar avea vreo importanţă? După cum familiară ne este şi vederea limuzinelor parcate în faţa unor ponosite blocuri comuniste din cartierele-dormitoare ale Capitalei.

Un dialog social sui-generis se încheagă între participanţii la viaţa socială, un dialog nearticulat, în care a exhiba ceea ce ai devine marca indubitabilă a ceea ce eşti. Întrecerea socialistă a lăsat locul unei întreceri capitaliste fulminante unde cantitatea de muncă depusă este exprimată în termeni de proprietăţi dobândite, automobile conduse şi bani câştigaţi. Neoliberalismul de import se îmbină aici straşnic şi pervers cu tradiţionalul „cine munceşte are” (=„am, deci muncesc”), concepţie care demonizează sărăcia şi săracul ca figuri marginale şi (auto)excluse ale lenei şi trândăvelii. Între intelectualii „de dreapta”, apologeţi ai muncii îndrăcite, şi creatorii de manele sau muzică etno diferenţele sunt aproape insesizabile, în ciuda repulsiei elitiste a primilor faţă de cei din urmă. Ambele „curente” exaltă valoarea supremă a muncii pe brânci, a familiei şi a credinţei în Dumnezeu – cuantificabile oricând în bani, case, maşini şi… noroc (resemnificat voluntarist, norocul nu mai este o fatalitate, un dat, ci rezultatul acţiunii omului: „norocul şi-l face omul cu mâna lui”.)

De partea cealaltă, duşmanii, invidioşii, trândavii sau… socialiştii, „asistaţii sociali”, „cerşetorii”, „viermii” sau „ciumpalacii” din Piaţa Universităţii. În faţa unei asemenea „drepte”, Vintilă Mihăilescu este nevoit să se declare „tot mai de stânga, pentru că mă simt tot mai stângaci în această lume care se declară tot mai creştină şi contestă mai vocal evoluţionismul, dar care practică tot mai mult cel mai crunt darwinism social imaginabil. Mă simt tot mai solidar cu „săracii”, pentru că n-am fost învăţat să dispreţuiesc şi deoarece mă ştiu la fel de vulnerabil ca şi ei. Mă simt tot mai jidan, pentru că săracul actual sau potenţial, a devenit jidanul crizei (sau ţiganul, dacă preferaţi, tot aia...). Mă simt astfel deoarece dorinţa mea legitimă de a muri în demnitate, aşa cum am trăit o viaţă întreagă, este tot mai ameninţată de politica acestei drepte „harnice” şi dispreţuitor inumane.” (Vintilă Mihăilescu, Scutecele naţiunii şi hainele împăratului, Polirom, 2013, p. 201).

În acelaşi timp, dialogul real este suspendat. Nimeni nu mai crede în valoarea raţiunii, a confruntării libere a ideilor. Din mijloc de comunicare, limbajul a devenit mijloc de intimidare, iar cuvintele sunt scuipate ca nişte coji de seminţe, tot spre neîngrădită şi neatârnată afirmare a „individualităţii”. Limba însăşi este privatizată, liberalizată, gramatica fiind considerată nazi de către tinerele generaţii, iar comunicarea „ideilor mari (…) o altă tiranie (elitistă) a Autorităţilor.” (p. 38) Limba română s-a spart în idiomuri – fie că vorbim de idiomul simplificat şi agramat al analfabetului cu „competenţe digitale”, fie că vorbim de idiomul corporatist („corporate Romanian”, „lingua franca manageriensis”). În ambele cazuri, „ideologia comună este un soi de libertarianism lingvistic, adică un cult al controlului minim al autorităţilor lingvistice: statul minimal al limbii, libertatea de iniţiativă a individului…” (p. 38)

Deşi tot mai căutată şi mai prezentă sub forma „târgurilor tradiţionale”, a produselor tradiţionale sau artizanale, a mâncării tradiţionale, tradiţia românească este un capitol încheiat. Ţăranul român a murit!, declară fără nici o ezitare Vintilă Mihăilescu. Şi fiindcă chiar noi suntem cei care l-am omorât, sentimentul de culpabilitate ne determină să „iubim tradiţiile cu atât mai mult cu cât avem într-o mai mare măsură conştiinţa faptului că i-am ucis pe creatorii acestora”. (p. 129) Societăţile tradiţionale sunt „societăţi cutumiare”, adică tocmai ceea ce societatea românească actuală, anomică, nu are cum să mai fie. Lipsit de tradiţii, dar şi de un ideal modern înspre care să aspire, statul român a împărţit „bunul public” în acelaşi fel – şi cu aceleaşi efecte – în care s-a produs retrocedarea terenurilor agricole după 1989. Fără nici o politică coerentă, agricultorul a fost lăsat să se descurce pe cont propriu, forţat să practice o agricultură de subzistenţă pe o „curea de pământ” de două hectare. În acelaşi fel fiecare român este (lăsat) liber să-şi cultive bucata sa de „naţionalitate”, „cetăţenie”, bucata sa de apartenenţă după cum îl taie capul şi să se descurce cum poate. O agricultură de subzistenţă, o naţionalitate de subzistenţă… Pe scurt, o republică… privată în care indivizii sunt legaţi de glie cu lanţurile grele ale „libertăţii” de autodeterminare: „Nu am înţeles că nu există Libertate de unul singur: pe o insulă pustie, un om nu este liber, ci doar singur. Din acest punct de vedere, „libertatea” noastră este una tristă, căci însingurată, o libertate a fiecăruia pentru fiecare. Libertatea este redusă astfel la independenţă, iar cuvântul care comunică, legându-ne de aproapele nostru, devine o simplă cuvântare care îşi strigă dreptul de a cuvânta.” (p. 160)

De aceea, în loc de şcoli, tradiţii, generaţii sau schimburi de idei, românii au „instituţia isprăvniciei”, a înfăptuirii surprinzătoare, izolate, sclipitoare, „când îi vine şi unde îi vine”, „la interval” şi „între timp” rămânând cu toate astea sau tocmai de aceea mereu neisprăvit. O definiţie a românului? „Un neisprăvit de ispravă.” (p. 114) Cât despre cultura română, aceasta este o cultură a lemnului. Spre deosebire de cultura pietrei, în cultura lemnului creatorii durează într-o materie prin excelenţă efemeră, nedurabilă, alterabilă, complet pasivă în faţa trecerii distrugătoare a timpului.

Departe de ţară, într-o „lume a pietrei”, un miros de brad îi aminteşte antropologului român că locul din care se trage îşi are totuşi o permanenţă a fragilităţii sale, una care dăinuie inexplicabil şi care îl leagă de o evanescenţă… substanţială. Îl auzim cum spune „piua!” jocului grav, prea serios şi prea matur „de-a românul” pentru a se odihni şi pentru a se bucura de o „matrie olfactivă”, de peregrinările la poalele Parângului, de o noapte petrecută singur în munţi, de casa părintească, de grădina pe care o îngrijeşte. Să dăm şi noi pentru o clipă uitării încrâncenata perspectivă matură asupra „românităţii”, anxioasa problematizare a României pentru a recupera bucuria senină a copiilor sau pentru a căpăta detaşarea amuzată a bătrânilor în faţa… jocului românesc al fiinţei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite